Istoria khazarilor începe acolo unde stepa nu are hotare și unde credințele se nasc din vânt, din foc și din mișcarea turmelor. Popor de neam turcic, ivit din vastul amestec al confederațiilor nomade ce au urmat prăbușirii kaganatului göktürk, khazarii au purtat în sine, la început, religia cerului deschis: tengrismul. În această formă arhaică de sacralitate, cerul – Tengri– era suveranul absolut, iar conducătorul, hanul/kaganul, îi era reprezentant pământesc. Alături de acest monoteism vag, de factură cosmică, supraviețuiau straturi animiste și șamanice: spiritele strămoșilor, duhurile naturii, ritualurile de invocare și sacrificiu. Era o religie fără carte, dar cu o ordine profundă, în care echilibrul lumii se reflecta în echilibrul tribului.
___________________________________
În secolele VII–VIII, khazarii devin o mare putere. Între Marea Caspică și Marea Neagră, între Volga și Nipru, ei ridică un imperiu de stepă, dar și de orașe, Khazaria – o sinteză rară între nomadism și organizare statală. Capitala lor, Itil, era un nod de comerț în care se întâlneau negustori musulmani, bizantini, evrei și slavi. Această poziție intermediară, între marile civilizații ale timpului – califatul islamic și Imperiul Bizantin – va deveni decisivă pentru destinul lor religios.
Expansiunea militară a khazarilor nu a fost una de cucerire totală, ci de control strategic. Ei au dominat rutele comerciale, au impus tribut populațiilor slave și fino-ugrice și au purtat războaie decisive cu arabii în Caucaz. În aceste confruntări, khazarii nu apărau doar teritorii, ci și o poziție de echilibru între două lumi religioase expansioniste: islamul și creștinismul. Dinspre sud, califatul omeiad și apoi abbasid își împingea frontierele, în timp ce Bizanțul, la vest, își exercita influența diplomatică și misionară.
Iudaizarea
În acest context, apare figura enigmatică a hanului Bulan. Nu știm exact cum arăta, nici cum vorbea, dar știm că decizia atribuită lui avea să schimbe destinul unui popor.
Sursele principale – între care cronica lui Hasdai ibn Shaprut (medic, diplomat, savant și lider al comunității evreiești din Cordoba, 915-970), și corespondența atribuită regelui Iosif al khazarilor – vorbesc despre o dezbatere organizată la curtea kaganului. Trimiși ai celor trei mari religii monoteiste – un rabin, un preot creștin și un imam musulman – sunt invitați să-și apere credința. Povestea, fie ea istorică sau simbolică, spune că regele khazar Bulan, după ce i-a întrebat pe creștin și pe musulman care religie o consideră mai apropiată de adevăr, în afara propriei lor credințe, amândoi au indicat iudaismul. Astfel, kaganul Bulan ar fi ales religia care nu aparținea niciuneia dintre marile puteri vecine, evitând astfel subordonarea politică. Putem astfel să-i numim, prin derivare antroponimică și fără vreo intenție ironică, pe khazarii iudaizați de hanul Bulan, după numele întemeietorului lor – bulangii (vezi cazul Mahomed – mahomedani, Carol – caroligieni, Pazvantoğlu – pazvangii, Sasan – sasanizi, Osman – osmanlâi, Seleucus – seleucizi etc.). E vorba, aici, de o paradigmă derivativă, destul de frecventă în evoluția limbilor, așa cum am exemplificat…
Această „iudaizare” a elitei khazarilor, începută în secolul VIII și consolidată în secolul IX, nu a fost o convertire de masă în sens modern. Mai degrabă, a fost o adoptare a iudaismului ca religie de stat a aristocrației conducătoare, în timp ce populația imperiului a rămas eterogenă: creștini, musulmani, păgâni. Totuși, existența unor comunități evreiești în interiorul imperiului și rolul lor în comerț și administrație au contribuit la această transformare.
Surse precum Sefer ha-Kuzari, scrisă de Yehuda Halevi în secolul al XII-lea, reiau această temă într-o formă alegorică: dialogul dintre regele khazar și un înțelept evreu devine pretextul unei apărări a iudaismului în fața altor religii. Deși textul nu este o cronică istorică propriu-zisă, el confirmă persistența tradiției despre convertirea khazarilor în memoria evreiască medievală.
Iată corespondența dintre Hasdai ibn Shaprut și regele Iosif al khazarilor din care aflăm modul în care s-a produs iudaizarea khazarilor:
Scrisoarea lui Hasdai ibn Shaprut către regele khazarilor
„Eu, Hasdai, fiul lui Isaac, fiul lui Ezra, din neamul lui Iuda, slujitor al regelui, conducător peste Israelul din țara aceasta, trimit salutări și pace regelui puternic, stăpân peste regatul khazarilor.
Am auzit despre tine și despre regatul tău de la negustori care vin din ținuturi îndepărtate. Ei mi-au spus că există o țară în care domnește un rege al lui Israel, un popor care nu este supus neamurilor și care nu trăiește în exil, ci în libertate și putere. Când am auzit aceste lucruri, am fost cuprins de uimire și de bucurie.
Căci noi, cei răspândiți printre popoare, suntem în suferință și umilință, și nu avem rege din neamul nostru, nici țară în care să trăim liberi. De aceea am dorit să aflu dacă este adevărat ceea ce am auzit, și dacă există într-adevăr un regat al lui Israel undeva în lume.
Te rog, domnul meu, să-mi faci cunoscut: – din ce neam ești și care este obârșia poporului tău; – cum a ajuns regatul tău să primească legea lui Moise; – cine sunt regii care au domnit înaintea ta și cum ai ajuns la tron; – în ce ținuturi se află regatul tău și ce popoare te înconjoară; – dacă duci războaie cu vecinii tăi și care este puterea ta.
Spune-mi, de asemenea, dacă păziți Legea scrisă și Legea orală, și dacă aveți învățați care cunosc Tora și Talmudul.
Să știi că în țara noastră, sub stăpânirea marelui rege al arabilor, trăim în pace și avem cinste, iar eu sunt unul dintre slujitorii săi apropiați. Dar inima mea este alături de poporul lui Israel, oriunde s-ar afla.
Dacă ceea ce am auzit despre tine este adevărat, atunci slavă lui Dumnezeu care nu și-a părăsit poporul și a ridicat pentru el un rege și un regat.
Aștept răspunsul tău cu dorință mare, ca să aflu adevărul despre aceste lucruri.
Fie pacea asupra ta și asupra regatului tău.”
____________________________________
Scrisoarea regelui Iosif al khazarilor către Hasdai ibn Shaprut
„Eu, Iosif, fiul lui Aaron, regele khazarilor, trimit salutări și pace lui Hasdai, fiul lui Isaac, slujitor al marelui rege și conducător al lui Israel în țara sa.
Am primit scrisoarea ta și m-am bucurat de cuvintele tale și de înțelepciunea ta. Binecuvântat fie Dumnezeul lui Israel, care a pus în inima ta dorința de a cerceta și de a cunoaște adevărul.
Tu ai întrebat despre neamul meu și despre regatul meu. Să știi că ne tragem din fiii lui Iafet, iar strămoșul nostru este Togarma. Din fiii lui Togarma s-au născut mai multe popoare, iar unul dintre ele este neamul khazarilor.
În vremurile de demult, părinții noștri nu cunoșteau Legea lui Moise, ci trăiau după obiceiurile păgâne ale stepelor. Dar un rege al nostru, numit Bulan, om înțelept și temător de Dumnezeu, a cercetat credințele lumii.
El a chemat la sine învățați dintre creștini, musulmani și evrei și i-a întrebat despre legea lor. După ce i-a ascultat pe toți, a ales Legea lui Moise, căci a recunoscut adevărul în ea.
Atunci a trimis după înțelepți din Israel, care au venit și l-au învățat Tora, poruncile și rânduielile. El s-a circumcis și împreună cu el s-au convertit dregătorii și slujitorii săi.
După el a domnit urmașul său Obadiah, care a întărit regatul și a adus mulți învățați din Israel. El a zidit sinagogi și școli și a răspândit Legea în țară.
De atunci și până azi, noi păzim Legea scrisă și Legea orală, așa cum au fost transmise de părinții noștri. Avem învățați care studiază Tora și Talmudul și judecăm după legea lui Israel.
Țara noastră este întinsă și bogată. Capitala noastră este Itil, pe malul unui mare fluviu. Negustori din toate țările vin la noi: din țările musulmane, din Bizanț și din țările slavilor.
Avem pace cu mulți dintre vecinii noștri, dar ducem și războaie, căci suntem așezați între mari puteri. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am păstrat independența și nu suntem supuși nici unui rege.
Să știi că suntem puțini la număr în comparație cu alte popoare, dar Domnul ne-a dat putere și ne-a ridicat ca să nu fim împrăștiați printre neamuri.
M-am bucurat să aflu că frații noștri trăiesc în pace în țara ta și că sunt cinstiți de rege. Fie ca Dumnezeu să te păzească și să-ți întărească poziția.Fie pacea asupra ta și asupra tuturor celor din Israel.”
Declinul imperiului khazar și ascensiunea varegilor. Nașterea poporului rus
Declinul imperiului khazar începe în secolul X, odată cu ascensiunea Rusiei kievene. Campaniile lui Sviatoslav I al Kievului au distrus centrele politice ale khazarilor, iar statul lor s-a prăbușit treptat. Odată cu această destrămare, populațiile khazarilor s-au dispersat: unii au fost asimilați de popoarele turcice și slave, alții au migrat spre Europa Centrală și de Est, contribuind la formarea evreimii așkenaze. O parte a populației khazarilor convertiți s-a stabilit în regiunile Poloniei, Ungariei și Germaniei, contribuind la creșterea comunităților evreiești de acolo.
Totul a început după o perioadă de liniște și înflorire, cu dezlănțuirea unui pericol neașteptat: vikingii (varegii). Acești navigatori îndrăzneți coborau spre sud pe mare și pe râuri, ca niște săgeți aruncate de istorie, purtând cu ei războaie de pradă și dorința de dominare. Timp de peste un secol și jumătate, negoțul și sabia au alternat într-un dans instabil, în care alianțele se nășteau și mureau cu aceeași rapiditate.
Încet-încet, varegii și-au schimbat însă natura. Din războinici ai apelor, au devenit stăpâni ai pământului. S-au slavizat, amestecându-se cu populațiile supuse și adoptând, în cele din urmă, credința creștin-ortodoxă. Astfel, la sfârșitul secolului al X-lea, s-a născut poporul rus – nu ca o creație bruscă, ci ca o sedimentare lentă de sânge, limbă și credință.
Kievul, orașul care avea să devină simbolul acestei noi realități, a fost inițial sub suzeranitate khazară. Dar echilibrul s-a rupt, iar cetatea a trecut în mâinile varegilor. De aici avea să se nască primul stat al rușilor, cu o forță care, în timp, avea să devină decisivă pentru destinul întregii regiuni.
Khazarul Árpád, întemeiază prima dinastie maghiară. Regele Ștefan I (român ortodox rebotezat catolic) lichidează dualismul maghiaro-khazar
Khazarilor nu le-au fost însă străini nici maghiarii. Dimpotrivă: legăturile dintre cele două popoare au fost strânse încă din zorii Imperiului Khazar. Așezați pe Don, maghiarii au fost aliați de nădejde, un scut viu împotriva înaintării varegilor spre sud-est. În acest contact prelungit, influențele au fost reciproce, dar nu egale.
Conform tradiției și afirmațiilor lui Arthur Koestler în cartea sa, „Al 13-lea trib”, apărută în 1976, khazarilor le-a revenit chiar rolul de a fi oferit maghiarilor un conducător – pe Árpád – , întemeietorul primei lor dinastii. Dincolo de această afirmație discutată de istorici, un lucru rămâne cert: mai multe triburi khazare, răzvrătite împotriva propriei conduceri, s-au unit cu maghiarii, lăsând urme adânci în structura lor etnică și politică.
În secolul al X-lea, în spațiul ungar se vorbeau încă două limbi: maghiara și khazara. Nu era doar o conviețuire lingvistică, ci și una de instituții. Modelul de conducere duală – cu un rege și un „gyula” (comandant militar), trădează limpede influența organizării khazare. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus amintește de existența unor trupe evreiești în armata ungară, chiar și în anul 1154 – ecou târziu al unei lumi în care identitățile nu erau încă rigid delimitate.
Acest echilibru avea însă să se rupă. La sfârșitul secolului al X-lea, regele Ștefan I al Ungariei (de origine română și creștin ortodox, botezat Voicu) a adoptat catolicismul și a zdrobit rezistența unui „gyula” răzvrătit, care refuza creștinarea. Odată cu acest act, dualismul monarhic a fost lichidat, iar Ungaria a intrat definitiv în orbita Occidentului.
Dar influența khazară nu a dispărut. Comunitățile khazaro-evreiești au continuat să existe și să joace un rol important în regatul ungar mult timp după creștinare.
Declinul Rusiei kievene sub presiunea popoarelor turcice
Între timp, în răsărit, se contura o nouă putere. Odată cu creșterea Rusiei și mai ales după convertirea ei la creștinism, relațiile dintre Constantinopol și lumea khazară s-au deteriorat. Predarea Chersonului către ruși a fost semnul limpede al acestei schimbări de alianțe.
Lovitura decisivă a venit în anul 965, când khazarilor li s-a frânt coloana vertebrală sub atacurile rușilor. Imperiul s-a prăbușit. Și totuși, ceea ce este remarcabil, khazarilor nu li s-a stins identitatea: au supraviețuit, în granițe mai mici, păstrându-și credința și o parte din structurile lor.
Pentru Bizanț, abandonarea alianței cu khazarilor s-a dovedit o eroare strategică. Timp de secole, ei fuseseră bariera care ținuse piept valurilor de invadatori turci și arabi. Rușii, în schimb, nu puteau opri marile migrații ale stepelor.
Sub presiunea nomazilor, centrul puterii rusești s-a retras spre nord, iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În golul astfel creat au năvălit popoarele turcice, care aveau să schimbe definitiv fața Anatoliei după Bătălia de la Manzikert.
Mișcarea mesianică a lui Solomon ben Duji. Sfârșitul definitiv al lumii khazare
În secolul al XII-lea s-a născut în Khazaria o mișcare mesianică ce și-a propus sa înceapă o „cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei. Inițiatorul mișcării era un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi, sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din țările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.
Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem, și-a luat porecla David al-Roy și titlul de Mesia. El a reușit să adune o armată considerabilă – în care grosul îl constituiau evreii khazari – și a izbutit să ocupe o fortăreață lânga Mosul. De aici spera să-și conducă armata spre Țara Sfântă.
David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate față de mișcarea lui. David al-Roy a fost în cele din urmă asasinat, iar mișcarea lui s-a destrămat foarte repede.
Sfârșitul definitiv al lumii khazare a venit odată cu marea invazie mongolă, declanșată de Ginghis Han, în secolul al XIII-lea. Sub lovitura acestei forțe uriașe, ceea ce mai rămăsese din vechiul regat s-a risipit. Ciuma neagră a accelerat procesul, împingând populații întregi spre apus.
„Relocarea” în Europa. Sefarzii și așkenazii
Această migrație a găsit un teren fertil în Polonia, unde politica deschisă a conducătorilor locali a atras coloniști. În carta emisă de Boleslav al V-lea cel Sfios în 1264, evreii primeau drepturi largi: autonomie juridică, libertate economică, protecție.
Astfel începe o altă poveste – cea a „evreimii” europene. Ea se împarte, în mod tradițional, în două mari ramuri: sefardă și așkenază. Sefarzii, veniți din Spania, au dus cu ei limba ladino și memoria Mediteranei. Numărul lor este estimat la circa 500.000. „Evreii” așkenazi – considerați ca având origine khazară – numără circa 11 milioane. Termenul de „antisemitism” este, așadar, lipsit de rigoare etimologică, constituind o concepție discutabilă, împărtășită atât de evrei, cât și de cei care i-au persecutat.
Prezența khazarilor pe teritoriul de astăzi al României este un subiect istoric complex, legat de expansiunea acestui popor turcic din zona dintre Marea Caspică și Marea Neagră. Ei au fost activi comercial în regiunile de la nord de Marea Neagră, inclusiv în zona Moldovei și a estului Daciei, în perioada lor de apogeu. Elementul khazar a fost asociat și cu unele influențe culturale și etnice din Transilvania în acea perioadă, suprapunându-se cu migrațiile maghiare.
Există teorii istorice și etnografice care susțin că o parte dintre khazari, convertiți la iudaism, s-ar fi amestecat cu comunitățile evreiești timpurii din regiune, influențând componența demografică a zonei.
Deși prezența hazară este atestată arheologic și istoric în vecinătatea estică a României de azi, unii cercetători limitează influența lor directă la zonele de graniță și la schimburile comerciale din perioada timpurie a evului mediu.
„Invazia” așkenazilor în România
În esență, khazarii au fost o prezență nomadică și comercială importantă în zona Moldovei și a Carpaților Răsăriteni în secolele IX-X, influențând din punct de vedere etnic și comercial regiunile respective înainte de consolidarea statelor medievale românești.
În ceea ce-i privește pe „evreii” așkenazi (khazarii moderni) se poate vorbi despre ei ca prezență masivă în ținuturile noastre începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Deși expresia „invazie așkenază” în Țările Române nu corespunde unui eveniment istoric consemnat sau unui concept validat de istoriografia românească sau internațională, această „invazie” a existat. E adevărat, nu sub forma unei invazii militare, ci ca rezultat al unor migrații economice și al fugii de pogromuri. Așkenazii s-au stabilit în spațiul românesc în diverse valuri migratorii, în special în secolele XVIII-XIX, dinspre Galiția și Rusia. Strict militar, nu se poate vorbi de un asemenea tip de invazie decât asociindu-i pe așkenazi cu invaziile rusești și în special invazia sovietică de după 1944…
Povestea khazarilor nu este, așadar, doar o pagină închisă de istorie. Este o intersecție de drumuri: între imperii, între religii, între identități. O lume care a existat între sabie și credință și care, deși dispărută ca stat, încearcă să se reconstituie… tot prin sabie și credință.
