Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 218
În contextul în care Nicușor Dan a vorbit despre reluarea demersurilor privind aderarea României la zona euro și despre necesitatea trecerii la moneda europeană ca obiectiv important pentru România, o jurnalistă de la Ziarul de Iași mi-a adresat, în calitatea mea de senator, patru întrebări tendențioase pe această temă, la care totuși am acceptat să răspund. Întrucât răspunsurile mele au fost prezentate fragmentat și intercalate cu comentarii subversive, pentru clarificarea poziției subsemnatului, le prezint aici în forma lor cursivă, cu tot cu întrebări:
1. Sunteți PRO sau CONTRA ca România să adopte euro?
Răspuns: Sunt împotrivă. Clar, fără ocoluri și fără «depinde». Mai exact, sunt împotriva renunțării la moneda națională. România nu trebuie să renunțe la moneda proprie. Cine vrea să predăm Băncii Centrale Europene controlul asupra dobânzilor, asupra lichidității și asupra capacității de a reacționa la crizele noastre, n-are decât. Eu nu sunt de acord. Prefer să avem instrumente proprii decât să fim spectatori politicoși la deciziile luate la Frankfurt.
2. Dacă sunteți împotriva euro, de ce aveți economii în euro în declarația de avere?
Răspuns: Răspunsul scurt este: pentru că nu sunt prost. Trecând peste aspectul că eu NU am făcut declarația de avere în euro, ci în LEI, ce legătură are asta cu renunțarea la moneda națională? Una este să pretinzi că o țară întreagă trebuie să renunțe la politica monetară proprie și alta este să-ți gestionezi banii personali cu minimă prudență.
Eu pot susține că România trebuie să-și păstreze leul tocmai ca să aibă instrumente de apărare economică. Și, în același timp, pot ține o parte din economii în euro ca să nu fiu complet expus riscului valutar. Cine vede aici o contradicție ori nu înțelege diferența dintre politica publică și gestiunea privată a riscului, ori vrea intenționat să amestece lucrurile ca să ocolească dezbaterea de fond.
3. Ce le spuneți românilor care au deja economii în euro? Vor avea de pierdut?
Răspuns: Le spun să nu se lase manipulați de cei care transformă orice discuție economică în panică. A avea economii în euro nu te face nici trădător al leului, nici victimă garantată. Este o alegere rezonabilă de protecție.
Ceea ce ar face ca românii să piardă cu adevărat nu este faptul că țin bani în euro, ci faptul că țara ar renunța la orice instrument de politică monetară și ar accepta să se ajusteze doar prin tăieri de salarii, șomaj și austeritate, așa cum s-a văzut în alte state din periferia zonei euro. Eu vreau ca România să aibă pârghii. Nu să le predăm pe toate și apoi să ne mirăm că nu mai putem reacționa când vine criza.
4. De ce nu sunt declarațiile de avere publice și de ce nu le publicați voluntar?
Răspuns: De ce mă întrebați pe mine? Întrebați-i pe cei care au de ascuns ceva. Declarația mea de avere e publică. Și sunt de acord cu publicarea declarațiilor de avere ale demnitarilor, dar ca opțiune personală, nu ca obligație.
Dar ce legătură are această întrebare cu adoptarea monedei euro? Eu nu văd nicio legătură. Văd în schimb o diversiune grosolană, o încercare de a muta discuția de la tema reală – dacă România trebuie sau nu să renunțe la moneda națională – pe un teren de atacuri personale și fumigene.
Eu nu fug de transparență. Fug însă de cei care folosesc transparența ca pe o perdea de fum ca să nu răspundă la întrebarea grea: de ce am vrea să predăm controlul asupra economiei noastre? Și nu accept să fiu tras de mânecă pe o temă, ca să nu mai răspund la întrebarea care contează cu adevărat.
Fanarul, strămoșul Bruxelles-ului
Perioada din istoria României cea mai neagră de până la intrarea în UE a fost epoca fanariotă (1711-1821). Domnii fanarioți (numiți de Înalta Poartă din familiile grecești din cartierul Fanar al Constantinopolului, începând cu 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească) nu aveau dreptul să poarte coroană și nici să bată monedă, deoarece Poarta Otomană i-a privat deliberat de atributele esențiale ale suveranității depline. Ei erau tratați ca demnitari/funcționari otomani (voievozi sau begi numiți și revocabili), nu ca monarhi independenți sau ereditari.
Dreptul de a emite monedă proprie (ius monetae) a fost unul dintre atributele clasice ale suveranității în epoca medievală și premodernă. În perioada fanariotă, Poarta a interzis explicit acest drept, alături de dreptul de a declara război, de a încheia pace, de a face alianțe sau de a trimite solii oficiale fără aprobare.
Domnii au devenit, practic, administratori ai intereselor otomane, responsabili în principal de strângerea tributului și de menținerea ordinii interne. Controlul monetar rămânea la Imperiu, pentru a preveni orice formă de autonomie economică sau simbolică ce ar fi putut încuraja pretenții de independență. Înainte de epoca fanariotă, unii domni pământeni emiseseră monedă, dar regimul fanariot a interzis total și definitive acest drept.
Moneda și coroana subliniau că puterea le venea de la sultan, nu dintr-o tradiție locală independentă. Portretistica și ceremonialul din epocă îi arată de obicei cu işlic, cuca sau alte acoperăminte de cap orientale, nu cu coroană deschisă de tip occidental sau bizantin târziu.
După trădarea și înfrângerea lui Dimitrie Cantemir (1711) și decapitarea lui Constantin Brâncoveanu la Istanbul (1714), Poarta a impus un control drastic asupra Principatelor. Domnii fanarioți cumpărau tronul cu sume mari, erau rotiți frecvent (domniile erau scurte) și rămâneau dependenți de favorurile sultanului și ale vizirilor. Privarea de coroană și de dreptul monedei făcea parte dintr-un pachet mai larg de limitări menite să sublinieze statutul de vasalitate/suzeranitate și să împiedice orice renaștere a pretențiilor de suveranitate deplină.
Pe scurt, aceste interdicții nu erau detalii protocolare, ci instrumente politice prin care Imperiul Otoman marca limpede că domnii fanarioți nu erau regi, ci reprezentanți ai autorității sale în Țările Române.
Vedeți vreo analogie cu renunțarea la moneda națională și adoptarea exclusivă a monedei EURO? Sau, mai explicit: vedeți vreo analogie între epoca fanariotă și epoca UE?
