Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 211

Există o confuzie gravă, întreținută deliberat în spațiul public contemporan, între trei registre complet diferite ale raportării la viața cetății: politicianismul, gândirea politică și gândirea politologică. Din această confuzie se nasc numeroase falsificări istorice și numeroase procese de demonizare retrospectivă, cum este și cazul lui Octavian Goga.

Politicianismul este reacția de conjunctură. El trăiește din slogan, interes electoral, manipulare emoțională și oportunism. Politicianistul nu caută adevărul, ci eficiența imediată. El nu interpretează istoria, ci o exploatează. Nu construiește concepte, ci etichete. Nu judecă în profunzime, ci operează cu reflexe pavloviene și cu formule propagandistice. În politicianism, adversarul nu este contrazis, ci anatemizat. Nu există nuanțe, context sau dialectică istorică. Există doar „dușmani publici” și „vinovați de serviciu”.

În acest registru inferior se înscriu astăzi multe dintre campaniile de demolare simbolică a personalităților istorice. Nu se mai discută opera, contextul epocii, contradicțiile reale ale vremii, ci se aplică ștampile retroactive, într-un climat de tribunal ideologic permanent.

Gândirea politică, în schimb, este altceva. Ea aparține constructorilor de destin colectiv. Ea pornește de la întrebări fundamentale: ce este națiunea, ce este statul, care este raportul dintre libertate și autoritate, dintre tradiție și modernitate, dintre identitate și universalitate? Gândirea politică lucrează cu viziuni istorice, cu proiecte de organizare socială și cu mari tensiuni ale unei comunități.

În acest sens, Octavian Goga a fost un gânditor politic al națiunii române. El a văzut în țărănime depozitarul continuității istorice și în cultură instrumentul de conservare a identității. Când vorbea despre „opera de deznaționalizare” a guvernelor de la Budapesta sau despre literatura ca „trâmbiță fermecată” a libertății naționale, el nu făcea politicianism, ci exprima o concepție organică asupra destinului românesc. Chiar și atunci când formulările sale pot fi contestate ori considerate excesive prin sensibilitatea contemporană, ele trebuie înțelese ca expresii ale unei gândiri politice specifice unei epoci dramatice, dominate de conflicte identitare, imperiale și naționale.

În fine, gândirea politologică este registrul analitic și descriptiv. Ea încearcă să înțeleagă mecanismele puterii fără a se confunda neapărat cu ele. Politologul nu militează obligatoriu; el observă, compară, interpretează, anticipează. El studiază dinamica statelor, echilibrele de forță, comportamentul colectiv, raporturile internaționale și evoluția sistemelor politice.

Discursul lui Goga din 1938 din aula Academiei Române despre ocuparea Austriei de către Germania nazistă (pe care l-am publicat în numărul trecut) este un exemplu aproape didactic de reflecție politologică. Acest discurs a fost (este) folosit ca „probă” în procesul ideologic de condamnare a marelui poet ca antisemit, nazist, fascist etc. Numai că Octavian Goga nu glorifică ideologic Germania hitleristă, ci analizează rece modificarea raporturilor de putere din Europa și consecințele geopolitice ale dispariției Austriei. Textul este construit pe observații despre echilibrul continental, despre forța principiului național, despre rolul tratatelor și despre vulnerabilitatea statelor mici. Este limbajul unui observator politic lucid, nu al unui propagandist fanatic.

Un alt caz emblematic de țintă predilectă a politicianiștilor și politrucilor mai mult sau mai puțin alogeni – pentru aceleași „infracțiuni” criminale de antisemitism și xenofobie, este Mihai Eminescu. A mai încerca, acum, să-i contrazici cu argumente, pe acești detractori de duzină e mai mult decât inutil, e degradant. Înseamnă a coborî nivelul discuției la nivelul lor de alfabetizare politică. Putem creiona în schimb un profil de context al marelui nostru poet și gânditor. Mihai Eminescu nu a fost politicianist. Și nici politician, în sensul clasic al termenului. El nu a urmărit funcții publice, nu a construit cariere electorale și nu a practicat jocul conjunctural al puterii. Nu l-au interesat ministerele, combinațiile parlamentare sau tacticile de partid ca scop în sine. Din contră, avea o profundă repulsie față de degradarea vieții publice prin demagogie, improvizație și mercantilism politic. În schimb, Eminescu a fost simultan un mare gânditor politic și un remarcabil spirit politologic.

Ca gânditor politic, el avea o concepție organică despre stat, națiune, cultură și continuitate istorică. Pentru el, statul nu era o simplă mașină administrativă, ci expresia unei acumulări istorice și etnice profunde. De aici și ideea sa celebră că „statul este produsul naturii, nu al convențiunii”. El privea națiunea ca pe o realitate vie, formată organic în timp, nu ca pe o construcție artificială rezultată din simple formule juridice sau importuri ideologice.

Dar Eminescu are și o dimensiune clar politologică. El analizează mecanismele puterii, raporturile geopolitice și strategiile imperiale cu o luciditate impresionantă. Textele sale despre Rusia țaristă, Austro-Ungaria, chestiunea Dunării, Basarabia, echilibrul european sau problema orientală arată o capacitate rară de analiză geopolitică. Multe dintre articolele sale nu sunt pamflete, ci veritabile studii de strategie politică și relații internaționale.

Revenim la cadrul general… A confunda analiza unui fenomen istoric cu adeziunea morală totală la acel fenomen este una dintre marile boli intelectuale ale prezentului.

Un politolog este asemenea unui medic care poate studia o epidemie fără să o provoace sau ca un seismolog care poate analiza un cutremur fără să-l dorească. Un politolog poate explica ascensiunea unei puteri fără să-i devină discipol.

Dar politicianismul contemporan nu mai admite asemenea distincții. El operează exclusiv cu reflexe punitive și cu reducționisme primitive. De aceea, în locul dezbaterii istorice apare denunțul, în locul interpretării apare eticheta, iar în locul culturii apare… Institutul Wiesel.

Or, o civilizație matură se recunoaște tocmai prin capacitatea ei de a distinge între omul politic conjunctural, gânditorul politic și analistul politologic. Cine pierde această capacitate începe inevitabil să transforme cultura într-un dosar de poliție ideologică.