Autor: NORIM AGENAM

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 214

„Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai…” – cine nu a fredonat măcar o dată refrenul celebru al formației Phoenix? Pentru generațiile care l-au ascultat, versul are parfumul unei nostalgii. Pentru cei care cunosc istoria orașelor românești, el evocă însă o realitate cândva cât se poate de concretă: tramvaiul tras de cai, primul mijloc de transport public modern care a schimbat viața urbană și a adus în Principatele Române și în Banat gustul unei modernități occidentale.

Astăzi, când tramvaiele electrice alunecă aproape silențios pe șine, iar metroul transportă sute de mii de oameni pe zi, este greu să ne imaginăm emoția pe care au trăit-o locuitorii Timișoarei în dimineața zilei de 8 iulie 1869. În acea zi, orașul intra în istoria modernă.

La ora șase dimineața, primul tramvai tras de cai pornea oficial la drum pe traseul dintre Cetate și Fabric. Timișoara devenea astfel primul oraș de pe actualul teritoriu al României și unul dintre primele din Europa Centrală și de Est care beneficiau de un asemenea sistem de transport public. Pentru contemporani, evenimentul a avut semnificația pe care o au astăzi inaugurările marilor proiecte de infrastructură.

Pimii angajați: caii!

Timișoara se afla atunci într-o perioadă de dezvoltare accelerată. Cetatea, Fabricul, Iosefinul și celelalte cartiere începeau să formeze un organism urban tot mai complex. Comerțul se intensifica, populația creștea, iar distanțele deveneau tot mai greu de parcurs pe jos. Era nevoie de o soluție nouă.

Această soluție a venit din Occident. Tramvaiele cu cai circulau deja în marile orașe ale Europei și ale Americii, iar autoritățile timișorene au înțeles rapid avantajele unui asemenea sistem. Șinele reduceau frecarea, iar un cal putea trage fără efort un vagon cu zeci de călători. Ceea ce părea o simplă inovație tehnică avea să schimbe radical ritmul vieții urbane.

Primele vagoane au fost construite la Viena. Elegante, robuste și surprinzător de confortabile pentru epocă, ele aveau ferestre mari, bănci din lemn lustruit și iluminat cu lămpi cu gaz. Călătoria de seară căpăta astfel o notă aproape romantică. În lumina tremurătoare a lămpilor, orașul părea desprins dintr-o gravură vieneză.

Caii erau atent selecționați și îngrijiți. Nu orice animal putea deveni „motorul” unui tramvai. Era nevoie de rezistență, disciplină și calm. Fiecare pereche avea traseele ei, programul ei și chiar perioade de odihnă riguros stabilite. Într-un fel, primii „angajați” ai transportului public urban au fost chiar acești cai anonimi, fără de care modernitatea n-ar fi putut înainta.

În fotografiile de epocă, tramvaiele par mici și fragile. În realitate, pentru oamenii secolului al XIX-lea ele reprezentau ceva spectaculos. Ziarele vremii descriau noul mijloc de transport ca pe o realizare demnă de marile capitale europene. Mulți locuitori urcau în vagon nu pentru că aveau neapărat nevoie să ajungă undeva, ci pentru simpla plăcere a călătoriei.

Și aveau motive. Până atunci, transportul urban era dominat de trăsuri particulare și de omnibuze, adesea incomode și costisitoare. Tramvaiul aducea o noutate revoluționară: regularitatea. Oamenii știau la ce oră pleacă, cât durează călătoria și cât costă biletul. Pentru prima dată, orașul începea să funcționeze după un ritm colectiv.

Succesul a fost imediat. În scurt timp, liniile au fost extinse. Tramvaiul a ajuns să lege cartierele de gară și de principalele centre comerciale. Dacă până atunci orașul era perceput ca o sumă de cartiere separate, noul sistem de transport îl transforma într-un organism unitar.

„Trangavan” și „Tranca-Fleanca”

La numai câțiva ani după Timișoara, în 1871, și Bucureștiul a intrat în era tramvaiului cu cai.

Capitala României era însă un oraș cu totul diferit. Dacă Timișoara avea aerul disciplinat al unei metropole central-europene, Bucureștiul păstra încă farmecul oriental al unui târg mare, plin de contraste, praf, zarvă și improvizație.

Apariția tramvaiului cu cai în București a fost privită cu entuziasm, dar și cu umor. Bucureștenii, care au avut întotdeauna talentul de a ironiza orice noutate, l-au botezat rapid „Traivan”, „Trangavan” sau „Tranca-Fleanca”. Numele spuneau totul: vehiculul era modern, dar nu suficient de rapid pentru gustul unei populații obișnuite să glumească pe seama propriilor neajunsuri.

Cu toate acestea, tramvaiul a devenit repede parte din viața orașului. Pe Calea Moșilor, Podul Mogoșoaiei sau în apropierea Gării de Nord, el transporta zilnic funcționari, comercianți, studenți și militari. Pentru mulți bucureșteni, călătoria cu tramvaiul era primul contact direct cu ideea de transport public organizat.

Dar ceea ce a rămas cel mai puternic în memoria colectivă a fost imaginea tramvaiului cu etaj.

Tramvaiul cu povești

Privit de astăzi, pare aproape neverosimil. Un vagon tras de cai, cu o platformă superioară descoperită, pe care călătorii urcau pe o scară îngustă și abruptă. De sus, orașul se vedea altfel. Era o adevărată promenadă suspendată.

Copiii se luptau să prindă locurile de sus. Îndrăgostiții preferau și ei platforma superioară în serile călduroase. Domnii cu pălării și baston urcau pentru a vedea mai bine agitația străzilor. Doamnele își țineau pălăriile cu mâna atunci când tramvaiul prindea viteză pe porțiunile drepte.

Viteza! Cuvântul pare astăzi comic. Un tramvai tras de cai atingea rareori mai mult de 8-10 kilometri pe oră. Și totuși, contemporanii îl considerau rapid.

Adevărul este că lumea se mișca atunci într-un alt ritm. Nimeni nu alerga. Nimeni nu trăia cu ochii pe ceas. Timpul avea răbdare.

Călătoria cu tramvaiul era un mic spectacol social. Oamenii conversau. Schimbau știri. Comentau politica. Citeau ziare. Uneori se certau. Alteori se îndrăgosteau.

Tramvaiul nu transporta doar pasageri. Transporta povești.

În jurul lui s-a născut chiar și o mitologie urbană. Apariția șinelor, a depourilor, a vatmanilor și a uniformelor a schimbat peisajul orașului. Pentru prima dată, tehnologia devenea vizibilă în viața de zi cu zi.

Sfârșitul poveștii: tramvaiul electric

Dar progresul nu se oprește niciodată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, electricitatea începea să cucerească Europa. Tramvaiele trase de cai, care cu numai câteva decenii înainte reprezentaseră avangarda modernității, deveneau dintr-odată depășite.

În 1899, la Timișoara, ultimii cai au fost retrași de pe trasee. Tramvaiul electric își începea domnia. Mai rapid, mai eficient și mai puternic, el reducea considerabil durata călătoriilor și elimina costurile întreținerii animalelor. Era victoria progresului.

Și totuși, ceva dispărea. Dispărea zgomotul potcoavelor pe piatra cubică. Dispărea clinchetul hamurilor. Dispărea imaginea vizitiului care mângâia caii la capăt de linie. Dispărea acel ritm domol care făcea orașul mai uman.

Poate tocmai de aceea tramvaiul cu cai a rămas atât de prezent în memoria afectivă a românilor. El nu simbolizează doar începuturile transportului public. Simbolizează o epocă în care progresul nu avea încă fața rece a mașinii. O epocă în care modernitatea mergea încă alături de natură, iar puterea aburului și a electricității nu înlocuiseră complet respirația vie a animalului.

Când ascultăm astăzi cântecul celor de la Phoenix și auzim versul „Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai!”, nu evocăm doar un vehicul dispărut. Evocăm un timp pierdut. O lume în care orașele învățau să devină moderne fără să-și piardă sufletul. O lume în care drumul conta aproape la fel de mult ca destinația.

Iar pe acel drum, printre clădirile vechi ale Timișoarei și ale Bucureștiului, printre doamne cu umbreluțe și domni cu joben, printre negustori, elevi și visători, înaintează încă, în memoria noastră, tramvaiul cu etaj și tras de cai.

P.S. În vagoanele trase de cai ale Bucureștiului de odinioară s-au aflat, fără îndoială, și marile figuri ale culturii române. Eminescu, Caragiale, Slavici, Maiorescu sau tânărul Coșbuc au trăit și au creat într-un oraș în care tramvaiul cu cai devenise deja parte a vieții cotidiene. Este lesne de imaginat un Eminescu coborând spre redacția «Timpul», un Maiorescu grăbindu-se către Junimea bucureșteană ori un Caragiale observând, dintr-un colț de vagon, tipologiile umane pe care avea să le transforme mai târziu în personaje nemuritoare.