Autor: MIRON MANEGA

„Căci așa am moștenit de la Ei

tristețea dintre a fi și a face,

ne supunem lucizi aceleiași mari resemnări:

ucisă fu pasărea, zborul rămase”

Miron Manega

A murit Generalul Aviator Radu Theodoru. A murit e un fel de a spune, pentru că el trăiește prin noi, cei care mai suntem racordați la la propriile rădăcini. Să spunem mai bine că și-a terminat misiunea pe pământ, misiunea lui fiind tot aceea de a zbura, în toate chipurile și în toate formele posibile. Nu ne rămâne decât, ca un ultim omagiu înainte de despărțirea definitivă, să-i recompunem, din cioburi publice, imaginea emblematică deja cristalizată în ethosul național.

Radu Theodoru este un reper al excelenței noastre identitare. Nu putem ajunge la el, pentru că nu avem nici timp, nici resurse. Și când spun resurse, mă refer la arsenalul conștiinței morale. A-l înțelege pe Radu Theodoru e ca și cum ai încerca să urci muntele Ceahlău în șlapi și cu mâinile goale…

Când jurnalismul de haită l-a atacat din toate părțile, că vrea să dea lovitură de stat (ăsta era, vezi, Doamne, subiect de presă, nu atitudinea demnă (anacronică, într-o lume de nevertebrate), nu verticalitatea lui incomodă pentru cei obișnuiți să trăiască pe orizontală sau în poziția ghiocelului.

Cercetătorul interdisciplinar Ioan Roșca atrăgea atunci atenția, cu îngrijorare, și asupra unui alt pericol: răul pe care i-l putem face lui Radu Theodoru, printr-o apărare inadecvată: „Sprijnirea fermă şi publică a generalului mìtic Radu Theodoru, acum, este o obligaţie pentru orice patriot şi om de onoare. Ca eroul nostru să vadă că nu e singur, că are pentru cine să ţină steagul sus… sau dimpotrivă,  să constate – cît a ros laşitatea produsă de supunere/ descurcare . Numai că nu e simplu să alegi termenii în care să-ţi exprimi solidaritatea, existînd riscul să-l superi, apărîndu-l inadecvat. Căci Radu Theodoru a realizat, într-un veac de înălţare existenţială, o complicată împletire de patriotism, curaj, camaraderie, onestitate şi luciditate.

Dacă susţii că nu poate fi vinovat  de ce i se pune în cîrcă, adică nu a vrut să ne scoată din jugul NATO (SUA, Israel) – îi ofensezi patriotismul şi curajul. Cum să nu lupte pentru eliberarea ţării lui de un ocupant care a acaparat-o la masa verde,  distrugînd-o şi prădînd-o, camuflat în „partener strategic”? Îl obligă jurămintele şi onoarea (patriotismul, curajul, onestitatea) să-şi asume războiul de dezrobire, oricare ar fi şansele. Va fi deranjat de orice clamare a „nevinovăţiei” sale – de a fi comis acte eroice, de naţionalist autentic. 

Pe de altă parte, cavalerismul  şi luciditatea îl obligă să nu-şi expună partenerii unei represiuni previzibile, să nu dea mercenarilor ocupanţi temei de inculpare a camarazilor pentru „trădare”. Căci aşa numesc slugile coloniale lupta pentru scoaterea ţării de sub ocupant; aşa au justificat şi slugile sovieticilor încarcerarea genocidară a rezistenţilor. Intrumentele dominaţiei să nu uite însă că roata istoriei se mai învîrte (a se vedea ce-au păţit după 1944 cei ce au reprimat ilegaliştii comunişti…).

Bănuiesc că, numai pentru a-şi proteja colegii (printre care or fi fost și provocatori), Radu Theodoru nu-şi va asuma explicit intenţiile de răsturnare a celor ce au capturat România (adevăraţii trădători). Ne rămîne atunci nouă să spunem ce generalul ar vrea probabil să-şi asume plenar, dacă nu ar fi oprit de camaraderie.  Şi anume că un om ca el nu putea decît să se implice în eliberarea ţării lui de un ocupant care a cîştigat-o parşiv, fără lupte. Un „suveranist” nu poate avea altă atitudine […].

Nu cred însă că un om cu luciditatea şi experienţa dumnealui se îmbată cu iluzii. Nu ştiu cît de legitime sînt considerentele strategice care l-or fi determinat să caute bunăvoinţa Moscovei faţă de cauza eliberării ţării, dar ele nu pot izvorî decît dintr-o fierbinte dorinţă de a-şi vedea ţara eliberată… de trădători. 

Nu vă apucaţi să-l „scuzaţi” că nu a vrut să supere stăpînii. Un astfel de luptător (care la 100 de ani făcea ore de zbor…) ar fi desigur fericit să fie arestat (şi chiar sacrificat) pentru că îşi apără ţara.  Un triumf de vultur. Nu pe el trebuie să îl apăraţi,  ci propriul obraz, arătînd admiraţia de rigoare”.

Viața lui Radu Theodoru a fost un paradox ce putea fi tragic, dacă el ar fi căzut în ispita renunțării sau a deznădejdii. Căci, deși a fost condamnat ontologic la zbor, ca o pasăre fără picioare, a trebuit să trăiască într-o țară în care zborul i-a fost interzis. Iar ultimul și cel mai constant zbor al său, Cuvântul, a fost pus și el la index, sub embargo, căci România este din nou o țară ocupată. De aceiași alogeni care au ocupat-o după 1944. Numai că pilotul de vânătoare Radu Theodoru a continuat să zboare cu singurul aparat de luptă care i-a mai rămas, „Istoria”, mitraliind sistematic și fără încetare dispozitivele noilor/vechilor cotropitori…

În 1952, pe când era comandant de escadrilă şi instructor de luptă la Regimentul 1 Vânătoare, Radu Theodoru a fost concediat şi trimis la Sibiu, într-o şcoală de ofiţeri tehnici. Într-un raport adresat ministrului Forţelor Armatei, solicita revenirea pe pistă: „Nu cer favoruri, ci vin deschis şi rog comandanţii mei să-mi dea voie a-mi exercita meseria pe care o iubesc. În condiţii vitrege, cu soldă de mizerie, mi-am făcut datoria şi numai datoria, obţinând diploma de cel mai bun comandant de pluton şi trecând cu şase luni înaintea întregii promoţii de vânători pe avionul Messerschmitt 109 G6. Am participat (singurul pilot tânăr) la ambele aplicaţii pe armată, mi s-a acordat încrederea de a fi în unitatea de alarmă a Regimentului, zburând în nenumărate rânduri cu plinul de benzină, fiind trimis să interceptez în zona Dunării un avion ce evazionase. Nu mă rupeţi de viaţă, nu mă treceţi la administraţie. Vreau să zbor, să aud motorul mergând rotund, să văd patrule de vânători în stânga şi în dreapta, să văd întinsa şi rodnica câmpie a patriei sub aripile de oţel“. Comandanții au rămas însă muți și surzi la cererea sa, căci ne aflam sub ocupație sovietică. „România a suferit o represiune neîntâlnită în istoria armatelor, cea a învingătorilor – povestea el, mai târziu. Ocupaţia sovietică a desfiinţat Armata a treia, care s-a acoperit de glorie în Răsărit, iar pe ofiţeri i-a încarcerat în închisorile conduse de Ana Pauker, Alexandru Nicolschi şi alţii de aceeaşi speţă“.

A pilotat toate avioanele monomotor de școală și de război și a supraviețuit la 13 accidente aviatice, fiind, de multe ori la limita dintre viață și moarte. „Pentru mine, zborul nu a fost o meserie, ci pasiunea mea existenţială“, mărturisea el în urmă cu câțiva ani. Numai că zborul i-a fost interzis, întrucât… zbura prea sus, dincolo de plafonul anaerob al epocii staliniste în care i-a fost dat să viețuiască.

Nemaiavând dreptul de a zbura, și-a convertit toată viața în zbor. A plecat pe mare cu gândul de a face ocolul pământului cu un velier, dar și marea i-a fost interzisă. S-a refugiat apoi în cerul virtual al istoriei și literaturii, scriind peste 50 de cărți. Dar și aici s-a izbit de zidurile sistemului, fiind scos din Uniunea Scriitorilor la cererea lui Mihai Beniuc, Ovid S. Crohmălniceanu şi Mihail Novicov. A fost reprimit, după un „stagiu” disciplinar la Reșița, ca furnalist.

Este aproape nefiresc ca o personalitate de calibrul lui Radu Theodoru să persiste cu atâta obstinație într-un sistem de valori părăsit de aproape toți semenii săi.

 O explicație însă există. Una infailibilă:

„Sunt ceea ce sunt datorită lui Eminescu – declara el cu câțiva ani în urmă. Toată lumea este calată pe Eminescu-poetul. Aceasta este o mare diversiune. Titu Maiorescu a fost agentul Germaniei și el l-a nenorocit clar pe Eminescu, social și literar. Dar aceasta este altă chestiune. Eu am mereu pe masa mea de lucru Opera Politică a lui. Eminescu este mentorul meu spiritual și, în același timp, este esența Românității. Este geniul românității, concentrat pe problemele esențiale ale poporului român, pe constantele istorice creatoare de românitate și, totodată, pe constantele istorice distrugătoare de românitate. El ne indică în Opera Politică inamicii seculari și constanți ai acestui popor […].

Pentru mine, este o revelație, de câte ori îi recitesc Opera Politică. Pentru că este de o actualitate frapantă. Parcă ar fi colegul nostru de redacție. Este patronul nostru de presă contemporan, nu cel de acum 100 de ani. Deci Eminescu e aici!  Eminescu este Istoria istoriilor poporului român. Nu numai în Istorie, ci în Istoria prezentă și viitoare. El ne arată viitorul. Unde trebuie să mergem și cum trebuie să mergem. Este un izvor permanent de inspirație, nesecat, și mai mult decât atât: este un Director de Opinie. Este un director profesional, pentru noi, oamenii condeiului, fie prozatori, fie eseiști fie, mai ales, jurnaliști […].

Aceasta este, în sinteză, relația mea cu Eminescu, cu Opera lui Eminescu: este Directorul de conștință națională, identitatră, care mi-a fixat, mi-a determinat, tot drumul în viață. Toată opera mea are ca fundal, ca direcție, Opera Politică a lui Eminescu. Și pe aceste coordonate continui să-mi fac datoria, și de soldat, și de scriitor, până când o vrea Cel de Sus, care mă mai ține”.

Radu Theodoru s-a mutat în eternitate. De fapt, el își începuse eternitatea din timpul vieții. S-a mutat și în caseta redacțională a CERTITUDINII: de la colectivul de colaboratori, în colegiul de redacție al celor veșnici: Mihai Eminescu, Vasile Conta, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, George Coșbuc, Vasile Pârvan, Nicolae Densușianu, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru, Cezar Ivănescu, Doru Dinu Glăvan, Mihai Vinereanu…

Diana Iovanovici Șoșoacă spunea ar trebui declarat doliu național. Știu și eu? Cine să-l declare? Sistemul? Cei împotriva cărora a luptat? În fapt, SUNTEM în doliu național. Toți cei care l-au iubit sau doar l-au prețuit sunt în doliu. Dar nu pentru că EL nu mai este aici, ci pentru că NOI nu-l mai avem. Am pierdut 100 de ani de conștiință națională neîntreruptă. Și ne e greu să continuăm zborul prin acest mare „gol de aer” și cu unul din motoare oprit.

N-o să spun „Dumnezeu să-l odihnească sau să-l ierte”. Știe Dumnezeu mai bine ce are de făcut. Eu am să-l rog să ne ierte pe noi! Și să ne dea putere să ducem zborul Generalului mai departe!

Înmormântarea va avea loc joi, 12.12.2025 ora 12, la Mănăstirea Comana, județul Giurgiu