Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 80

Autor Miron Manega

Este extrem de dificil să faci o analiză obiectivă asupra subiectului Florin Piersic. Este dificil pentru că te bruiază mereu „zgomotul” unei inexorabile iubiri. Căci Florin Piersic este, dacă nu „cel mai iubit dintre pământeni”, cu certitudine cel mai iubit dintre români. Este o evidenţă confirmată de toate statisticile şi sondajele. Cum să te detaşezi de presiunea unui asemenea sentiment?

Voi încerca totuşi această incursiune analitică, cu toate riscurile şi resposabilitatea pe care le presupune un asemenea demers. Iar responsabilitatea, în cazul lui Florin Piersic, e dublă: o dată faţă de persoană şi o dată faţă de publicul căruia se adresează textul.

„Vorbeşte Florine!”

A fost supranumit Făt-Frumosul cinematografiei româneşti. De aceea mulţi pun popularitatea lui Florin Piersic pe seama staturii impresionante şi a frumuseţii sale masculine. Fals! Există actori mai frumoşi şi cel puţin la fel de impozanţi ca Florin. Alţii zic că vorbeşte prea mult şi că avalanşa de vorbe dă iluzia talentului actoricesc. Iarăşi fals! Cel mai guraliv dintre actorii români (şi poate dintre toţi românii) a reuşit, prin cel puţin două roluri magistrale, să umple scena şi să-şi dea măsura valorii, aproape fără cuvinte: Lenny din „Oameni şi şoareci” şi Indianul din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Alţii zic că foloseşte „cârlige” ieftine. Care cârlige? Poveştile lui mai mult sau mai puţin inventate? Bancurile? Lacrimile? Farsele? Râsul? Faptul că aduce viaţa din culise pe scenă, scena în culise şi pe amândouă în faţa oricărui auditoriu? „Vorbeşte Florine!” – îi spunea Radu Beligan, când se aflau împreună la o masă, la o întâlnire între actori sau între oameni de orice fel. „Despre ce să vorbesc?” – întreba Florin. „Nu contează. Despre orice”. Radu Beligan a înţeles bine: despre orice ar vorbi Florin Piersic, vorba lui face bine. „Piersicile” (vorbele) lui Florin sunt mai plăcute ca zaibărul şi pălinca şi mai eficiente ca antinevralgicul, fortralul, morfina, la un loc. Cu precizarea că nu dau alergii, efectul pozitiv este persistent, sunt ieftine şi se găsesc pentru tot poporul.

Ce formulă chimică are sufletul?

„Tratamentul” cu Florin Piersic este, ca să folosim o extensie metaforică, asemănător cu tehnica Feng Shui, atât de popularizată acum în România. Nu mi-am putut reprima această analogie întâlnind, pe un site, următoarele instrucţiuni şi recomandări ale disciplinei amintite: „Modul de activare a Florilor de piersic este folosirea unor flori proaspete într-o vază frumoasă, umplută cu apă limpede. Trebuie avut grijă ca florile folosite să fie proaspete, iar vasul trebuie umplut cu apă limpede, altfel idila se va termina prost. Culorile romantice, cum sunt rozul şi roşul (atât pentru flori, cât şi pentru vas) sunt mai eficiente pentru psihic”. Ca în orice tratament, există însă şi contraindicaţii: „Cei căsătoriţi nu ar trebui să activeze Florile lor de piersic, deoarece acest lucru va atrage după sine legături extraconjugale care vor distruge armonia familiei”. Nici nu mai ştii dacă e vorba de Feng Shui sau de Florin Piersic.  

De altfel, chiar actorul făcea, cândva, referindu-se la păcatele relative ale tinereţii, o tulburătoare mărturisire: „Din infidelitate, am învăţat să iubesc şi să preţuiesc fidelitatea. Fidelitatea şi trădarea, fericirea şi suferinţa sunt condimentele care se adaugă la hrana sufletului”. Efectul Piersic este inefabil ca mirosul florilor şi inexplicabil ca sufletul. Apropo, ştie cineva ce formulă chimică are sufletul? Ştie cineva cam ce formă are sau în ce parte a corpului se află? Sau l-a cercetat cineva cu lupa, microscopul, telescopul sau periscopul?

„Undeva la mansardă, o femeie iubea un piersic”

Efectul Piersic are ceva comun cu sufletul sau mirosul florilor: nu poate fi stocat, confiscat sau cumpărat. Poate fi, ca şi Peer Gynt (personajul preferat al actorului), doar iubit, pentru că altfel este incompatibil cu orice fel de zăgăzuire sau constrângere. Şi, slavă Domnului, a primit iubire din toate părţile. Acesta a fost, de fapt, „elixirul tinereţii” lui Florin Piersic, marele său secret, de care este, de altfel, cât se poate de conştient: „Suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire – declara el, cu mulți ani în urmă, în «Formula AS». Dacă n-am avea-o, măcar un strop din când în când, ne-am usca precum un copac în arşiţă, cu rădăcinile crescute pe-o stâncă golaşă. De altfel, cred că în întreg Universul e o sete mereu nepotolită de iubire, cred că şi stelele, sorii şi luceferii au nevoie de ea, ca să nu se stingă”.

„Efectul Piersic” nu e un fenomen controlabil, căci nu mai depinde de catregoria timp. Dovadă discrepanţa evidentă dintre vârsta cronologică a actorului (85 de ani!) şi vârsta sa biologică: 20, 30 de ani, cam pe-acolo s-a blocat „turometrul”… De aceea cred că, în colecţia de jucării a marelui adolescent Florin Piersic, şi-ar găsi un loc în vitrină, ca o dedicaţie involuntară, versurile sublim-zănatice ale poetei Tania Cozianu: “undeva la mansardă/ o femeie iubea un piersic”.

„Am fost cândva un călăreț domn”

Cu sau fără acordul colegilor de breaslă, Florin Piersic este unul dintre „monştrii sacri” ai cinematografiei româneşti. A jucat în 46 de filme, a avut sute de emisiuni televizate, a interpretat 64 de roluri în teatru, dintre care 49 principale.
S-a născut la Cluj pe data de 27 ianuarie 1936. Norocos, ingenios, idealist şi foarte atrăgător, ca orice Vărsător veritabil, a reprezentat pentru public spiritul justițiar, pistolarul, macho, iar pentru regizori actorul care putea să joace orice.

La începutul carierei sale era considerat un fel de Jean Marais al cinematografiei autohtone şi a jucat în foarte multe filme romaneşti. Deşi vârful carierei sale este considerat de specialişti rolul titular din filmul „De-aş fi Harap Alb” (1965, regia Ion Popescu Gopo), rolurile care l-au consacrat în ochii publicului au fost Anghel Şaptecai din seria „Haiducilor”, în regia lui Dinu Cocea, şi Mărgelatu, din filmele lui Doru Năstase.  

Debutul în cinematografie şi l-a făcut în 1957, cu rolul Tănase din filmul „Ciulinii Bărăganului” în regia lui Louis Daquin. A urmat „O poveste ca-n basme” (1959), apoi „Aproape de soare” (1960), „S-a furat o bombă” (1961) şi „Paşi spre lună” (1963). Din 1965, în afară de rolul de excepţie din „De-aş fi Harap Alb”, şi-a încercat talentul în marile filme istorice ale epocii: „Neamul Şoimăreştilor”, „Columna”, „Bătălie pentru Roma” şi „Mihai Viteazu”…

Ultimul film, turnat la Buftea, în care a jucat a fost „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1989). După 1990, din motive greu de înţeles şi de susţinut, având în vedere popularitatea uriaşă a actorului, Florin Piersic a fost ignorat de cineaşti. A jucat, în schimb, în Ungaria, alături de Isabelle Adjani, în producţia internaţională „Am fost cândva un călăreţ domn”. Mărturiseşte, cu amărăciune, actorul: „A fost pentru prima dată în cariera mea când am fost tratat ca un actor. Adică am simţit cu adevărat că valorez ceva pentru ei şi că joc un rol şi că sunt un personaj iubit şi important pentru ei”.

Ultima nuntă

Am avut privilegiul (sau ghinionul) de a rămâne singurul „supraviețuitor” al ultimei nunți a lui Florin Piersic. De fapt, al ultimei cununii, pentru că n-a fost propriu-zis o nuntă, dar îmi place să-i spun așa…

Sunt întâmplări care devin importante nu prin ele însele, ci prin încărcătură sau semnificația pe care o capătă în timp. Ultima căsătorie a lui Florin Piersic a fost la vremea aceea (septembrie 1993) un eveniment monden, poate. A devenit însă emblematică prin longevitate și trăinicie. Ana Toader (Török, după numele de fată) nu numai că a reușit să-l cucerească, dar a știut să-l și păstreze. Poate și pentru că a acceptat să poarte numele Piersic.

RECTIFICARE. Și mai este importantă prin ceva acea căsătorie. Ea este legată de existența a două persoane minunate, care acum nu mai sunt. Una este Josephina Hogget, bună prietenă a lui Florin, care l-a iubit mai mult decât putea el să accepte și să înțeleagă la vremea aceea. Îi făcea binele pe ascuns, știind că el n-ar fi fost de acord cu nevinovatele ei viclenii de româncă adaptată la reflexele lumii britanice și europene. Știa foarte bine ce înseamnă necesitatea vizibilității unei personalități, chiar prin anumite evenimente personale. Ei, bine, Josephina Hogget mi-a divulgat dată și locul „căsătoriei secrete” a lui Florin Piersic, în pofida interdicției impuse de el. A trebuit să mint în reportajul scris ulterior, ca să n-o dau de gol. Fac cuvenită rectificare acum, după aproape 14 ani, când ea nu mai este (a plecat la stele, cum ar spune Florin Piersic) și când eu mă simt dezlegat de promisiunea făcută.

Al doilea martor la petrecerea de după cununie a fost bunul meu coleg de la vremea aceea, fotoreporterul Aurel Gârbovu. Nici el nu mai este. Îl evoc acum, într-un context care știu că l-ar face să radă fericit.

GRÂU SFINȚIT. Am rămas, cum spuneam, singurul martor. Nici nu știu dacă trebuie să mă bucur sau să mă întristez. Cred că amândoua. Voi relua, pe spațiul care mi-a mai rămas, câteva fragmente din reportajul scris în 1993 în „Supermagazin”, o publicație care nici ea nu mai este: „Având o vagă bănuiala despre ce avea să se întâmple la Cluj, am urcat și noi în primul tren… Dimineață l-am sunat pe Florin acasă. «De unde știți?» – ne-a întrebat el, surprins și iritat. I-am explicat că, de vreme ce doamna Hogget a venit la Cluj, ceva trebuie să se întâmple: ori se prăbușește Caritasul, ori se însoară Florin Piersic. A cedat în față irezistibilului argument și a recunoscut oftând că, într-adevăr, în ziua aceea urma să se însoare…Am ajuns la primărie înaintea lui. Aici ne-a tăiat elanul ofițerul stării civile, care, montat în prealabil de Florin Piersic, repeta într-una că nu știe nimic. N-am reușit să intrăm în sala de ceremonii decât o dată cu asistență, foarte restrânsă de altfel: Josephina Hogget, Ana Negru, o altă bună prietenă de familie, și Monica Toader, fiica miresei, împreună cu prietenul ei. La obișnuită întrebare dacă «de bunăvoie și nesilit de nimeni…», Florin Piersic a răspuns mai puțin obișnuit: «Normal!». Ana Toader, în schimb, a răspuns… normal: «Da». Țînând minte, din cele povestite de Florin, gestul mamei acestuia de a-i aduce un pumn de grâu sfințit la examenul de admitere în IATC, proaspăta doamna Piersic a repetat cu pioșenie gestul… Tensiunea a atins punctul culminant atunci când Ana Piersic a scos din poșetă fotografia mamei lui Florin, pe care el i-o dăruise în urmă cu șapte ani, când s-au cunoscut… Petrecerea a fost liniștită, calmă, cu multă mâncare, gătită de Ana Piersic și Ana Negru, cele două «zeițe protectoare» ale actorului. Doar vișinata era preparată de Florin însuși. Nu s-a cântat, nu s-a dansat, doar s-a povestit. A povestit, de fapt, Florin Piersic, evocandu-l pe Amza Pellea”…

Fotoreporterul Aurel Gârbovu și subsemnatul acestor rânduri am fost, așa cum am spus, singurii «nuntași» ai ultimei căsătorii a lui Florin Piersic. Neașteptați și nedoriți, ce-i drept, dar poate necesari pentru acest moment al posterității, care este prezentul. Și care va deveni și el amintire. Ca bietul Gârbovu.

Miron Manega

Jurnalul Național, 29.01.2007