Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 144

„Colaboraționismul” anti-identitar este demult o realitate curentă. Și dacă s-ar manifesta corect, ca o confruntare de idei, cu instrumente de expunere echitabile (mass-media), ar fi o treabă bună, chiar profitabilă pentru adâncirea și clarificarea temelor abordate, căci confruntarea generează întotdeauna argumente de o parte și de alta. Dar nu! Anti-românismul se manifestă, din păcate, sub forma boicotului, sabotajului și propagandei insidioase, precedate de dezarmarea „adversarului” înainte de a-l provoca la luptă. Mă refer, printre altele, la marginalizarea istoricilor patrioți și favorizarea unor „istorici de serviciu” (gen Dan Alexe și Lucian Boia) care susțin tot felul de bazaconii denigratoare despre originea și istoria noastră, seamănând dileme acolo unde avem certitudini, minimalizând personalități și momente istorice importante, aruncând în derizoriu reperele identitare, chipurile pentru a le „demitiza”, căci „mitizarea” e nocivă.

Colaboraționismul anti-identitar este, ca să simplificăm discuția, o formă perfidă a războiului asimetric dintre globalism și naționalism, în care sunt antrenate, de o singură parte, nume cu autoritate din cultură (autoritate care a fost și ea atent și discret construită în timp), printre acestea numărându-se personalități ca Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu.

Am să mă opresc asupra celui dintâi, reamintind un eveniment din noiembrie 2015, când distinsul scriitor-filosof a ținut, la Constanța, un discurs seducător, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa pentru întreaga activitate în domeniul culturii. „Toţi suntem proşti din când în când. Ne purtăm prosteşte, facem prostii, votăm prosteşte“ – a spus domnia sa, spre hazul galeriei. Totul ar fi rămas la nivelul de observație amuzantă și judicioasă, dacă n-ar fi făcut greșeala (era să spun prostia) să-și ilustreze afirmația, alegând cele mai neinspirate exemple. „M-a amuzat să constat că multe cuvinte importante din limba noastră nu le-am luat de la latini, le-am luat de la alte popoare. Mi se pare paradoxal faptul că pentru a numi Catedrala Mântuirii Neamului ne folosim de cuvinte care nu sunt româneşti: «mântuire» şi «neam» – asta-i lovitura! – sunt cuvinte de origine maghiară. «A gândi» vine tot din maghiară“.

Dl. Pleșu are dreptate numai în măsura în care singura sursă de informație ar fi Dicționarul Explicativ al Limbii Române. La acest nivel, da, dl. Pleșu are dreptate. Dar parcă am avea alte pretenții de la domnia sa. Căci iată ce scrie pe această temă un teolog modest care, departe de a avea notorietatea d-lui Pleșu, pare să stăpânească mai multe cunoștințe în domeniu: „Cei mai mulți teologi consideră că termenul „mântuire” are, în limba română, origine latină. Majoritatea cred că provine din contopirea a două cuvinte, manes („sufletele morților”) și tueor, tueri („a păstra”). Mântuirea ar fi, în viziunea acestor teologi, păstrarea sufletelor vii după moarte (etimologia aceasta nu cadrează cu eshatologia ortodoxă, care susține că mântuirea privește atât sufletul, cât și trupul).
Dumitru Stăniloae credea că „mântuire” provine din contopirea termenilor mentem („minte”) și tueor, tueri, sugerând că mântuirea este de fapt o preschimbare a minții, o înnoire a cugetului. Unii teologi cred, forțând o asemănare destul de neconcludentă, că „mântuire” provine din termenul grecesc metanoia („întoarcere”, „revenire în simțiri”).

În fine, o altă categorie de teologi (cu care eu sunt de acord) consideră că „mântuire” provine de la manu („de mână”) și tenere („a ține”). Mântuirea este, astfel, mâna întinsă a lui Dumnezeu, fără de care eforturile noastre sunt zadarnice, mâna pe care o întinde Iisus celor din iad când îi scoate de acolo. DEX-ul are și el o etimologie a acestui termen. Potrivit dicționarului respectiv, „mântuire” provine din cuvântul… maghiar menteni. Acesta înseamnă într-adevăr „a se salva”, iar în forma mentenegődzik înseamnă „a se dezvinovăți”. O întrebare rămâne totuși: dacă în limba română termenul provine din maghiară, cum vor fi numit românii mântuirea până la venirea ungurilor în Europa? Cum au preluat oare românii din Moldova și Valahia termenul „mântuire” din limba maghiară? Să li-l fi dat Carol Robert de Anjou la Posada? Matias Corvin, la Baia? Este firesc să considerăm că un cuvânt românesc provine din altă limbă modernă doar pentru că are o asemănare vagă cu el? Se poate să credem că un termen absolut fundamental în teologie a fost preluat din limba unui popor care s-a creștinat cu 1.000 de ani mai târziu decât noi și în altă confesiune creștină, pe deasupra?”

Cât privește cuvântul „neam”, despre care DEX-ul și dl. Pleșu sunt de părere că provin tot din limba maghiară, eu înclin totuși să-i dau crezare profesorului Octavian Căpățînă, mult mai specializat în domeniu și care, într-o scrisoare adresată Academiei, scrie, printre altele: „Asta ca să nu mai amintim de etimologia cuvântului neam pe care, după autorii DEX-ului, l-am împrumutat din maghiară, numai că Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare, Ed. Academiei Ungare, 1970, în vol. II, la pg. 1034, scrie că nyám apare în texte maghiare prima dată la finele secolului al XIX-lea și provine din română. În română cuvântul neam apare în Noul Testament de la Bălgrad, la Miron Costin, la Neculce, la Antim Ivireanu, Gheorghe Șincai (1754-1816), ș.a. Și cât de ridicol trebuie să fii ca să înghiți gogomănia DEX-ului Cihacului după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem, pentru că asta susține DEX-ul!”.

La fel și verbul „a gândi” care, zice dl. Pleșu (și DEX-ul) că vine tot din… maghiară. I-aș propune, măcar ca ipoteză de lucru, să ia în calcul și opinia lui Mihai Vinereanu din „Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică”, Editura ALCOR, 2008. Acolo zice că verbul românesc „a gândi” provine din radicalul proto-indo-european ghend (a prinde, a înțelege), iar gond-ul maghiar este împrumutat din română.

Personal nu mă pot pronunța, pentru că nu sunt specialist în domeniu. Cum, de altfel, nici dl. Pleșu nu este, deși are aplombul că ar fi. Dar DEX-ul, nimic de zis, îl cunoaște.

Ceea ce-mi creează totuși o stare de vag disconfort psihic este tonul unei anumite fraze din discursul domniei sale de la Constanța: „«mântuire» şi «neam» –  asta-i lovitura! – sunt cuvinte de origine maghiară”. Ei, bine, tonul acesta are ceva din celebrul „Am învins!” al alergătorului de la Maraton, sau din bucuria celui care a dat lovitura la 6 din 49. Și nu-mi explic rațiunea acestei irepresibile satisfacții. Dar poate că mă înșel…

În orice caz, performanța lui Andrei Pleșu de a spune, atât de ritos, trei prostii, una după alta,  (sau, hai să le spunem trei afirmații discutabile), îl plasează pe domnia sa sub incidența propriei declarații. Căci, da, „toţi suntem proşti din când în când”. Chiar și Andrei Pleșu.