Autor: OVIDIU ZANFIR

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 211

Există, în România, o casă în care a locuit, cu acte, Mihai Eminescu. Nu e o metaforă, nu e o legendă, nu e un mit literar. E o casă reală, într-un loc real – Mănăstirea Văratec. Și această casă, în loc să fie altar, este ruină. În loc să fie restaurată, este lăsată să moară.

Abandonare metodică, programată

Într-o cultură în care aproape totul despre marii autori a fost mistificat sau diluat în legendă, casa de la Văratec are un statut aparte: este una dintre puținele locuințe ale lui Mihai Eminescu atestată documentar.

Începând cu anul 1874, poetul a închiriat aici o cameră de la monahia Asinefta Ermoghin. Există acte care certifică această ședere – fapt rar, aproape miraculos, în biografia lui Eminescu. Subliniem: nu este o atribuire retrospectivă, nu este o „tradiție locală”, ci o realitate arhivistică.

Mai mult decât atât, locul are o încărcătură afectivă aparte: Văratecul era în imediata apropiere a spațiului în care se afla Veronica Micle, iar verile petrecute aici sunt legate de una dintre cele mai intense etape ale vieții sale.

Cu alte cuvinte: nu avem de-a face cu o casă oarecare, ci cu un loc de densitate biografică maximă.

Și totuși, astăzi, această casă este, la propriu, o grămadă de moloz. Iar aici nu e vorba doar de neglijență sau nesimțire, ci de o abandonare metodică, programată, ca și cum cineva ar fi decis că că trebuie să dispară.

Pretexte administrative pentru o realitate morală condamnabilă

În jurul anului 2002, a existat o șansă reală de refacere a ei. Academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga – devenită în monahism Maica Benedicta – a înțeles ce înseamnă această casă: nu doar un obiect de patrimoniu, ci un loc de memorie națională.

Ea a inițiat, împreună cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, un Apel Național pentru salvarea casei lui Eminescu. A fost realizată o documentație serioasă, s-a lansat o subscripție publică, s-a încercat mobilizarea societății.

Nu era un gest simbolic. Era un proiect concret. Și totuși, proiectul a murit. După dispariția Maicii Benedicta (2006), inițiativa s-a stins treptat. Ca și cum odată cu ea ar fi dispărut și ultima voință autentică de a salva locul. Deocamdată au dispărut fondurile colectate în acest scop.

Explicațiile oficiale sunt, ca de obicei, tehnice: ba că imobilul aparține mănăstirii, deci statul nu poate interveni direct, ba că nu există o prioritate clară în lista monumentelor, ba că sunt dificultăți de finanțare etc. Adică pretexte administrative pentru o realitate morală: nu s-a dorit și nici nu se dorește.

Pentru că atunci când statul român a vrut să facă ceva – a făcut. Când a vrut să construiască, a construit. Când a vrut să finanțeze războiul din Ucraina – l-a finanțat. Când a vrut să cumpere fier vechi cu etichetă de F-14 a cumpărat. Pentru Eminescu, Brâncuși și cultură, în general nu sunt bani. Guvernul are alte priorități. De pildă, să demoleze sau desființeze monumente de for public care reprezintă personalități emblematice ale culturii și identității noastre naționale (vezi cazul bustului lui Octavian Goga de la Iași. Urmează, probabil, Nicolae Iorga, Mircea Eliade și în final Eminescu).

Ruina care ne judecă

Această casă nu este doar o ruină. Este un verdict cultural. Ea spune, fără echivoc că nu știm să ne păstrăm reperele, că nu știm să valorificăm autenticitatea, că preferăm miturile comode în locul realităților incomode.  Și mai spune ceva, extrem de grav: că Eminescu este invocat, dar nu este asumat. Este citat în discursuri, dar lăsat să putrezească în realitate.

Așa arăta casa înainte de moartea monahiei Benedicta

Nu timpul a distrus casa lui Eminescu de la Văratec. Noi am distrus-o. Prin indiferență, prin amânare, prin incapacitatea de a duce până la capăt un gest cultural elementar.

Această ruină nu este doar o clădire în descompunere. Este imaginea unei culturi care își pierde reflexele de conservare. E și un test, o probă ratată de civilizație

P.S. Partidul S.O.S România a trecut peste acele pretexte administrative. Parlamentarii partidului, prin vocea senatorului Dumitru Manea (Miron Manega), au inițiat un dialog în cadrul Comisiei de buget, solicititând fonduri pentru restaurarea casei de la Văratec în care a locuit Eminescu în perioada 1874–1889 și inițierea unei proceduri legislative și administrative pentru includerea acesteia în circuitul muzeal național. Fondurile pentru restaurare au fost obținute.