Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 194

MOTO: „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Se zice că forma în care scriem ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căuta pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”.

(Cată să spunem…, TIMPUL, 2 septembrie 1881)

__________________________

În evoluția sau dinamica unei limbi, ca și în destinul unei națiuni, există perioade de flux și de reflux, care ar putea să ne inducă în eroare, dacă judecăm ansamblul în perspectiva exclusivă a unuia dintre momente. Momentul pe care-l traversăm acum noi, ca națiune – și, odată cu el, limba română – este, după toate indiciile, unul de reflux, de degradare generalizată. Nu cred că este cazul să devenim „apocaliptici” și să ne cumpărăm haine de doliu, dar nici să trecem indiferenți pe lângă acest reflux identitar generat de o boală gravă. Care nu este însă incurabilă, căci se poate trata. Cu condiția stabilirii diagnosticului și a stadiului de evoluție a bolii.

Evoluția sau involuția unei limbi poate fi studiată din orice perspectivă, inclusiv din aceea a cuvintelor interzise de CNA. Aceste cuvinte constituie un indicator sensibil și relevant, deoarece dinamica fenomenului se regăsește, fractal, în fiecare formă de manifestare a sa.

În altă ordine de idei, o asemenea abordare nu poate fi interzisă, căci este o analiză de laborator lingvistic, permisă în contextul astfel definit. A o cenzura este ca și când ai cenzura protocolul unei autopsii, impunând criterii de alt ordin decât cel strict medical (estetic, moral sau de convenție socială, de pildă).

Acest text își propune să demonstreze degradarea îngrijorătoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare, limbajul, pornind de la ceea ce am denumit ca fiind folclorul WC-urilor. Adică din zona aparatului excretor al limbii române. Scuzați autopsia!… 

* * *

„Foaie verde de susai,/ Creşte nivelul de trai/ Ca p…la după f…tai”. Această strigătură am descoperit-o, pe vremea „odioasei dictaturi”, scrisă cu pixul pe peretele unui WC public. În ciuda vulgarităţii lor, cuvintele exprimau un adevăr social cumplit.

Tot atunci, şi tot pe uşile sau pereţii WC-urilor publice, erau mâzgălite tot felul de distihuri pe care astăzi le-am numi sloganuri publicitare: „Ciocolata Veronica/ Face mică găurica”, în antiteză cu „Ciocolata Laura/ Face mare gaura”, sau „Ciocolata Postăvaru/ Face p…la ca şi paru”, „Vinul roşu de Segarcea/ Face p…zda harcea-parcea” etc. Găseai şi antireclame: „Apa minerală Hebe/ Face p…la ca de bebe”, sau „Moarte sigură cu cobra,/ Dar mai sigură cu Mobra” etc. Nici informaţiile în versuri despre viaţa sexuală din căminele studenţeşti nu lipseau: „În căminul medicinii/ Te poţi f…te cu străinii”, „Din căminul de chimie/ Poţi să iei blenoragie”. Era vremea defulărilor sociale şi sexuale în versuri underground.

Metafizica budelor

Cum pe vremea aceea nu exista internetul iar de tipărit nici nu putea fi vorba, suportul de comunicare era WC-ul, mai exact cele patru laturi ale cabinei. Venea „publicul ţintă”, rezolva problema, mai citea, se mai informa… Avantajul faţă de internet era faptul că, dacă accesarea acestuia nu este obligatorie, cea a WC-ului era, este şi va fi. Ceea ce a determinat, în zilele noastre, transformarea vespasianelor de lux din localuri, în spaţii publicitare. Îndrăzneala acestei iniţiative îi aparţine firmei de publicitate OOOPS Media.

Toate aceste exemple rezumă doar aspectul psiho-social al metafizicii WC-urilor, dacă-mi este permisă formularea. Există însă şi o problemă de limbaj, care nu e atât de simplă pe cât pare. Prima observaţie referitoare la textele „publicate” în WC-urile publice ar fi că vocabularul e suburban, deşi nu lipsit de plasticitate şi chiar de subtilitate. Ce este însă limbajul suburban şi cine trasează bariera între urban şi suburban? Recent, tot într-o cabină de WC, cineva a scris cu markerul următoarea frază: „Toată lumea face m…ie, depinde la ce capăt al p…lii te afli”. Am găsit-o şi pe internet, nu ştiu cine a început… Dincolo de conţinutul obscen, formularea este cât se poate de adecvată iar umorul e modern şi „trendy”, în genul legilor lui Murphy.

„S-a-ntors lumea cu curu-n sus, bă!”

Nu e cazul să avem prejudecăţi în privinţa vocabularului limbii române. Cuvintele în sine nu sunt vulgare. Ele denumesc sau indică. Indiferent că spunem p…lă sau penis, c…r sau anus, p…zdă sau vagin, c…at sau fecale, ele, cuvintele, se referă la acelaşi lucru. Tot ceea ce există trebuie să aibă o denumire. Şi totuşi, chiar şi în acest comentariu despre cuvinte, intervine autocenzura. Au vreo vină cuvintele? Are vreo vină ceea ce există, că există? Indiferent dacă lumea a fost creată de Dumnezeu sau a apărut la întâmplare, dictonul latin naturalia non sunt turpia (cele naturale nu sunt vulgare) rămâne valabil. Atunci, cine greşeşte şi unde greşeşte? Este morală cenzurarea naturii şi a cuvintelor?

A doua observaţie în legătură cu folclorul WC-urilor este, cel puţin în cazurile menţionate, corectitudinea gramaticală. Ceea ce înseamnă că limbajul suburban vine din zona urbană, ca să zicem aşa, adică de la oameni cu oarecare şcoală. De altfel, aproape toate aceste „texte” sunt depozitate acum pe internet, alături de multe inovaţii recente în domeniu. Iar internetul – nu-i aşa? – presupune şi el o oarecare afinitate cu cultura. În WC-uri, ca şi pe ziduri, garduri, geamuri, uşi de lift, stâlpi, capote de maşini, din tot acel folclor, mai mult sau mai puţin inspirat, a rămas un singur cuvânt:  MUIE!

Acest panaceu lingvistic simplifică toată cazuistica, reducând-o la nivelul primului sistem de semnalizare. Nici tu subiect, nici tu predicat, atribut sau complement, iar de ritm şi rimă ce să mai vorbim?… Vorba lui Marin Sorescu în La lilieci: „S-a-ntors lumea cu curu-n sus, bă!”.

Epilog

Dacă-i şopteşti unei femei, în intimitate, că vrei s-o f…, s-ar putea ca ea să se simtă măgulită de dorinţa ta. Dar dacă i-o spui cu voce tare, într-un loc public, te poţi trezi cu două perechi de palme. Şi pe bună dreptate, căci ai încălcat o convenţie socială, iar dorinţa ta a devenit insultă. Sau, alt exemplu: o femeie goală este ceva minunat, dovadă picturile celebre cu nuduri. Nimeni nu spune că sunt vulgare. Dar o femeie goală pe stradă e arestată imediat sau e dusă la Spitalul Alexandru Obregia. E normal să se întâmple aşa, căci şi ea a încălcat convenţia. Totul se reduce, deci, la convenţie şi context.

În cazul cuvintelor obscene („buruienoase”, cum le alinta Creangă), problema se pune oarecum similar, conform codurilor de comunicare impuse de societate.

Şi dacă tot l-am pomenit pe Creangă, aş propune, ca răspuns la toate întrebările formulate aici, următoarea analogie: există flori de grădină şi buruieni, aşa cum există cuvinte alese şi vorbe de rând. Este loc pentru toate, dar e rău când pălămida sufocă florile…  P. S. Şi totuşi, un artist ar spune că o femeie goală pe stradă e un miracol. Arta operează însă cu alte coduri.