Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 215

(Ghid de priorități geopolitice pentru muritorii de foame)

În timp ce marile cancelarii dâmbovițene transpiră abundent sub povara destinelor planetare, realitatea de la firul ierbii are prostul obicei de a strica pozele de protocol. Trăim, fără îndoială, în cea mai glorioasă epocă a generozității absurde, denumită „strategică”. Suntem campionii mondiali ai empatiei la export și mari maeștri ai nepăsării la domiciliu.

Zilele trecute, în timp ce pe ecrane rulau burtiere glorioase despre sume cu multe zerouri alocate pentru democrație, reconstrucție și armament în vecini, la Galați s-a stins lumina. Într-un apartament oarecare, un băiețel de doi ani a încetat să mai fie o problemă pentru sistemul de asistență socială. De fapt, ca să fim exacți și corecți politic, el nici nu apucase să fie o problemă, din simplul motiv că nu exista în scripturi. Nu era în tabele, nu figura în statistici, nu avea atașat un cod QR de finanțare europeană. Era doar un copil român, condamnat la invizibilitate într-o țară mult prea ocupată să salveze lumea ca să mai aibă timp să-și salveze pruncii.

Ce spectacol grotesc de ipocrizie! Cu o mână semnăm cecuri în alb pentru conflicte geopolitice care nu ne aparțin și pompăm resurse logistice în mecanismele de măcinat vieți de peste graniță, iar cu cealaltă ridicăm neputincioși din umeri în fața unei mame de 22 de ani lăsate în ghearele unei depresii severe, izolate într-o nepăsare colectivă. Cât de convenabil e să plângi pe umerii continentului, în timp ce la tine acasă, sora geamănă a copilului decedat și fratele mai mare cu nevoi speciale sunt găsiți subnutriți, ca după un asediu medieval, chiar în mijlocul unui municipiu european!

Să ne înțelegem: suntem o țară extrem de bogată. Atât de bogată, încât ne permitem să finanțăm ambiții militare străine și să ignorăm falimentul moral al propriilor instituții. Protecția Copilului? O ficțiune birocratică, o colecție de ștampile și dosare cu șină, în care viața reală intră doar dacă este anunțată de vreun vecin binevoitor sau de mirosul de tragedie care răzbate prin uși baricadate. Funcționarii publici stau ascunși în spatele birourilor, climatizați și liniștiți, calculând probabil sporurile de risc pentru oboseala de a nu face nimic, în timp ce, pe teren, România profundă se prăbușește în mizerie și abandon.

Dacă băiețelul din Galați ar fi avut calitatea de a fi refugiat sau dacă drama lui ar fi putut fi integrată într-un discurs electoral despre parteneriate strategice, probabil că astăzi am fi avut comitete, comisii, celule de criză și elicoptere trimise la fața locului. Dar el a comis marea eroare tactică de a se naște într-o familie lăsată de izbeliște de un stat care își consideră proprii cetățeni doar masă de manevră fiscală. Impozitați până la os, dar protejați doar pe hârtie.

România a devenit un fel de bunică săracă și bolnavă care își amanetează și ultimele haine din casă ca să cumpere artificii pentru petrecerea vecinilor. „Trebuie să fim solidari!”, ni se strigă de la tribunele poleite, de unde lideri cu costume scumpe ne explică de ce securitatea națională depinde de fiecare ban trimis peste frontieră. Între timp, în spitalele de pediatrie se duce un cu totul alt război – cel cu lipsa de medicamente, cu aparatura învechită și cu foamea ascunsă în spatele ușilor închise.

Tragedia de la Galați nu este un accident. Este radiografia perfectă a unui sistem corupt de propria sa incompetență și de o inversare dementă a priorităților. Un sistem unde viața unui copil de doi ani cântărește mai puțin decât o strângere de mână diplomatică la Bruxelles sau un summit unde ne angajăm să mai donăm câteva milioane pentru un teatru de operațiuni străin. Ne prăbușim din interior din cauza lipsei de viziune, dar ne mândrim cu fațada pe care o afișăm în exterior.

Rămâneți așadar vigilenți, stimați guvernanți! Continuați să livrați ajutoare, să semnați tratate și să priviți îngrijorați spre zări îndepărtate. Aveți motive temeinice: copiii care mor de foame sau din cauza lipsei de asistență medicală în România nu votează și nici nu apar în rapoartele NATO. Ei sunt doar daune colaterale ale propriei voastre măreții de carton.