La 15 august 1714, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani și în marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, Constantin Brâncoveanu avea să încheie, la Constantinopol, una dintre cele mai lungi domnii din istoria Țării Românești și să intre într-o altă istorie: aceea a martirilor.

Nu singur. Alături de el se aflau cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și credinciosul său sfetnic Ianache Văcărescu. Fuseseră aduși la Istanbul după mazilirea domnitorului, întemnițați și supuși presiunilor și torturilor. La capătul acestei Golgote, Brâncoveanu avea să piardă tot ceea ce un om poate pierde pe pământ: tronul, averea, libertatea, copiii și, în cele din urmă, viața. Un singur lucru nu i-a putut fi luat: credința.

Ștefan cel Mare a câștigat pacea prin război. Brâncoveanu, prin diplomație

Istoria românilor a cunoscut voievozi care și-au apărat țara cu sabia și voievozi care au făcut același lucru prin diplomație. Ștefan cel Mare a asigurat independența și suveranitatea Moldovei de-a lungul unei domnii de 47 de ani, aproape necontenit confruntată cu războaie, campanii și amenințări militare. Constantin Brâncoveanu a ales o altă armă.

Timp de peste un sfert de veac, între 1688 și 1714, el a reușit performanța extraordinară de a ține Țara Românească în afara marilor confruntări care zguduiau regiunea. Istoricii caracterizează domnia sa drept o perioadă de relativă liniște, stabilitate, prosperitate și progres, într-un moment în care în jurul țării se ciocneau trei uriașe puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia.

Brâncoveanu nu avea puterea militară necesară pentru a înfrunta aceste imperii. Avea însă inteligență politică, bani, diplomație și informație.

A cumpărat timp. A negociat. A plătit. A promis fără să se predea definitiv nimănui. A întreținut relații cu Poarta, dar și cu Viena și Moscova. A încercat permanent să ghicească de unde va veni următoarea primejdie și să facă în așa fel încât Țara Românească să nu devină câmpul de luptă al altora.

Aceasta a fost, poate, cea mai mare victorie politică a domniei sale: aproape 25 de ani de pace într-o epocă în care pacea părea imposibilă.

Iar pacea a produs roade. Au fost ridicate biserici și mănăstiri, s-au dezvoltat tiparnițele, au circulat cărți, s-au întărit școlile și centrele culturale, s-a născut stilul care avea să-i poarte numele – brâncovenesc. Domnia lui n-a lăsat în urmă doar cetăți sau hotare apărate, ci o civilizație.

Un domnitor care înțelesese puterea informației

Mai există însă o dimensiune a lui Brâncoveanu despre care se vorbește mult mai puțin: extraordinarul său sistem diplomatic și informativ.

În termenii de astăzi, am putea spune că voievodul construise un adevărat serviciu de informații externe. Avea oameni, corespondenți și surse la Constantinopol, Viena, în Transilvania, Moldova, Polonia și în alte centre politice. Informația circula spre București prin negustori, diplomați, clerici, boieri și agenți de încredere. Cercetările consacrate activității informative din epocă arată cât de sofisticată devenise această „mașinărie diplomatico-informativă”.

În centrul ei s-a aflat multă vreme stolnicul Constantin Cantacuzino. Aici începe tragedia. Cantacuzino nu era doar un mare boier și unul dintre cei mai cultivați oameni ai epocii. Era unchiul matern al lui Brâncoveanu și omul care îl crescuse după moartea tatălui său, Papa Brâncoveanu. Era, practice tatăl lui adoptiv. Tot el îl inițiase în diplomație și în mecanismele politicii europene. Și tocmai această relație face finalul cu atât mai dramatic.

În sens functional instituțional modern, Constantin Cantacuzino era „șeful serviciilor secrete ale lui Brâncoveanu”, având inclusiv propriile filiere de informații interne și externe. În ultimii ani însă, relația dintre cei doi s-a rupt. Cantacuzinii au început să lucreze împotriva domnitorului. Sursele istorice consemnează denunțurile și intrigile stolnicului Constantin Cantacuzino și ale apropiaților săi la Poartă, iar ruptura a avut un efect devastator: aparatul informativ construit în jurul domnitorului nu doar că s-a dezorganizat, ci o parte a lui s-a întors împotriva celui pe care trebuia să-l apere.

Este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei românești: omul care dispunea de una dintre cele mai remarcabile rețele de informații ale epocii a căzut și pentru că oameni aflați chiar în interiorul acestei rețele l-au trădat. Iar beneficiarul politic imediat avea să fie Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, urcat pe tron după mazilirea lui Brâncoveanu.

Drumul spre Constantinopol

În primăvara anului 1714, jocul se încheiase. Poarta nu mai avea nevoie de abilul principe valah care vreme de decenii își cumpărase libertatea de mișcare navigând între imperii. Suspiciunile privind legăturile sale cu Rusia și Austria, averea sa enormă, intrigile adversarilor și noul raport de forțe creat după războiul ruso-turc au făcut ca Brâncoveanu să devină, dintr-un vasal util, un om care trebuia eliminat.

A fost mazilit și dus împreună cu familia la Constantinopol. Au urmat lunile de detenție. Averea trebuia descoperită și confiscată. Domnul trebuia zdrobit, nu numai politic, ci și omenește.

Dar adevărata încercare avea să vină la sfârșit.

15 august 1714

În ziua execuției, la 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu a fost adus împreună cu cei patru fii ai săi și cu Ianache Văcărescu. Relatările despre ultimele momente diferă în unele amănunte, iar tradiția martirologică a amplificat firesc anumite scene. Faptul fundamental rămâne însă neîndoielnic: Brâncovenii au murit refuzând lepădarea de credința creștină.

Și aici dimensiunea politică a personajului dispare aproape complet. Nu mai avem în față diplomatul care negocia cu trei imperii. Nu mai avem principele bogat, ctitorul, politicianul care știa să cumpere bunăvoința vizirilor și să întrețină corespondențe secrete cu curțile Europei.

Avem un tată obligat să-și privească fiii murind. Tradiția consemnează momentul cumplit al ezitării celui mai tânăr în fața morții și îndemnul tatălui de a nu-și pierde credința pentru câțiva ani de viață. Dincolo de formularea exactă a cuvintelor, imposibil de reconstituit stenografic după trei secole, sensul mărturiei a rămas neclintit: viața putea fi luată; credința nu putea fi negociată.

Este poate clipa în care înțelegem cel mai bine cine fusese, în fond, Constantin Brâncoveanu. Omul care negociase toată viața a ajuns în fața unui lucru care nu putea fi negociat. Negociase tributuri. Negociase alianțe. Negociase informații. Negociase cu sultani, împărați, țari, viziri și ambasadori. Făcuse compromisuri pentru a salva țara de război și pentru a păstra cât mai mult din autonomia ei. Dar exista o limită: Dumnezeu nu intra în negociere.

Credința ca ultimă formă de libertate

Forța credinței lui Brâncoveanu nu poate fi despărțită de întreaga sa domnie. Ea nu apare miraculos în ziua execuției. Fusese prezentă în ctitoriile sale, în tipărirea și răspândirea cărților bisericești, în sprijinul acordat Ortodoxiei din Transilvania și din întregul Răsărit creștin, în cultura pe care a patronat-o și în însăși concepția sa despre rostul domniei.

Dar la Constantinopol credința a încetat să mai fie politică, ceremonial, ctitorie sau cultură. A devenit alegere între viață și moarte. Și tocmai aici se află măreția teribilă a episodului.

Este relativ ușor să vorbești despre Dumnezeu atunci când ai palate, oști, averi și putere. Este infinit mai greu când ești în lanțuri și când, înainte să fii ucis, ești silit să privești cum îți sunt omorâți copiii.

Brâncoveanu a rămas credincios atunci când credința nu-i mai putea aduce nimic pe lumea aceasta. Din punct de vedere lumesc, pierduse totul. Din perspectiva credinței sale, tocmai atunci câștigase totul.

Victoria celui învins

Constantin Brâncoveanu a murit decapitat la ordinul sultanului Ahmed al II-lea. Dinastia lui fusese lovită în chiar continuitatea ei bărbătească. Averea îi fusese confiscată. Tronul îi fusese luat. Adversarii săi triumfau. Din perspectiva rece a politicii anului 1714, învingătorii erau ceilalți.

Numai că istoria are uneori o judecată diferită de aceea a contemporanilor. Ștefan Cantacuzino, cel care i-a urmat pe tron, avea să domnească mai puțin de doi ani. În 1716, el și tatăl său, stolnicul Constantin Cantacuzino, aveau să fie executați la rândul lor de otomani.

Brâncoveanu, în schimb, a rămas. A rămas în biserici și mănăstiri, în cărți, în arhitectură, în memoria colectivă, în cântece și cronici, în numele unui stil artistic. Și, mai presus de toate, în memoria Bisericii, care în 1992 i-a canonizat pe Sfinții Martiri Brâncoveni.

Poate că acesta este sensul cel mai adânc al destinului său. Ștefan cel Mare ne arată cât poate costa apărarea unei țări prin război: aproape o jumătate de secol de lupte pentru păstrarea libertății Moldovei. Constantin Brâncoveanu ne arată câtă inteligență, răbdare și diplomație sunt necesare pentru a ține războiul departe de țară: un sfert de veac în care Țara Românească a putut respira, construi, tipări, crea și prospera. Primul a ridicat sabia. Celălalt a ridicat diplomația la rangul de armă. Dar când lui Brâncoveanu i s-a cerut, în cele din urmă, nu o pungă cu galbeni, nu un tribut și nu o concesie politică, ci însăși credința lui, marele negociator a încetat să mai negocieze. Și atunci s-a văzut adevărata măsură a omului.

La 15 august 1714, la Constantinopol, sultanul a putut să-i ia lui Constantin Brâncoveanu tronul, averea, cei patru fii și viața. Credința nu i-au putut-o lua. De aceea execuția care trebuia să fie demonstrația totală a puterii sultanului s-a transformat, peste veacuri, în contrariul ei: demonstrația că există în om un teritoriu asupra căruia nicio putere politică nu poate domni. Acela al conștiinței.

Diana Iovanovici Șoșoacă / Miron Manega

Balada Sfântului Constantin

Brâncoveanu

Brâncovanul Constantin

Boier vechi și domn creștin,

De averi ce tot strângea

Sultanul se îngrijea

Și de moarte-l hotăra,

Căci vizirul îl pâra.

Într-o joi de dimineață,

Zi scurtării lui de viață,

Brâncovanul se scula,

Fața blândă el spăla.

Barba albă-și peiptăna,

La icoane se-nchina,

Pe fereastră-apoi căta

Și amar se spăimânta!

„Dragii mei, cuconi iubiți!

Lăsați somnul, vă treziți,

Armele vi le gătiți,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat

Cu-ieniceri, cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!”

Bine vorba nu sfârșea,

Turcii-n casă iurușea,

Pe tuspatru mi-i prindeau

Și-i duceau de-i închideau

La Stambul, în turnul mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea,

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi, ghiaur hain!

Adevăr e c-ai chitit

Pân-a nu fi mazilit,

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție?

Că de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr-a-ți fi de mine teamă,

Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”

„De-am fost bun, rău la domnie,

Dumnezeu singur o știe;

De-am fost mare pe pământ,

Cată-acum de vezi ce sânt!”

„Constantine Brâncovene!

Nu-mi grăi vorbe viclene.

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească.”

„Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toți de ne-ți tăia,

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

Dete semn lui imbrohor.

Doi gelați veneau curând,

Săbiile fluturând,

Și spre robi dacă mergeau,

Din cuconi își alegeau

Pe cel mare și frumos,

Și-l puneau pe scaun jos,

Și cât pala repezea,

Capul iute-i reteza!

Brâncovanul greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!”

Cei gelați iarăși mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș mijlociu,

Cu păr neted și gălbiu,

Și pe scaun îl puneau

Și capul îi răpuneau!

Brâncovanul greu ofta

Și din suflet cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!”

Sultanul se minuna:

Și cu mila se-ngâna

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin!

Trei cuconi tu ai avut,

Din trei doi ți i-ai pierdut,

Numai unul ți-a rămas.

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul-Dumnezeu!

Creștin bun m-am născut eu,

Creștin bun a muri vreu…

Taci, drăguță, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge,

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta,

Gelații se nainta

Și pe blândul copilaș,

Dragul tatei fecioraș,

La pământ îl aruncau

Și zilele-i ridicau.

Brâncovanul greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!”

Apoi el se-ntuneca,

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Și turbând apoi striga

„Alelei! tâlhari păgâni!

Alei! voi feciori de câini!

Trei cuconi ce am avut,

Pe tustrei mi i-ați pierdut,

Dare-ar Domnul-Dumnezeu

Să fie pe gândul meu

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii la vânt,

Să n-aveți loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțereau

Și pe dânsul tăbărau,

Haine mândre-i le rupeau,

Trupu-i de piele jupeau,

Pielea cu paie-o umpleau,

Prin noroi o tăvăleau,

Și de-un paltin o legau

Și râzând așa strigau:

„Brâncovene Constantin,

Ghiaur vechi, ghiaur hain!

Cască ochi-a te uita

De-ti cunoști tu pielea ta?”

„Câini turbați, turci, liftă rea!

De-ți mânca și carnea mea,

Să știți c-a murit creștin

Brâncovanul Constantin!”