Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 197

Cine spune că i-e rușine că s-a născut român, doar s-a născut pe aici, pe undeva. Christian W. Schenk e neamțul cel mai român pe care-l cunosc. „Pasărea în cuibul ei nu piere”, crede etnosoful din mediul rural. Or, România are cuib în inima lui Schenk. Doc nu și-a pierdut cuibul, a avut mereu aripi pentru reveniri dese în țară. E teutonul care a rămas român (îmi place să-l citez pe filosoful Vasile Băncilă: „Apa trece, pietrele român”) și după plecarea în Germania. Nu și-a dorit un conflict între limba natală și română. Balansul între germană și română e benefic pentru ambele graiuri. „Fiecare pasăre pre limba ei piere”, zice tot etnosoful anonim. Schenk deține în egală măsură și maghiara maternă, și teutona paternă, dar și româna școlară. 

Doc, trebuie să știi că, acum, vocabula școală se scrie cu K, șkoală, ca-n reclamele stupide, iar o făptură suspectă, cu carnet de la Uniunea Scriitorilor, preconizează că se va vorbi în esperanto. Într-o limbă, una singură, adică o non-limbă. Cum ar zice Cornel Regman, „în stilul tuturor și-al nimănui”.

Românismul lui Schenk e vizibil în grija de limba română, din ce în ce mai schilodită, dar și în truda de a face literatura română vizibilă în Vest, nu cât unul singur, ci cât două ICR-uri. A găsit cărți de seamă și le-a luat în seamă, urmând spusa lui Blaga: poeții, „neîntrerupt popor”. Lista lui canonică nu cuprinde doar 100 de nume, ci 380, valorizări corecte sută-n sută. L-a ajutat iubirea. Pentru Schenk, iubita posesivă nu e medicina pe care a practicat-o, ci literatura.

O carte de 586 pagini, format A4, Scrisori. 1991–2002, spune multe despre modul său de a valoriza. Schenk a ascultat sugestii de la Al. Cistelecan (cum altfel?) pro Ion Mureșan și Aurel Pantea, de la G. Vulturescu (pro Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Ion Stratan, Mircea Ciobanu, Petre Stoica), de la părintele Bartolomeu Anania (pro Arghezi), nu și de la Crohmălniceanu, care l-a vrut interzis ca „naționalist și fascist” pe Romulus Vulpescu. Doctorul nu s-a lăsat contaminat de „Bacilul Croh”, cum l-a numit Ion Barbu, știind proverbul „Pasărea vicleană dă singură în laț”.

Imediat după ’89, au revenit „înfierările”de sorginte proletculturnică.Trebuia ca Fondane, care a dus Fundoaia natală în Franța, să-l surclaseze pe Eminescu, cum a încercat să facă Roxana Sorescu? Și-mi amintesc de Ion Vitner care, în Pasiunea lui Pavel Corceaghin, Editura de Stat, 1949, scria despre Eminescu: „un mistic cu cultul morții, un idealist retrograd”. Vă sună cunoscut?

Eliade-Cioran-Noica au fost etichetați „dubioși”; Eliade, legionarul, Cioran, fascistul, Noica, socialistul, „un trio sacru” disprețuit , ca tot ce e sacru, de Alina Mungiu. Pentru Radu Florian, în revista  „Era socialistă”, Noica era „dușmănos”. Nu i s-a dat drept la replică. L-a urmat Alexandru Florian fils, fără argumente.

Să continui? Nae Ionescu, „un rinocerizat de fascism”, Daniil Sandu Tudor și Vasile Voiculescu, „propagandiști ai misticismului”. Până și Blaga a fost declarat „legionaroid”, pentru că ar fi propagat  „cultul morții” ca Moța și Marin.

N-a plăcut nici Bartolomeu Anania, pentru Memorii și Jurnale, semnate cu nume de mirean, Valeriu Anania. Nici D. Stăniloae, pentru spusa că „Religia nu e o teorie, ci un mod de a fi”. Pentru mulți, foarte mulți români, admirabilul N. Steinhardt este evreul cel mai român. N-a scăpat de blasfemieri: că, în pușcărie, a hrănit „un popă legionar”, rupt de foame, din pachetul său cu mâncare puțină […].

Ce a făcut Cr.W. Schenk? A tăcut și a selectat valori, cu calm și echilibru, după știința sa de carte. Numai  antologia celor 81 de poeți, publicată în 1994, a necesitat trei ani de trudă. „Cuibul se face greu”, zice același gânditor anonim. Christian a avut parte dinspre cei antologați de laudatio, de recunoștință. Scriitorii megalomani au cam cârtit, simțindu-se neștiuți la Boppard. Vanități, orgolii, pretenții de neacoperit. Prostia e fudulă. Te poate face să te crezi homo universalis […].

Ca pamfletar e înverșunat, dar pe dreptate. La război ca la război, loialitatea pentru cauza dreaptă primează. A început lupta cu impostura din reviste, dar și din editurile care promovează non-valori, de care-s pline vitrinele „capitalizate” ale librăriilor, câte mai sunt […]. 

În 15 septembrie a.c., Doc îmi scrie despre „paradele carnavalești” ale nominalizărilor multe, din „luna cutare, anul cutare”. „Culmea culmilor: toți acești oameni nominalizați, premiați, medaliați cu platină literară și diamant academic nu au operă”. Și pun aici o croșetă: „au făcut pentru literatura română exact cât a făcut un chibrit ars pentru iluminatul public”, dar „joacă impecabil în rol de importanți”. Ei, Doc, mai cad și de pe scenă!

În privința prezentărilor de carte, citez din memorie: „Cărțile sunt mai prezentate decât citite”. Ce-ar fi, se întreabă Schenk, literatura fără aceste parade cavalerești? Și răspunde: „Poate doar o literatură adevărată”. Așa că lasă nominalizările să-i tulbure pe  ceilalți și „premiile să se reproducă prin partenogeneză”, alegând să facă ce știe să facă: „să scriu, să traduc, să respir literatură”. Fără teama că n-ar fi  nominalizat sau oficializat.

E calea de urcuș onest, Doc. În cuvintele lui Eminescu: „Eu rămân ce-am fost: romantic”.