Autor: AUREL MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 200

„Idiocracy” este un film american de comedie science fiction din 2006 , coprodus și regizat de Mike Judge și Etan Cohen, bazat pe o poveste scrisă de Judge. Intriga îi urmărește pe bibliotecarul Armatei Statelor Unite, Joe Bauers, și pe prostituata Rita, care trec printr-un experiment guvernamental de hibernare. Joe și Rita se trezesc cinci sute de ani mai târziu, într-o societate distopică anti-intelectuală.

_____________________________

Fenomenul din Idiocracy e mai mult decât o glumă proastă devenită film. E un documentar din viitor, care de vreo 10 ani se suprapune tot mai precis peste ce trăim acum. Pe scurt: oamenii inteligenți se câcâie să facă copii. Au dileme existențiale, vor să „aștepte momentul potrivit”, se gândesc la „responsabilitate” și „impactul asupra planetei”. Asta în timp ce vecinul lor, cu IQ-ul cât temperatura de afară în noiembrie, face al patrulea copil cu a treia femeie și încă are timp să-și tuneze BMW-ul la colț de bloc.

Rezultatul? Într-un timp relativ scurt, masa critică de idioți o depășește pe aia de oameni cu discernământ. Și cum democrația funcționează pe vot majoritar… ghici cine decide direcția lumii?

Ok, până aici, nimic nou. Ce m-a lovit recent, și tare, e că același pattern îl văd, zi de zi, în online. Și nu doar că-l văd, îl simt pe propria piele. Dacă investesc timp, idei, poate și niște concepte mai adânci… reacționează cinci oameni, toți cu avatar de filozof rus sau cu bio în care zice „cititor de Cioran”. Like-uri? Câteva. Comentarii? Două, și alea ezitante. Share-uri? doar dacă e zi cu lună plină și a postat și Moise Guran.

Dar dacă arunc o aberație, un film făcut în 30 de secunde cu AI, gen „un polițist care arestează un urs care a furat o shaorma”, explodează. Sute de mii de vizualizări. Comentarii cu „HAHAHA, bestial frate” de la oameni care n-au dat share în viața lor la un articol de știință sau o opinie cu substanță. Publicul larg vrea shaorma, nu filozofie. Și o vrea repede, fără context, fără substrat. Doar stimuli vizuali și dopamine hit.

Și atunci, normal că mă întreb: de ce p**a mea aș mai investi timp, resurse și neuroni, dacă singurii oameni care înțeleg sau apreciază tac? Dacă elitele culturale ale Facebook-ului dau like doar la postări despre solitudinea conștiinței, dar n-au chef să ajute un creator viu, actual, care încearcă să facă ceva în spațiul public?

Oamenii inteligenți, cultivați, cu ceva gust și sensibilitate… nu reacționează. Și nu că n-ar putea. Ci pentru că se tem, se rușinează, se simt „deasupra spectacolului”. Se câcâie exact ca în reproducere. Nu se bagă, nu comentează, nu share-uiesc. Ca să nu pară emoționali, implicați, vulnerabili. În schimb, prostimea dă like la orice, cu reflex pavlovian. Nu gândește, doar reacționează. De zece ori mai mult, mai tare și mai vizibil.

Și-atunci vine întrebarea care doare: nu contribuie și „oamenii buni”, „inteligenții”, la îndobitocirea generală, prin absența lor? Prin neimplicare? Prin prudența aia snoabă, gen „nu mă bag că pare că vreau atenție”?

Apropo: proștii n-au problema asta. N-au nici rușine, nici frâne morale. Și, culmea, nici nu vor like-uri pentru validare. Le primesc pur și simplu, că sunt în rezonanță cu o lume care a coborât ștacheta până la nivelul genunchiului de Neanderthal.

Concluzia? E simplă și amar-acrișoară: cultura, calitatea, ideile… mor nu pentru că sunt atacate direct. Ci pentru că sunt ignorate. Și ce nu mișcă, dispare. Degeaba avem minți luminate, dacă toate stau stingher într-un colț și așteaptă momentul perfect să zică ceva profund. Până atunci, urletul mulțimii umple feed-ul, iar algoritmul îl îmbrățișează cu drag.