Autor: FLORIN ZAMFIRESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 222

Cu câțiva ani în urmă am publicat  pe Facebook un articol unde personificam România care, vorbind poporului român, se temea de dispariția sa posibilă, din lipsă de patriotism și din dezinteres pentru propria țară.

Reproduc întocmai acest articol, pentru a putea arăta câteva paragrafe din comentariile marelui gânditor Andrei Pleșu, pe care îl asigur în continuare de toată stima mea. O fac cu atât mai mult cu cât articolul meu nu i se adresa, nu îi ataca în vreun fel prestigiul intelectual. O fac totuși pentru că, asemenea comentarii nu pot rămâne fără un răspuns. Iată:

„Dragul meu POPOR român!
N-am crezut că voi scrie vreodată aceste rânduri…
De mii de ani suntem împreună, am trecut prin vremuri teribile si totuși am rămas alături de tine, într-o căsătorie divină…
POPOR de luptători, totuși cuminte, fără agresiuni și veșnic dornic de a-ți apăra valorile, îți voi aminti acum dovezile comuniunii noastre de peste trei milenii.
Te-am sprijinit permanent, cu munții și văile mele, împotriva celor care au vrut să ne despartă! Ai fost trântit la pământ, odată cu moartea lui Decebalus.
Ai zăcut o mie de ani, timp în care au trecut peste tine barbari care ți-au infestat gena ta sănătoasă cu tot felul de spurcăciuni.
Nu credeam că-ți mai revii, dar te-ai ridicat și, prin Mircea, prin Vlad, Ștefan sau Mihai, mi-ai arătat că n-ai pierit, că nu te-ai alterat. Te-am iubit si te-am sprijinit in continuare.
Vremuri teribile s-au abătut iarăși peste noi amândoi, dar condus de Alexandru, de Ion și chiar de Nicolae, am reușit să stăm împreună și la bine și la foarte greu…
Acum ți se iau toate drepturile de a exista, ți se iau cuvintele și fecunditatea, iar tu nu vezi! Umbli cu gura căscată prin vecini, crezând că acolo-ți va fi mai bine!
Cum au reușit, Doamne, să-ți altereze fondul tău genetic în timp ce zăceai la pământ? Ce ai primit în ADN? Ce cromozomi blestemați ți-au stricat caracterul?
Tu nu mințeai, nu furai, nu huleai, nu înșelai și nu fugeai din prima linie! Erai așa cum te învățase Zamolxis! Erai cinstit, harnic și iubitor de glie și de familie. Ce te-a schimbat?
Nu vezi că ne pierdem unul de altul? Tu, POPOR român ești cel care dai bir cu fugiții! Nu-ți mai pasă de străbunii pe care i-am strâns la pieptul meu?
Nu mai vrei ca nepoții tăi să se scalde în apele mele? Nu-ți mai plac bucatele pregătite de mine?
Mă lași singură, la cheremul tuturor? Mă simt tăvălită și necinstită de toti năvălitorii. Sunt violată și batjocorită, chiar în numele tău, bărbatul meu milenar și prost de bun!
Ai încetat să mă iubești, deși ți-am fost soață credincioasă, cu o zestre ca nimeni alta. Ce te-a făcut să pleci în străini, să mă părăsești și să mă lași împărțită și hărtănită? Știi bine că eu nu am cum să mă apăr, de una singură!
Ce să fac? Să aștept vremuri mai bune, când mă va iubi si pe mine cineva cu adevărat? Te rog revino acasă!
Hai să ne împăcăm, deși nu știu cu ce ți-am greșit! Hai să-i alungam pe cei care ne vor răul! Hai să ne curățăm ogorul și casa! Hai să fim, în sfârșit, fericiți! E atât de ușor, numai să vrei și să-i promovezi pe cei care te respectă!…

Altfel, parcă te văd, POPOR român, uitându-te peste garduri și plângând că n-ai știut să mă păstrezi, așa credincioasă cum ți-am fost… Cea care te-a iubit întotdeauna, pictată pe icoane, cântată, alintată și totuși părăsită – ROMÂNIA”…

Recitesc scriind și, cu scuzele de rigoare, nu-mi pot stăpâni frisonul, mai ales că între momentul când am publicat asta și cel prezent s-au petrecut lucruri și mai îngrozitoare…

Șocul a venit destul de repede când am citit un comentariu, cred că în Dilema Veche, semnat de un prieten la fel de vechi, de la care primisem nu numai înțelepciune, ci și inteligență filozofică – dl. Andrei Pleșu, pomenit mai sus. Am concurat amândoi la admitere la IATC, în anii 1967, mi-a fost prieten, prin mijlocirea marelui nostru Nichita Stănescu, iar mai târziu chiar prin Constantin Noica. Una din întâlnirile definitorii cu Andrei a fost atunci când, invitat prin anii 1988 la Studioul Casandra din București, la spectacolul montat de mine cu piesa UN VIS ÎN NOAPTEA MIEZULUI DE VARĂ, de Shakespeare, mi-a declarat că va scrie un articol despre spectacol, spunând că dacă Shakespeare ar vedea varianta mea, la această piesă… ar semna-o sigur. Măgulitor, cu toate că, venind așa zisa Revoluție Română din 1989, nu a mai apucat să scrie articolul promis…

A scris însă răspunsul la melodramatica mea scrisoare către poporul român, cu următoarele cuvinte:

„În textul său, dl Zamfirescu nu se sfiește să-și dea singur un rol grandios. Un rol, ca să zicem așa, „de compoziție“, căci implică o spectaculoasă travestire. Dl Zamfirescu e o doamnă: e România însăși, pe post de nevastă dezamăgită, înșelată, părăsită de „bărbatul ei milenar și prost de bun“. Adică de poporul roman”.

Încerc să mă lămuresc! A personifica, înseamnă a te travesti? Folosind acest termen hazardat, intelectualul rasat mă trimite cu gândul la metehne ciudate, încercând să mă învinuiască pe mine de așa ceva. Nu vreau să zăbovesc aici prea mult, doresc să trec peste proverbul că „gura păcătosului adevăr grăiește”…

Vreau să nu mă las însă prea impresionat de logica unui om care scrie în continuare: „Nu m-am gîndit niciodată că se poate face distincție între „România“ și „poporul român“. Din punctul meu de vedere, România fără români e o abstracțiune, o idee destrupată, o schemă. E adevărat că, din păcate, românii pot întoarce spatele României, dar e greu de imaginat cum ar putea România să se lase păgubașă de romani”.

Înțelege cineva perfidia? De parcă teama manifestată cu privire la dispariția unei țări și a unui popor ar fi o inepție atât de mare? Nu s-a mai întâmplat asta în lume? Nu au fost popoare înlocuite de altele mai agresive? Nu au existat țări al căror nume a fost șters din istorie? Deci Andrei Mureșanu, când ne îndeamnă temător Deșteaptă-te Române este ori caduc, ori bolnav! Mă tem că domnii stipendiați din afară, fiindcă Andrei Pleșu este doar unul dintre aceștia, chiar asta așteaptă zicând: „Înțelegem că demult, foarte de demult, pe vremea lui „Decebalus“ și Zalmoxis, totul era în regulă (minus, poate, excesele bahice din timpul lui Burebista)”.

Cât despre faptul că l-am pomenit și pe Nicolae în aserțiunea mea, vreau să amintesc că imediat, prin 1990, dl Pleșu propunând, nici mai mult nici mai puțin, demolarea Casei Poporului, făcută de acest Nicolae și cerând ca terenul să fie folosit altcumva, probabil pentru a merge dânsul cu trotineta electrică, trabantul din trecut fiind prea hârbuit…

Un alt remarcabil filozof, tot fără sistem filozofic, numitul Patapievici, ne arată, în capodopera sa Politice, cum a stat poporul român cu gura deschisă… la urinat două milenii de-a rândul. Cu toții nu mai contenesc de a-i descuraja pe aceia care se luptă cu dezastrul în care se zbate România și care pledează doar pentru ca țara asta să fie salvată. Se folosesc tone de muniții intelectuale pentru a ne convinge pe noi cât de fericiți suntem, mai ales când nu vom mai deține nimic. Fiindcă ni se propune de fapt fericirea cimitirului, le recomand acestora exemplificarea directă.

Cândva Andrei Pleșu suferea că Ceaușescu nu-i permitea să obțină un articol fără de care el nu va putea trăi – fleica de vită. Acum se poate bucura chiar și de rața în cognac care îl face să saliveze necontrolat…  Cât despre activitatea filozofică, se pare că aceasta s-a mai estompat, odată ce stipendiile venite prin burse sorosiste l-au făcut să-și scadă efervescența, generată cândva de foamea din comunism. Înțeleg că stipendiile astea erau problema și că doar ele îi lipseau.

În încheiere mai remarc, la domnii aceștia, că la sofisme sunt foarte tari, cu moralitatea stau mai prost, chiar foarte prost, din moment ce travesti-ul îi atrage atât de mult…

Din volumul „Insectar” de Florin Zamfirescu, aflat în curs de apariție

Titlul original: ECCE HOMO