ISLAMIZARE sau IUDAIZARE?

Iată o întrebare grea, căci ambele variante sunt plauzibile iar cei care le susțin vin cu argumente istorice și politice solide. Ambele fenomene (islamizarea, respectiv iudaiarea Europei) sunt sesizabile chiar la nivelul omului mediu informat.

Întrebarea din titlu este, practic, fără răspuns, dacă vrem neapărat să optăm pentru o singură variantă. Adică ori islamizare (mișcare zgomotoasă, la vedere), ori iudaizare (mișcare subterană). Dacă acceptăm însă că ambele fenomene se dezvoltă simultan, problematica se schimbă total și necesită alte răspunsuri. Asistăm, practic, la două invazii „sub acoperire”, bine camuflate, care mută conflictul arabo-israelian din Orientul Mijlociu în Europa. Așa se vede din afară.

Ambele rase (care sunt, de fapt, una singură – rasa semită) par a-și disputa teritoriul european, fie pentru a-l stăpâni, fie pentru a-l folosi ca teren de luptă. Există însă și posibilitatea ca o astfel de abordare să fie o pistă falsă și că, de fapt, ambele fenomene fac parte din același proiect. În această situație, concluzia ar fi că atât islamizarea (ilustrare a „Planului Kalergi”), cât și iudaizarea au o comandă comună, iar întrebarea „cine vrea să stăpânească Europa?” devine redundantă și hilară. Adică ceva de genul: dacă în mâna stângă am o bilă albă, în care mână am bila neagră?…

Prezentăm în continuare două texte relevante despre dinamica celor două fenomene amintite, unul semnat de scriitoarea britanică de origine evreiască Bat Ye’Or, iar celălalt de scriitorul român Radu Theodoru. (Miron Manega)

_______________________________

BAT YE’OR: Islamizarea Europei a fost pregătită metodic, timp de 40 de ani

Într-un excepțional interviu publicat de site-ul ripostelaique.com, reputata scriitoare britanică de origine evreiască Bat Ye’Or (pseudonim al lui Gisèle Littman) – specialistă în minoritățile religioase și în lumea islamică, autoare, printre altele, a cărții „Europe, Globalization, and the Coming of the Universal Caliphate” (Europa, globalizarea și intrarea în Califatul Universal) ne arată cum a apărut conceptul Eurabia, ne vorbește despre legăturile dintre UE, Liga Arabă și Organizatia de Cooperare Islamică, despre Asociația Parlamentară pentru Cooperarea Euro-Arabă și contribuția lui Pompidou, Mitterrand, Jacques Delors sau Solana la formarea Eurabiei. Aflăm despre islamizarea rădăcinilor istorice ale creștinismului și aderarea la viziunea islamică asupra istoriei și ni se explică de ce guvernele din vestul Europei gândesc altfel decât cele din estul ei, atunci când vine vorba de imigrația musulmană. Deși expunerea lui Bat Ye’Or sprijină, destul de vizibil, cauza statului Israel, nu i se pot contesta scriitoarei corectitudinea informațiilor și justețea analizei. Prezentăm mai jos câteva fragmente din interviul acordat de Bat Ye’Or site-ului ripostelaique.com (M.M.)

[…] Numele „Eurabia” este numele ales de Comitetul European de Coordonare al Asociațiilor de Prietenie cu lumea arabă, pentru a se defini pe el însuși și strategia sa. El a fost creat în 1974, bineînțeles la Paris, centrul de origine al acestei politici. Deasemenea, acest Comitet a publicat o broșură intitulată “Eurabia”, care poate fi studiată la Biblioteca Națională. Comitetul Eurabia a fost instrumentul de implantare a unei noi strategii, concepută în anii ’60 de Franța și Germania. Ea urmărea să creeze o entitate mediteraneană prin unirea economică, culturală și politică a celor două maluri ale Mediteranei.

Țările Ligii Arabe au pus condițiile lor, dintre care principala era recunoașterea și legitimarea lui Yaser Arafat, susținerea cauzei palestiniene și o politică europeană anti-israeliană. Dezgustate de renașterea anti-semitismului, alte țări ale Comunității europene, ca Danemarca și Olanda, și-au manifestat reticența în ciuda represaliilor terorismului palestinian. Dar, în 1973, după războiul de Yom Kippour, boicotul petrolului decretat de Liga Arabă contra Occidentului, cu excepția Franței, a erodat această rezistență. Cele 9 țări membre al Comunității europene s-au alăturat Franței, piesa fundamentală a acestei politici și, pe această bază, convorbirile privind înțelegerea și alianța cu țările din Golf au putut să înceapă. […]

Palestinizarea Europei se ambiționează să înlocuiască Israelul cu Palestina musulmană prin negarea istoriei evreiești și ștergerea acesteia prin islamizarea topografiei sale. Aspectul teologic are ca scop să islamizeze rădăcinile evreiești ale creștinismului, înlocuindu-l pe Isus – evreu din Iudeea – cu un Isus musulman, din Coran, pe care Bisericile ce au îngenuncheat în fața islamului pretind prin anacronism că ar fi Palestinian, cu toate că acest cuvânt nici nu exista în vremea lui Isus și nu apare nicăieri în Coran. […]. Invazia migrațională a Europei este legată de strategia Consiliului european și a Comisiei, realizat în comun cu Liga Arabă și OCI.

Această înțelegere euro-arabă, bine rodată de-a lungul a 40 de ani, explică unanimitatea guvernelor care acceptă imigrația – cu excepția Ungariei și a Statelor recent acceptate în Uniune. Tonul dictatorial și amenințător al președintelui Comisiei, luxemburghezul Jean Claude Juncker, ilustrează atât de bine autoritarismul opac al Bruxelles-ului. Aceste invazii de populații, majoritar musulmane, accelerează cu siguranța procesul de Palestinizare (decreștinare) și islamizare – nu numai demografică, ci și culturală și politică – a societăților europene.

Acesta este, de altfel, motivul pentru care sunt atât de bine primite de elitele noastre. Eu nu cred în sentimentele umanitare ale politicienilor, ci cred mai degrabă într-o politică umanitară ce manageriază capitaluri și interese strategice colosale. Conducătorii noștri, care au distrus Statele națiune, sunt incapabili acum de a le apăra teritoriile. […]. Islamizarea Europei este un proces în funcțiune din 1970. El are etapele sale, textele sale fondatoare, inițiatorii săi și progresează datorită unor mecanisme adecvate, ușor de identificat. Marii săi strategi din partea franceză au fost: Pompidou, Giscard d’Estaing.

Mitterrand, Chirac și colegii lor europeni, miniștri lor și ambasadorii asociați; la nivelul Uniunii Europene, Jacques Delors, Romano Prodi, Solana și succesorii lor, făuritorii unei plase de rețele politice, economice, culturale, academice și mass-media, care a impus poliția gândirii, auto-cenzura, limbajul orwellian al deculturalizării gestionat de Fundația Anna Lindh, legată de Comisia Europeană. Au existat cu siguranță „idioți utili”, evrei sau creștini, care au beneficiat de subvenții, de celebritate, de expunere mediatică măgulitoare, servind drept marionete și paravan celor care îi manipulau din spatele cortinei. Dar aceștia nu sunt decât umbre secundare. Veritabilii responsabili ai islamizării Europei s-au situat în sferele înalte ale ierarhiilor guvernamentale, care au colaborat cu nazismul și mediile sale islamofile. […].

Se poate studia evoluția în procesele verbale ale Dialogului Euro-Arab, publicate de Ministerul francez al Afacerilor străine, în rapoartele APCEA ale Uniunii mediteraneene și ale conferințelor care i-au reunit pe miniștrii europeni și omologii lor din OCI. Câțiva indivizi nu pot opera mutarea unui continent, transformările cer pârghii mult mai puternice. Trebuie, deasemenea, să recunoaștem că, de partea lor, Liga Arabă și OCI au exercitat represalii economice, susținute de terorismul palestinian mai întâi, apoi de cel islamic, și presiuni necontenite pentru a face o Europă, uneori reticentă, să accepte cerințele lor în ceea ce privește fluxul și drepturile imigranților musulmani din Europa, sau față de campania anti-israeliană. Parlamentarii APCEA au jucat un rol major în acest context. […].

Angela Merkel a simțit pe propria piele schimbarea vântului și împotrivirea opiniei publice. Dovadă că popoarele pot să reacționeze împotriva conducătorilor lor. Dacă prin „țări europene” înțelegeți guverne, este clar că transferul de exercițiu politic și de suveranitate de la State la Bruxelles, entitate supranațională și dictatorială, a slăbit popoarele și sistemul democratic. L-am văzut pe Jean Claude Juncker amenințând cu represalii țările reticente în a-i aplica deciziile. Bruxelles a confiscat puterea popoarelor. Mă gândesc că de mult timp conducătorii Europei sunt într-o logică a globalizării, unde cuvintele “apărarea propriilor populații” nu le mai spun nimic. Apărare de cine și de ce? Islamul este binevenit, bogăția Europei, viitorul său.[…].

Pentru mine, Europa s-a construit pe moștenirea științifică și juridică greco-romană și spiritualitatea iudeo-creștină care i-a făurit valorile. Contribuțiile sale la progresul umanității în toate domeniile, știinte, arte, legi umplu cele mai frumoase pagini ale istoriei umane. Au fost, bineînțeles, perioade negre, de crime și genociduri. Dar, spre deosebire de alte popoare care-și fac un titlu de glorie din acest lucru, sau îl neagă, Europa nutrită cu moștenirea iudaică a căinței, a remușcării și a iertării, le-a recunoscut. Europa a proclamat egalitatea ființelor umane și sacralitatea lor (principiile biblice), ea a proscris sclavia și a înscris în instituţiile sale libertatea, demnitatea și drepturile omului. […]. Sper că Europenii vor putea să păzească acest imens, infinit de prețios și unic patrimoniu, de o distrugere gândită de numeroșii dușmani interni și externi. Pentru a depăși această provocare, nu trebuie să se înșele asupra inamicilor. Această responsabilitate ne revine tuturor. […].

Surse: bogdancalehari.wordpress.com, Riposte laïque

__________________________________________

RADU THEODORU: Iudaizarea Europei. Franța, prima victimă

Fenomenul evreiesc, ca fenomen suprastatal, nu poate fi analizat decât global. Limitarea analizei la iudaizarea Franţei, să zicem, sau a Rusiei bolşevice în primele patru decenii ale acestui secol, sau a României între 1878-1970; sau a Statelor Unite începând cu înfiinţarea lojei masonice exclusiv evreieşti B’nai B’rith şi culminând astăzi cu aservirea SUA intereselor evreimii mondiale, ar conduce la o înţelegere periferică, de fapt la o neînţelegere a fenomenului evreiesc. S-ar constitui într-o dezinformare, într-o diversiune care ar atrage atenţia asupra părţii şi nu a întregului, ceea ce de fapt şi urmăreşte conducerea suprastatală unitară a evreimii […].

În Europa drumul sionismului pentru cucerirea puterii suprastatale şi a hegemoniei politice este un drum sângeros, plin de crime politice, războaie locale, revoluţii făcute în paguba revoltaţilor, culminând cu cele două războaie mondiale care au aservit în multe din ţările continentului, finanţei internaţionale iudaice. Din studiul cât de sumar al fragmentelor din PROTOCOALE s-au desprins clar obiectivele şi metodele prin care iudaismul îşi concretizează planurile ofensive, etapizate la scara istoriei […].

Prima victimă a iudaismului în Europa este Franţa. Contând pe anumite trăsături psihosociale ale poporului francez, pe spiritul său de frondă şi nesupunere la autoritate, pe o veche tradiţie centrifugă la puterea centrală, pe individualismul exacerbat, iudaismul a creat în Franţa un sistem complex de loji masonice, vizând cucerirea şi demolarea din interior a instituţiilor fundamentale: Biserica, recte catolicismul, Școala şi Armata. Mai ales în armata franceză şi în intelectualitate, masoneria iudaică a avut succese remarcabile […].

Aşa-zisul iluminism bavarez (condus în taină de evreul-ashkenazi Moses-Mendelssohn), devenit iluminism evreiesc sau Haskalah, puiază în Franţa şi are rol precumpănitor în revoluţia franceză. Strategia iudeo-masoneriei franceze, susţinută de iudeo-masoneriile din Germania şi Anglia, are drept obiective răsturnarea ordinei feudal-monarhice şi instaurarea puterii burgheze, care asigura libertate şi egalitate comunităţilor evreieşti, câmp larg de exploatare finanţei evreieşti, abolirea proprietăţii funciare a nobilimii autohtone, liberul acces al evreimii la posturile de conducere politice şi administrative, marginalizarea forţei spirituale şi politice a bisericii catolice, subminarea Armatei şi a Școlii naţionale franceze. Iată cum caracterizează Protocoalele, revoluţia franceză (Cap. III, pag. 27, ediţia Lambelin): „Aduceţi-vă aminte de revoluţia franceză, pe care noi am numit-o «cea mare», secretele pregătirii ei ne sunt bine cunoscute, căci ea a fost în întregime opera mâinilor noastre”.

Lozinca: „Avec les boyaux du derniers des pretres etranglons le demier des rois” (cu maţele ultimului popă să strangulăm pe ultimul dintre regi) a fost fabricată în atelierele francmasoneriei. Cahen, în Archives israelites (Tom VIII, pag. 801, an 1847) scrie: „Mesia a sosit pentru noi în ziua de 20 februarie 1790”. Istoricii au stabilit că asasinarea lui Ludovic al XVI-lea a fost hotărâtă cu 6 ani înainte, într-o şedinţă a francmasonilor ţinută la Frankfurt am Main la 1786 […]. Un exemplu grăitor despre rolul ticălos al marii finanţe evreieşti în destabilizarea Europei de Est este dat de Nathan Rothschild, marele bancher contemporan cu Napoleon, căruia împăratul îi stricase majoritatea afacerilor ţesute pe întregul continent. Spre a-l doborî pe Napoleon, Nathan Rothschild a dat împrumuturi uriaşe Prusiei şi Angliei.

Planurile financiare ale bancherului iudeu s-au bazat pe faptul că, prin exilul în insula Elba, Napoleon a fost eliminat din afacerile şi jocurile de interese din Europa. Întoarcerea fulger a împăratului din insula Elba şi cele „100 de zile” de domnie presupuneau şi vesteau prăbuşirea imperiului financiar Rothschild. Cu toată oroarea şi frica sa congenitală faţă de război şi violenţa fizică, Rothschild a urmărit cu sufletul la gură bătălia de la Waterloo, ascuns într-un adăpost din spatele armatei engleze. Când şi-a dat seama că Napoleon este învins, a strigat: „Casa Rothschild a câștigat bătălia!”. A gonit la Bruxelles şi de aici la Ostande fără să sufle o vorbă despre Waterloo, plătind preţuri exorbitante pentru trăsură şi cai.

Cu toată furtuna care bântuia Marea Nordului şi Strâmtoarea Dover, plătind 2.000 de franci unui pescar, a înfruntat marea dezlănţuită executând traversarea la bordul cuterului său. Rothschild a gonit la Londra şi la 20 iunie 1815 şi-a luat locul la bursă, fiind singurul deţinător al ştirii despre victoria aliaţilor la Waterloo. Printr-o operaţie banditească de bursă, Rothschild a câştigat 10 milioane de lire sterline, în timp ce francezii, englezii şi prusienii sângeraseră din belşug pe câmpul de luptă. Inamicul imperiului financiar al lui Rothschild, Napoleon, era un fugar, Anglia şi Prusia învingătoare urmând să-şi plătească datoriile către Rothschild, datorii rotunjite cu dobânzile aferente […].

Masonizarea armatei franceze a constituit unul din obiectivele principale ale iudaismului internaţional. Dau două exemple grăitoare: cazul Dreyfus şi subordonarea totală a generalului Andre faţă de Marele Orient. Căpitanul Alfred Dreyfus, evreu alsacian, a fost dovedit, de contraspionajul francez, ca spion în slujba Germaniei, filmul recent al cinematografiei iudaice inspirat din acest caz de înaltă trădare mistificând cu neruşinare adevărul istoric. În decembrie 1894, căpitanul a fost condamnat de justiţia militară. Iudeo-masoneria s-a pus în mişcare pentru a-l elibera.

Franţa era atât de subordonată finanţei iudaice, încât au fost schimbaţi şapte miniştri de război, procesul a fost revizuit de două ori, s-au comis abuzuri şi ilegalităţi în lanţ şi s-a ajuns acolo unde au ordonat Cahalul şi francmasoneria. Trădătorul a fost eliberat şi reabilitat, iar guvernul proiudeu Waldeck-Rousseau şi Combes au pornit prigoana împotriva congregaţiilor religioase şi a ofiţerilor patrioţi care denunţau matrapazlâcurile masoneriei […].

Purificarea masonică a armatei franceze a avut loc pe o perioadă de 20 de ani, din 1894 în 1914, ea a adus în fruntea oştirii nulităţi militare care făceau parte din francmasonerie, seamănă cu „purificarea” făcută radical de Stalin, Armatei Roşii prin asasinarea celor 32.000 de generali şi ofiţeri superiori în chiar preajma celui de al doilea război mondial, cu „purificarea” bestială a Armatei Române după cel de-al doilea război mondial de către cahalul iudeo-kominternist condus de Ana Pauker şi, se pare, cu „purificarea” de după lovitura de stat din decembrie 1989 […].

Iată care era, în 1913, cu un an înainte de declanşarea primului război mondial de către oculta internaţională, părerea lui Isaak Blumchen, evreu galiţian naturalizat francez, despre patria adoptivă şi forţa iudaică atotputernică acolo. „Franţa este astăzi spada și scutul lui Israel”… Și, parafrazându-l în batjocură pe Regele Soare: „L’etat c’est nous, les Israelites… Putem să punem pe picior de război 4 milioane de francezi care să apere speculaţiile noastre internaţionale, să acoperim marile noastre creanţe, să dezrobim pe fraţii oprimaţi, să realizăm politica noastră naţională… Poporul francez este o vită ușor de tuns, docil la bici, muncitor, econom, umil faţă de stăpânii săi, productiv peste ce se putea aștepta de la Pământul Făgăduinţei… În sfârșit, poporul evreu este stăpânul Franţei” […].

Iudaizarea Franţei interbelice tinde spre absolut în timpul cât evreul Leon Blum a format guvernul în 1938, având miniştri evrei şi 53 de evrei ataşaţi de cabinet. Consecinţele iudaizării Franţei au dus la tragedia naţionala din iunie 1940. Încheiem cu un citat din acelaşi Isaak Blumchen: „Dumnezeu ne-a dat Franţei pentru a face din ea pământ de belșug și pe francezi ca să facem din ei sclavi. Voinţa lui Iehova s-a împlinit. Numele lui fie binecuvântat… Suntem rasa superioară”.

(Fragment din cartea „ROMÂNIA CA O PRADĂ” de Radu Theodoru)

Loading