Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 223
Explozia românească în cultura și știința universală (1900–1945)
În partea I a acestui studiu ne-am ocupat de perioada de dinaintea României moderne, mai exact de contribuția voievozilor români la apărarea și salvarea Europei creștine de invaziile Imperiului Otoman, una dintre cele mai mari puteri expansioniste ale lumii. Liderii politici și militari români care au influențat în acest sens isoria Europei au fost: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, iar prin contribuția culturală Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Nicolaus Olahus și Antim Ivireanu. I-am menționat aici, dintre proto-românit, pe Ioan Cassian și Dionisie Exiguul. Acesta din urmă, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a avut o contribuție colosală la civilizația universală: sistematizarea calculului anilor Anno Domini, respectiv cronologia erei creștine folosite astăzi aproape în toată lumea.
În partea a II-a ne-am ocupat de primii români care au intrat în circuitul intelectual al Europei și al lumii: Petrache Poenaru, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Spiru Haret, Nicolae Teclu, Victor Babeș, Anghel Saligny, Hariclea Darclée, Emil Racoviță și Gheorghe Marinescu. În acest număr (Partea a III-a) vom arăta explozia românească în cultura și știința universală de după anul 1900.
Procesul nu este simultan și nici liniar. Principatele Române se aflau încă la periferia marilor centre universitare ale Occidentului, iar românii din Transilvania trebuiau să lupte chiar pentru recunoașterea lor politică și confesională. Basarabia intrase, după 1812, sub stăpânire rusească. Bucovina făcea parte din Imperiul Habsburgic. Tocmai de aceea trebuie observat un fenomen care va deveni recurent: numeroase personalități românești ajung în circuitul universal prin Viena, Paris, Berlin, Budapesta, Roma sau alte mari centre europene, fără ca aceasta să le anuleze originea. Universalitatea nu se măsoară după locul în care a fost realizată opera, ci după opera însăși.
Matematica
La cumpăna secolelor XIX și XX se întâmplă ceva greu de explicat numai prin evoluția firească a unei societăți.
România era un stat tânăr, cu o populație predominant rurală, cu mari decalaje de dezvoltare față de Occident și cu instituții științifice și universitare relativ recente. Transilvania și Banatul se aflau încă în Imperiul Austro-Ungar, Basarabia aparținea Imperiului Rus, iar Bucovina – celui habsburgic. Și totuși, într-un interval de numai câteva decenii, din acest spațiu apar aproape simultan oameni care pătrund în avangarda mondială a matematicii, aviației, fizicii, medicinei, ingineriei, muzicii și artelor plastice.
Nu mai avem de-a face doar cu români care se sincronizează cu Occidentul, ci cu români care adaugă ceva Occidentului.
O ecuație va purta un nume românesc. Un fenomen aerodinamic va purta un nume românesc. O disciplină tehnică nouă va fi creată de un român. Un sculptor român va modifica însăși ideea de sculptură. Un muzician român va deveni profesorul unora dintre cei mai mari violoniști ai lumii. Un bănățean va participa la începuturile zborului mecanic european. Câțiva tineri plecați din București și Moinești vor ajuta la detonarea uneia dintre cele mai radicale mișcări artistice ale secolului XX.
Aceasta este, probabil, prima mare explozie universală a culturii române.
Gheorghe Țițeica – un nume românesc intrat în geometria universală (1873–1939)
Clasificare: universalitate științifică certă
Gheorghe Țițeica reprezintă unul dintre cazurile ideale pentru criteriul pe care l-am stabilit. Un savant poate deveni universal fără să fie cunoscut publicului larg. Este suficient ca obiectele matematice pe care le-a descoperit să continue să fie studiate după moartea sa.
Țițeica și-a făcut doctoratul la Paris, unde a lucrat într-un mediu dominat de nume precum Gaston Darboux, Henri Poincaré, Émile Picard, Jacques Hadamard și Émile Borel. Cercetările sale au vizat geometria diferențială, mai ales geometria afină și proiectivă.
În 1908, Țițeica a identificat o clasă de suprafețe caracterizate printr-un invariant afin; acestea sunt asociate astăzi cu ceea ce literatura internațională numește Tzitzeica surfaces, iar numele lui apare și în Tzitzeica equation și Tzitzeica–Bullough–Dodd equation. MacTutor îl consideră fondator al școlii românești de geometrie diferențială și descrie contribuțiile sale originale la geometria afină.
Este important faptul că numele său nu apare doar în istoriile românești ale matematicii. El apare în matematica însăși. Acesta constituie una dintre cele mai solide forme de universalitate.
Dimitrie Pompeiu – o problemă românească rămasă deschisă matematicii lumii (1873–1954)
Clasificare: universalitate științifică certă
Dimitrie Pompeiu aparține aceleiași generații extraordinare. Plecat la Paris în 1898, a studiat matematica și și-a realizat doctoratul într-un mediu în care Henri Poincaré era una dintre figurile centrale ale științei europene. A lucrat în analiza matematică, teoria funcțiilor complexe și mecanica rațională. Posteritatea sa internațională este însă legată în primul rând de problema Pompeiu.
Formulată în 1929, ea a generat o literatură matematică internațională care continuă până astăzi și a produs conexiuni cu analiza armonică, ecuațiile cu derivate parțiale și geometria. Un asemenea caz spune mai mult decât o mie de adjective elogioase: la aproape un secol după formulare, matematicieni din alte țări continuă să lucreze asupra unei probleme care poartă numele unui român.
Traian Lalescu – ecuațiile integrale și școala matematică românească (1882–1929)
Clasificare: contribuție internațională majoră
Traian Lalescu a lucrat asupra ecuațiilor integrale, un domeniu aflat atunci în plină formare. Importanța sa constă mai ales în sistematizarea unei teorii matematice moderne și în introducerea ei în cultura științifică românească. Tratatul său din 1911 asupra ecuațiilor integrale este considerat una dintre lucrările timpurii de sinteză dedicate acestui domeniu.
În cazul lui, criteriul universalității trebuie aplicat ceva mai prudent decât la Țițeica și Pompeiu.
Lalescu este un matematician de circulație internațională și unul dintre constructorii școlii românești moderne, dar nu putem spune că a schimbat fundamental matematica mondială.
El rămâne, prin urmare, în cercul internațional major, imediat sub nucleul fundamental.
Aviația – o contribuție românească
excepțională
Traian Vuia – decolarea prin mijloace proprii (1872–1950)
Clasificare: universalitate tehnico-istorică certă
Puține domenii permit României să revendice o concentrare atât de mare de pionieri într-un interval atât de scurt. Între 1906 și Primul Război Mondial apar succesiv: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă și Gogu Constantinescu. Nu trebuie însă transformați în personaje mitologice, căci meritul acestor români este suficient de mare încât nu are nevoie de exagerare.
Traian Vuia era român bănățean, născut într-un teritoriu aflat atunci în Austro-Ungaria. În 1902 pleacă la Paris cu proiectul unui aparat mai greu decât aerul. La 18 martie 1906, la Montesson, Vuia nr. 1 s-a desprins de sol și a parcurs aproximativ 12 metri, la o înălțime redusă.
Organizația Aviației Civile Internaționale – ICAO – consemnează zborul și precizează caracteristicile inovatoare ale aparatului, între care trenul de aterizare cu pneuri și configurația de monoplan; aparatul este creditat în istoria aviației ca unul dintre primele avioane cu configurație apropiată de cea modernă.
Trebuie lămurită următoarea confuzie: Vuia nu a realizat primul zbor motorizat al omenirii (o făcuserăfrații Wright în 1903), ci a demonstrat posibilitatea ca un aparat cu roți să accelereze pe o suprafață obișnuită și să se desprindă de sol cu mijloacele aflate la bord, fără șină de lansare sau catapultă. Muzeul Național al Banatului subliniază exact aceste soluții tehnice. American Institute of Aeronautics and Astronautics include, de asemenea, zborul lui Vuia printre momentele pionieratului aviatic european. Acesta este meritul rea și este suficient pentru a-l așeza în istoria universală a aviației.
Aurel Vlaicu – inginerul care își construia și își pilota propriile aparate (1882–1913)
Clasificare: pionier internațional al aviației; relevanță europeană majoră
Aurel Vlaicu este al doilea mare nume românesc al acestei generații. Român transilvănean, născut la Binținți, Hunedoara, format tehnic la Viena și München, a lucrat pentru scurt timp la Opel, după care s-a întors în spațiul românesc (la Binținți, satul natal), unde a construit planorul „A. Vlaicu 1909”, pe care l-a folosit pentru mai multe zboruri demonstrative. „Primul meu aparat era tot din lemn şi nu avea motor – navea să relateze el mai târziu. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice şi aparatul s-a ridicat la vre-o 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind din bice”.
Fără banii necesari pentru a-şi pune în practică invenţiile, Vlaicu a ajuns la Bucureşti în 1909 unde a reuşit să-l impresioneze pe Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii, care îl angajează ca inginer în cadrul Armatei, punându-i la dispoziţie un atelier, muncitori şi banii pentru construcţia unui avion, precum şi un motor rotativ comandat la Paris.
La data de 17 iunie 1910, pe câmpia Cotroceni, aparatul intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul A. Vlaicu No. I sau Vlaicu I, a zburat, pilotat de creatorul său, circa 50 de metri, după care a aterizat uşor. Faptul că avionul a zburat „fără modificări“ era un lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale.
Pe 13 septembrie 1913, în condiţiile în care mai mulţi piloţi îşi anunţaseră intenţia de a traversa Carpaţii, Vlaicu a încercat să le-o ia înainte, din teama de a nu fi întrecut.
În ziua fatidică, inventatorul a plecat din Bucureşti, îndreptându-se spre Ploieşti, unde a aterizat pentru alimentarea avionului. Apoi a decolat pentru ultimul său zbor. Deasupra localităţii Băneşti a pierdut din înălţime şi apoi s-a prăbuşit. Cauzele nu sunt nici acum cunoscute, fiind avansate mai multe ipoteze, printre care cea a unui atac de cord, a unor probleme tehnice sau chiar a unui asasinat. Iată ce avea să relateze, în 2004, nepoata lui Aurel Vlaicu, Aurelia, despre prăbușirea avionului Vlaicu II deasupra Carpaților: „Cu o seară înainte de zborul ce avea să-i ia viața, Vlaicu s-a dus să cumpere benzină. A lăsat vorbă mecanicului să nu deschidă ușa la hambar, unde era avionul. În jurul orei 22:00 însă, o mașină parchează în fața hangarului. Din ea coboară trei domni cu jobene. Aceștia îi explică mecanicului că Vlaicu i-a trimis să controleze motorul avionului. În timpul ăsta, cine o cunoscut perfect avionul lui Vlaicu, o intrat în hangar. O tras de elicea din față, foarte fin, ca oțelul, numai dacă îl atingi plesnește. Cablul pentru comenzi s-a dus”, povestește Aurelia. Sosit mai târziu acasă, Vlaicu a mărturisit că nu a trimis pe nimeni să verifice motorul. A doua zi, la 13 septembrie, pilotul se prăbușește deasupra Carpaților, de la 30 de metri. „Tatăl meu, Ion, s-a dus la locul unde avionul s-a izbit de pământ și a cules din rămășițele împrăștiate dovada că fratele său a fost ucis: cablul de comenzi, care fusese pilit. In aceeași seară dovada a dispărut în mod misterios din hangarul unde Ion Vlaicu a ascuns-o. Ăsta este adevărul. Vlaicu a fost omorât, pur si simplu”.
Academia Română a evidențiat mai multe soluții originale ale aparatelor sale: structura centrală din tub de aluminiu, centrul de greutate coborât, elice coaxiale contrarotative, tren de aterizare cu roți independente și soluții aerodinamice proprii. Aurel Vlaicu aparține primei generații europene de constructori-piloți, când avionul nu era încă o industrie matură, ci o mașină experimentală pe care inventatorul o proiecta, o construia și adesea o pilota el însuși.
Henri Coandă – între o prioritate contestată și un efect incontestabil (1886–1972)
Clasificare: universalitate științifico-tehnică fundamentală
Se repetă frecvent afirmația: „Henri Coandă a inventat primul avion cu reacție din lume și a zburat cu el în 1910”. Trebuie făcută însă precizarea că Henri Coandă a proiectat și expus într-adevăr aparatul Coandă-1910 la Salonul Aeronautic din Paris din octombrie 1910, și este, într-adevăr, primul dispozitiv de propulsie prin reacție din aviație, însă zborul din 16 decembrie 1910 s-a terminat rapid printr-un accident pe sol. De aceea, revendicarea „primului zbor cu reacție din lume” nu este un fapt istoric unanim acceptat. Universalitatea lui Henri Coandă nu depinde însă de această controversă., pentru că există efectul Coandă. Jetul unui fluid are tendința de a rămâne atașat unei suprafețe curbate aflate în apropiere. Fenomenul fusese observat în forme anterioare și de alți cercetători, dar Coandă i-a studiat și exploatat sistematic aplicațiile, iar fenomenul a intrat în știință sub numele său. Astăzi se vorbește internațional despre Coandă effect în mecanica fluidelor, aerodinamică, ventilație, medicină și numeroase aplicații inginerești și nu constituie o problemă de retorică națională.
Un fenomen al fizicii aplicate poartă pretutindeni numele unui român. Acesta este adevăratul titlu universal al lui Henri Coandă.
George „Gogu” Constantinescu – românul care a inventat sonicitatea (1881–1965)
Clasificare: universalitate tehnico-științifică fundamentală
Gogu Constantinescu este probabil unul dintre cei mai nedreptățit de puțin cunoscuți români de anvergură mondială. Format ca inginer constructor, a emigrat în Marea Britanie și a dezvoltat acolo o teorie nouă privind transmiterea energiei prin vibrații.
În 1918 publică la Londra: „A Treatise on Transmission of Power by Vibrations”. Sonicitatea era concepută ca o ramură a mecanicii mediilor continue, bazată pe propagarea energiei mecanice prin unde și vibrații în medii fluide sau solide. Sursele tehnice românești și universitare documentează atât teoria, cât și aplicațiile ei.
Dar Constantinescu nu a rămas un simplu teoretician. În Primul Război Mondial, sistemul său hidraulic de sincronizare a mitralierelor avioanelor permitea tragerea printre palele elicei fără lovirea acestora. Sistemul Constantinesco a fost utilizat operațional pe avioane britanice și a înlocuit mecanisme mai complicate.
A brevetat în întreaga viață un număr impresionant de invenții. În cazul său, expresia „a creat un domeniu” nu este o metaforă. Gogu Constantinescu este creatorul unei teorii tehnice originale – sonicitatea – și autorul unor aplicații care au intrat în istoria ingineriei.
Nucleu universal, fără rezerve.
Fizica
Ștefan Procopiu – magnetonul și efectul care îi poartă numele (1890–1972)
Clasificare: universalitate științifică certă
Ștefan Procopiu aparține unei alte categorii extraordinare: savantul care ajunge independent la un rezultat fundamental aproape simultan cu unul dintre marii fizicieni ai lumii. În 1913, înainte de consacrarea modelului atomic al lui Niels Bohr în forma sa cunoscută, Procopiu calculase valoarea momentului magnetic elementar asociat electronului. În literatura românească apare termenul magneton Bohr–Procopiu. În plus, efectul Procopiu, legat de depolarizarea luminii în anumite condiții magnetice, este o altă contribuție originală documentată. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași consemnează atât cercetările sale asupra magnetismului, cât și efectul care îi poartă numele.
Ștefan Procopiu se înscrie categoric în nucleul științific universal.
Alexandru Proca (1897–1955) – ecuațiile Proca, instrument fundamental al teoriei cuantice a câmpurilor
Alexandru Proca este fizicianul român care a dat fizicii ecuația câmpului vectorial masiv. La aproape nouăzeci de ani de la formularea ei, fizicienii din întreaga lume continuă să vorbească despre „câmpul Proca” și „ecuațiile Proca”.
Proca a construit teoria fundamentală a câmpului vectorial masiv; teoria electroslabă a integrat ulterior particulele vectoriale masive într-o structură gauge mult mai profundă.
Teoria lui are importanță mondială în fizica teoretică prin ecuațiile Proca, formulate pentru descrierea câmpurilor vectoriale masive. Ele au devenit un instrument fundamental al teoriei cuantice a câmpurilor și un precursor conceptual al descrierii moderne a interacțiunilor prin bosoni vectoriali masivi.
Ecuațiile lui Proca nu sunt doar o piesă de istorie a fizicii. Ele sunt folosite și astăzi. În literatura contemporană apar teorii Einstein–Proca, sisteme Maxwell–Proca, „Proca stars”, câmpuri Proca în jurul găurilor negre și extensii numite generalized Proca theories. Câmpurile vectoriale masive sunt cercetate inclusiv în cosmologie, gravitație și în unele modele ipotetice pentru materia întunecată. Cu alte cuvinte, Proca a creat un obiect matematico-fizic care îi poartă numele la aproape un secol după apariția sa.
Medicina
Nicolae Paulescu – contribuția românească la descoperirea insulinei (1869–1931)
Clasificare: contribuție fundamentală la istoria endocrinologiei
Niciun nume românesc nu a produs mai multe dispute de prioritate decât Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei.
Nicolae Paulescu a fost un medic și fiziolog român care a izolat pentru prima dată, în 1916 și 1921, extractul pancreatic antidiabetic pe care l-a numit pancreină, substanță cunoscută astăzi sub denumirea de insulină. Paulescu experimentase încă înaintea Primului Război Mondial extracte pancreatice asupra câinilor cărora li se îndepărtase pancreasul. A demonstrat că administrarea extractului reduce glicemia și alte manifestări metabolice ale diabetului. Rezultatele au fost publicate în 1921, în Archives Internationales de Physiologie. În 1923, premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat lui Frederick Banting și John Macleod pentru descoperirea insulinei, deși aceștia folosiseră și citeaseră parțial cercetările lui Paulescu. Savantul român a scris juriului și a sesizat prioritatea sa în această descoperire, dar sesizarea i-a fost respinsă.
Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin , publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.
El aparține lanțului fundamental de cercetări care au dus la izolarea și utilizarea terapeutică a hormonului pancreatic antidiabetic.
În privința lui Nicolae Paulescu, întrucât se încearcă anularea valorii sale universal, trebuie adăugat că meritul științific trebuie separat de opiniile sale politice și antisemite radicale, indiferent de cât de îndreptățite sau nu sunt acestea. Evaluarea contribuției sale la fiziologie nu presupune validarea ideologiei sale. În patrimoniul universal intră rezultatul științific, nu convingerile politice ale autorului.
Arta care schimbă lumea
Constantin Brâncuși – momentul în care România intră în centrul artei universale (1876–1957)
Clasificare: universalitate fundamentală, de prim rang
Cu Brâncuși încetează orice problemă de măsurare. Nu mai discutăm dacă un român „a avut succes în străinătate”, ci despre unul dintre oamenii care au schimbat direcția artei secolului XX.
Plecat din Hobița și ajuns la Paris în 1904, Brâncuși trece pentru scurt timp prin atelierul lui Rodin, dar își construiește repede propriul limbaj. Renunță la modelajul tradițional în favoarea cioplirii directe. Simplifică forma până la limita la care reprezentarea începe să devină esență. Capul devine ou, pasărea devine elan, coloana devine ritm fără sfârșit, peștele devine mișcare.
MoMA (The Museum of Modern Art, din Midtown Manhattan, New York City) descrie explicit opera lui Brâncuși ca o abordare nouă a sculpturii moderne, bazată pe simplificarea formelor și apropierea de abstracție, și afirmă că demersul său inventiv a schimbat cursul artei care i-a urmat. Aceasta este definiția exactă a universalității noastre:
Ce ar lipsi lumii dacă omul respectiv n-ar fi existat? Fără Brâncuși ar lipsi o verigă fundamentală din trecerea sculpturii de la reprezentarea corpului la investigarea formei pure. Sărutul, Muza adormită, Domnișoara Pogany, Pasărea în văzduh, Coloana fără sfârșit, nu mai aparțin doar României, aparțin istoriei artei. Brâncuși este, probabil, cea mai incontestabil universală personalitate artistică românească.
Muzica
George Enescu – muzicianul total (1881–1955)
Clasificare: universalitate artistică fundamentală
Dacă Brâncuși a schimbat sculptura, George Enescu reprezintă un alt tip de universalitate. Nu este numai compositor, ci și violonist, pianist, dirijor și pedagog.
Format la Viena și Paris, Enescu intră foarte devreme în circuitul muzical european. Debutul componistic la Paris are loc în 1898, cu Poema Română. Opera sa culminează cu Oedipe, prezentată la Opera din Paris în 1936. Muzeul Național „George Enescu” consideră Oedipe una dintre capodoperele creației lirice a secolului XX.
Dar o parte extraordinară a universalității sale se află și în oameni. Printre muzicienii care au studiat cu Enescu sau au beneficiat decisiv de îndrumarea sa se numără: Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Dinu Lipatti. Prin urmare, moștenirea enesciană este dublă: opera proprie și opera celor pe care i-a format.
Mai există ceva. Enescu nu a încercat să producă un folclorism ornamental pentru export. El a transformat substanța muzicală românească într-un limbaj componistic european sofisticat. În acest sens, Enescu nu a dus pur și simplu „muzică românească” la Paris, ci a introdus o sensibilitate românească în muzica universală.
Un fenomen pe care statistica
nu-l explică
Să privim pentru o clipă numai perioada dintre aproximativ 1900 și 1940.
Un român contribuie la începuturile decolării autonome a avionului – Vuia. Altul dezvoltă aparate originale și concurează cu succes în marile mitinguri aeronautice – Vlaicu. Altul lasă fizicii un efect care îi poartă numele – Coandă. Altul creează teoria sonicității – Gogu Constantinescu. Un matematician lasă suprafețe și ecuații cu numele său – Țițeica. Altul lasă o problemă studiată și astăzi – Pompeiu. Un fiziolog descoperă insulină – Paulescu. Un sculptor schimbă însăși sculptura – Brâncuși. Un muzician devine unul dintre marii artiști și profesori ai secolului – Enescu. Nu mai avem o succesiune de accidente individuale. Avem un fenomen cultural. Un fenomen pe care statistica nu-l poate explica.
Explicația trebuie căutată probabil, dincolo de potențialul genetic al neamului românesc, într-o combinație de factori. România modernă construise într-o perioadă surprinzător de scurtă licee, universități, școli tehnice, academii și sisteme de burse. Dar, mai important, elitele tinere nu erau izolate. Parisul, Viena, Berlinul, Münchenul și Zürichul făceau parte din traseul firesc de formare al intelectualului român. Brâncuși, Țițeica și Vuia merg la Paris, Enescu la Viena și Paris, Coandă studiază și lucrează în Occident. Universul cultural românesc al începutului de secol XX funcționa astfel într-un sistem de circulație intelectuală europeană. Cei mai valoroși nu plecau pentru a înceta să fie ceea ce erau. Plecau pentru că centrul domeniului lor se afla acolo. Și uneori se întorceau cu ceva sau rămâneau acolo și dădeau lumii ceva.
O generație care așteaptă la ușă
În anii interbelici apare deja generația care va domina Partea a IV-a. În 1907 se naște Mircea Eliade. În 1909, Eugen Ionescu. În 1911, Emil Cioran. În 1912, la Iași, se naște George Emil Palade. În 1917 se naște Dinu Lipatti. În aceeași lume interbelică se formează matematicianul și poetul Dan Barbilian, viitorul creator al metricii Barbilian, precum și Grigore Moisil, ale cărui cercetări vor intersecta logica matematică și informatica.
Ei sunt deja activi înainte de război. Dar universalizarea deplină a operei lor se va produce în mare parte după 1945. De aceea nu îi vom „consuma” prematur aici. Ei vor deschide partea următoare.
Al treilea bilanț
După aplicarea strictă a criteriului universalității, perioada 1900–1945 ne oferă deja un nucleu excepțional.
Universalitate fundamentală
Constantin Brâncuși – transformarea sculpturii moderne;
George Enescu – creație, interpretare și pedagogie muzicală mondială;
Henri Coandă – efectul Coandă și pionieratul aerodinamic;
George Constantinescu – teoria sonicității și aplicațiile sale;
Traian Vuia – pionier al decolării autonome a avionului;
Gheorghe Țițeica – geometrie diferențială și eponimie matematică;
Dimitrie Pompeiu – problema Pompeiu;
Nicolae Paulescu – inventatorul insulinei.
Universalitate sau relevanță internațională majoră
Aurel Vlaicu – pionierat aviatic;
Traian Lalescu – ecuații integrale;
Ștefan Procopiu – magnetism și efectul Procopiu.
Nu trebuie să inventăm universalitatea României. Ea există.
VA URMA
Citește și episoadele anterioare:
Români în patrimoniul universal al culturii și civilizației (II)
Români în patrimoniul universal al culturii și civilizației (I)
Ce înseamnă patrimoniu universal și cum îl măsurăm
