Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 183

Principiul fundamental al politicii externe românești e pus la grea încercare. Acesta, Principiul, fusese enunțat cu limpezime și forță de sugestie de marele bărbat de stat Traian Băsescu: „Decât să o sug tuturor licuricilor, prefer să o sug direct Licuriciului cel Mare”. Logic, pragmatic și, pentru autor, poate chiar plăcut.

Ca stil, exprimarea sintetizează cu măiestrie înțelepciunea tavernelor, lirismul bordelurilor și nostalgia nopților liniștite din spațiul mioritic. Dar enunțul cuprinde și un viciu ascuns. (Nu ne referim la interpretarea psihanalitică). Autorul vede actorii geopolitici structurați piramidal, ca acrobații la circ. Riscul unei piramide vii e că, în orice moment, unui licurici, poate chiar și celui Mare, din vârf, să i se pună un cârcel. Ori, pur și simplu, Barosanului i se poate modifica libidoul.

Exact așa s-a întâmplat de când a venit la putere Președintele Trump. Răsucirea Marelui Licurici era previzibilă. Față de primejdia apocalipsei nucleare nicio perioadă de încordare nu poate dura nelimitat, iar visul negru al hegemoniei globale unice e antiistoric. Retorica belicoasă exacerbată de Joe Biden devenise monotonă și prea costisitoare, interesele expansioniste reale se vedeau periclitate, obiectivul împingerii Rusiei în colțul ringului fusese atins, iar izolarea ei diplomatică produsese și efecte perverse. Până și calificativul – meritat – de agresor devine monoton. Deci lumea se aștepta la o schimbare, dar nici chiar așa. Marele Licurici a sărit din vârful piramidei, lăsându-i pe ceilalți acrobați cu gurile țuguiate, scuzați aluzia.

Imediat licuricii mijlocii s-au pus în mișcare, grăbiți să ocupe poziții mai înalte în piramidă. Cel mai cocoșel dintre aceștia, bântuit de gloria campaniilor cu cavaleria și cu săniile învățată la școală laolaltă cu toate ale vieții, i-a convocat fulger pe liderii politici europeni la Paris. Erijându-se în Mare Licurici interimar, le-a insuflat combativitate și le-a promis că va apăra continentul cu umbreluța lui nucleară. Antrenează și Germania în această belicozitate, uitând două lucruri: că Uniunea Europeană a fost creată în speranța de a transforma cel mai frământat pământ într-un tărâm al păcii și că, supradimensionând arsenalul militar al Germaniei, nu poți anticipa prioritățile generațiilor viitoare.

 Înmulțirea licuricilor veleitari devine și mai complicată în perspectiva intrării în erecție a Licuriciului Otoman. S-ar putea ca Marea Neagră să-i suscite lui Trump tot atâta interes ca Lacul Aral, aproape secat, lăsând Rusia și Turcia să și-o dispute. Dacă SUA tratează mai cu lejeritate NATO, cu atât mai mult se pot dispensa de cel mai capricios membru al Organizației, permițând Israelului o gestiune mai clară a tensiunilor din Orientul Apropiat.

 Bineînțeles că aglomerația care se creează în arena circului mondial creează dileme greu de rezolvat cu Teorema lui Băsescu. Cui să i-o sugem – asta-i întrebarea politicienilor și diplomaților autohtoni. Ei se află în situația prizonierilor din ultimul vagon al unui tren despre care habar nu au către unde se îndreaptă. Văd cel mult gările prin care deja au trecut, declamă stereotipiile de până acum, dar n-au habar cine și unde e Marele Licurici și ce pofte are.

Reuniunea de la Paris s-a ținut în ziua de 6 martie 2025. Politicienii și comentatorii noștri i-au acordat întreaga atenție, ca și cantitate de vorbe, fără a reuși să contureze o perspectivă. Păreau atât de absorbiți de situație, încât au uitat cu totul altă temă intrată în calendarul zilei. Se împlineau exact 80 de ani de la instaurarea Guvernului Petru Groza, începutul dominației sovietice în România. Era un prilej pentru încă o condamnare a comunismului și de a oripila tineretul cu imaginea trecutului neguros. Neglijarea prilejului s-a datorat, poate, întâmplării, dar poate și jenei de a recunoaște că, de fapt, atunci a debutat practica al cărei ideolog avea să devină Băsescu. Ana, Luca și cu Dej sugeau vârtos energie și ordine de la Marele Licurici Roșu, dar o făceau din frică, nu cu voluptate exhibiționistă.

Dintre ei Dej, cu răbdare, șiretenie și tenacitate, a așteptat împrejurările favorabile și, începând cu anul 1958 s-a distanțat cătinel de dominația sovietică severă și fără menajamente. Urmașul i-a desăvârșit lucrarea. Înainte de a deveni penibilissim și sufocant prin cultul deșănțat al personalității sale și al nevestei, a situat România, mai pregnant ca oricând, într-o poziție internațională de reală și incontestabilă independență. Năimiții puși să demonizeze odată cu totalitarismul comunist și istoria recentă în integralitate au mers până la susținerea ridiculă că perioada de independență ar fi fost tot un truc al sovieticilor pentru păcălirea occidentalilor. Proștii cred și asta. Documentele denotă că, fără excepție, Ceaușescu era Ghiță contra al tuturor reuniunilor din așa-zisul lagăr socialist, exasperând Kremlinul.

România ajunsese și s-a menținut câțiva ani în postura de a cincea putere diplomatică a lumii. Diplomația românească a contribuit efectiv la calmarea pentru o perioadă a conflictelor arabo-israeliene, la recunoașterea R.F. Germania, stabilirea de relații între SUA și China, temperarea diferitor focare de conflict. Performanța performanțelor a fost inițierea și facilitarea contactelor, apoi a tratativelor care au pus capăt cumplitului război din Vietnam, în comparație cu care conflictul din Ucraina poate părea o suită de exerciții la lada cu nisip. Cu toată compasiunea cuvenită oricăror victime ale unui război, teroarea napalmului, defolierea junglei, execuțiile sumare sau malformarea viitorilor prunci datorită agentului Orange, chiar zguduirea echilibrului psiho-social al societății americane sunt prea repede uitate. Și, odată cu ele, rolul important al României în deschiderea drumului spre pace.

Tiranul își exaspera supușii cu relatările supradimensionate, stereotipe și încărcate cu megalomanie ale vizitelor sale. Ieșise și un banc. Ea îl zgâlțâie din somn. –  Maiestate! – Îmmm …-  Maiestate! –  Ce vrei? –  Mai e state de vizitat? În afară însă, întâmpinarea era pretutindeni grandioasă și conformă pretențiilor oaspetelui. Protocolul era pus la punct până în cele mai mici detalii. Se măsura cu ruleta covorul roșu, ca nu cumva să fie mai puțin lung decât cel întins celui mai prestigios înalt oaspete de până atunci. La Londra s-a pus condiția deplasării cu Majestatea Sa în caleașca regală, cu caleașca regală a fost purtat. Președintele SUA nu s-a rezumat la primirea în Biroul Oval, l-a însoțit chiar și în vizita la Hollywood. Așadar era posibil ca politica externă a unei țări mici să însemne mai mult decât expectativa ca Marele Licurici să se descheie la șliț.

La ce i-a folosit? s-ar putea întreba scepticii, cu gândul la soarta peștilor mici care ajung să se închipuie pești mari. Acest criteriu al hegemonilor mondiali nu e chiar ineluctabil.

Poporul român iubește autoritatea, dar se plictisește de ea. E nuanța lui de libertate. Dacă N. Ceaușescu nu ar fi strivit sub cultul personalității și longevității sale dorința de libertate în gândire și mișcare, dacă nu ar fi îngrețoșat cu pretențiile de a fi adulat, dacă ar fi acceptat mersul vremurilor, probabil că dizgrația marilor licurici nu și-ar fi găsit corespondent în exasperarea populației.

Este paradoxal că răsturnarea regimului politic în numele libertății a adus numai libertate persoanelor (în măsura în care nu e confundată cu libertinismul) dar a estompat libertatea statului ca exponent al comunității naționale. S-a instalat confuzia că limitarea libertății statale e consecința aderării la structurile euro-atlantice. Complet fals! Aderarea poate fi respectată în picioare sau în genunchi. Majoritatea statelor o onorează păstrându-și verticalitatea, unele chiar ritos. Noi excelăm în supușenie vegetală, practicând cea mai amorfă politică externă de pe planetă. Până și suveraniștii aruncă ocheade Marelui Licurici. Unul dintre ei (Victor Ponta) s-a prezentat până și la depunerea candidaturii pentru funcția supremă în stat, purtând o șapcă de fan al lui Trump. Despre marele independent Călin Georgescu nu s-a lămurit dacă e omul rușilor sau al americanilor.

Filosofia Marelui Licurici pare așadar pe gustul și mentalitățile generațiilor mai noi de politicieni, pragmatici și iubitori de confort. Pe termen scurt, adică atât timp cât se află la putere. Pe termen lung nu-i mai privește nici soarta țării, nici soarta lumii. Dacă Marele Licurici bate tobele războiului, tropăim ca atare. Nici gând să stăruiești, ca țară mică, pentru perspectiva păcii. O faci doar dacă M.L. dictează asta.

 În perioada aderării României la UE se vorbea despre poziția geografică și potențialul României de a constitui o punte de legătură spre Rusia. Foarte curând, după instalarea sa ca Președinte al României, vizitându-l pe Țarul Roșu la Kremlin, Traian Băsescu îi declara lui Vladimir Putin: „Noi suntem conștienți de interesele Rusiei în zonă și, în același timp, dorim să ne manifestăm ca o țară cu interese în zonă (…). Mi-aș dori în timpul mandatului meu să reușesc să vă fiu unul din prietenii europeni, unul din președinții la care să puteți suna oricând și care să poată suna la Dvs. oricând. (…) Sunt convins că putem găsi oricând resurse pentru viitor”.

Ce declară Traian Băsescu acum în plină actualitate a Teoriei Marelui Licurici:  „Eu, ca om politic, spun asta de 20 de ani. Am spus-o 10 ani cât am fost Președinte, o spun și după: Rusia e un risc pentru pacea Europei, a fost din totdeauna”. (Postul B1TV, 3 martie 2025). Politica externă presupune, prin natura ei, constanță. Teoria Marelui Licurici permite tot atâta constanță cât programul dintr-o discotecă. Talentatul ei autor – cu pseudonimul literar Petrov –  se bucură însă, în pofida versatilității sale, de cea mai largă audiență. Telespectatorii abia așteaptă să-l vadă și să-i soarbă opiniile. Sarcasmul e savuros, acoperă găunoșenia și lipsa de principii. Poate acestea ne sunt preferințele. Poate acesta e stadiul în care ne complacem. Să orbecăim în genunchi în căutarea gânganiei supreme.