Autor: Prof. Dr. GICĂ MANOLE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 124

Vorbeam de absenţa unei solidarităţi româneşti în jurul lui Antonescu atunci când se negocia cu aliaţii soarta României. Una din cauzele care au dus direct la catastrofa de la 23 august 1944 poate fi identificată tocmai în acest fapt. Mulţi voiau atunci să „salveze” România. Unii dintre ei, mari vinovaţi de prăbuşirea sa din 1940 (Carol al ll-lea, Gh. Tătărăscu). Occidentul nu ne-a uitat, ci ne-a trădat fără scrupule, ne-a vândut celui mai mare duşman al nostru. Iar faptul nu s-a petrecut deoarece URSS „se afla în situaţia de a impune unilateral controlul politic sovietic asupra restului Europei de Est” (Henry Kissinger, Diplomaţia, pag 361.), ci pentru că s-a pus în practică un plan demult conceput.

Abandonarea unei jumătăţi din Europa Uniunii Sovietice constituia un plan bine ticluit de Roosvelt cu mult înaintea începerii celui de-al doilea război mondial: ,,Obiectivele de pace şi de război ale lui Roosvelt, împărtăşite cardi­nalului Spellman încă de la începutul lunii septembrie l943 – deci înainte de conferinţa de la Teheran – corespundeau aproape în întregime cu obiectivele de război şi de pace ale lui Stalin” (Dr. Dirk Bavendamm, „Drumul lui Roosvelt către război”). Greu îţi vine să suporţi eufemisme de genul „iluzii pierdute” când ştii că este vorba de distrugerea vieţilor a zeci de milioane de oameni sau formulări aidoma celeia a lui Kissinger ce ascund o cu totul altă realitate: „Confruntată cu comunismul, Yalta face prima breşă în două bastioane considerate până atunci inexpugnabile: solidaritatea marilor democraţii şi fidelitatea americană în prietenie”. (Arthur Conte, „Yalta sau împărţirea lumii”, pag. 313.)

Dar breşa de care vorbeşte Conte se constituie, la rândul ei, într-un alt eufemism atrăgător. Adevărul fusese spus chiar atunci când tragedia se afla în toi, de trimisul personal al lui Roosvelt, Harry HOPKINS, pe lângă Stalin: „În realitate lucrul cu care ne-am confruntat a fost o invazie barbară în Europa“. (C. GARDNER, „Sferele de influenţă. Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Yalta”, pag., 323. ).

Dacă tot am menţionat de Yalta, este bine să se ştie că această conferinţă a liderilor celor trei Mari Puteri, în Crimeea, din februarie 1945, nu are nimic de-a face cu aşa-zisa „vânzare a României”. Soarta României fusese decisă în 1943 (Teheran) şi în iunie-octombrie 1944 de către Stalin şi Churchill. La Yalta, ţara noastră este menţionată fugitiv, doar o dată, la secţiunea XI, punct unde se vorbeşte de „instalaţiile petroliere din România” (A. Conte, op. cit., pag. 307.). Au mai fost prezenţi românii, la Yalta, şi cu trenul regal al lui Carol al ll-lea (capturat de ruşi) care-i oferă trimisului lui Roosvelt pe lângă Stalin şi fiului său, Bob, „tot confortul”. Aşadar, pentru anglo-americani, din fosta prietenă şi aliată de decenii bune, România, nu-i mai interesa decât cum să-şi salveze „instalaţiile petroliere” din Valea Prahovei.

În vara lui 1944 doi dintre cei mai mari vinovaţi de prăbuşirea României la 1940, Carol al ll-lea şi Gh. Tătărăscu, devin foarte preo­cupaţi de soarta ţării. Fosta lui slugă, Tătărăscu, îl anunţa pe rege, care îşi găsise refugiul în Mexic „că este cazul să îşi pună in joc talentele pentru salvarea României”. Carol al ll-lea îl contactează pe ambasadorul URSS din Mexic, Umanski şi, beneficiind şi de sprijinul francmasoneriei (prin Eduard Beneş), trezeşte interesul sovieticilor. După ce ruşii au ocupat Nord-Estul ţării, în aprilie 1944, Carol al ll-lea şi fosta sa slugă erau gata să meargă pe teritoriul ocupat de aceştia (la Botoşani) pentru a forma un guvern la dispoziţia acestora.

Toate condiţiile puse de ruşi, mult mai grele decât cele oferite lui Antonescu, au fost acceptate, fără murmur, de regele-sperjur (de menţionat că regele acceptase pretenţia ruşilor de a dizolva Armata Română). Trebuie reţinut că o potenţială ieşire din războiul cu Naţiunile Unite a României era negociată din mai multe părţi. Ruşii văzând cât de mulţi se înghesuie să le pupe mâna, şi-au pierdut interesul pentru finalizarea discuţiilor cu Antonescu. Ei au tăcut de la 3 iunie 1944, cum au tăcut şi puterile vestice după 6 iunie 1944.

În schimb, au chemat o delegaţie românească condusă de Gh. Tătărăscu, la Moscova, pentru a discuta condiţiile ieşirii României din război, printr-o telegramă datată 28 iulie 1944. Telegrama a fost ascunsă de Niculescu-Buzeşti (omul negru de la 23 august 1944). Oricum, s-ar părea că aceasta a fost cea mai serioasă posibilitate de a ieşi din război prin negocieri directe cu URSS, dar a fost irosită de un om al regelui Mihai.

Titlul original: „O tragedie istorică: Catastrofa României din august 1944” (fragment)