Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 219

Enunțul din titlu poate fi abordat pornind de la un fapt relativ recent. La sfârșitul lunii iulie 2017, președintele SUA, Donald Trump, a făcut o vizită oficială la Varșovia, ocazie cu care a vorbit polonezilor în celebra piață Krasinski.

La sfîrșitul fulminantului său discurs, fanfara militară nu i-a cântat Imnul Poloniei ci… „Treceți batalioane române Carpații!”. Nu e nicio exagerare: i s-a cântat o piesă identică cu vibrantul cântec ostășesc românesc.

Piesa poloneză se numește „Szara piechota” (Infanteria gri) și este cel mai popular cântec de cătănie al polonezilor. El a fost publicat pentru prima dată în 1929 și – zic polonezii – ar fi apărut în jurul anului 1918. Nu există alte informații publice legate de „data de naștere” a acestui cântec.

Partea cea mai „mobilizantă” a piesei poloneze este identică, așa cum am spus, cu marșul românesc „Treceți batalioane române Carpații!”. Despre acesta se știe însă cu precizie că a fost cântat pentru prima oară, „oficial”, de Corul Bărbătesc din Finteușul Mare, Maramureș, fondat la 1 decembrie 1918 de preotul Valer Dragoș și învățătorii Gavril Bogdan și Nistor Dragoș. Corul din Finteușul Mare îl cântă și astăzi, neîntrerupt, din 1918, în versiunea sa originală, cea cu trei strofe.

Donald Trump la Varșovia, întâmpinat cu „Szara piechota”… Sau cu „Treceți batalioane române Carpații!”

Revenind la „Szara piechota”, mai trebuie menționat că, dincolo de identitatea perfectă, a unei bune părți din el, cu „Treceți batalioane române Carpații!”, refrenul are vagi ecouri și din Imnul Israelului, „Hatikvah” (Speranța), care, la rândul lui, e inspirat tot dintr-un cântec românesc: „Cucuruz cu fgrunza-n sus”.

Oficial, „Hatikvah” a fost compus de Shmuel Cohen, un tânăr țăran evreu, originar din Ungheni, Basarabia, și stabilit în Palestina, în anul 1888. Versurile cântecului aparțin poetului, de asemenea evreu, originar din Galiția, Naphtali Herz Imber.

„Joncțiunea” dintre muzică și text a avut loc după sfârşitul primului război mondial, la Iaşi, cu prilejul unei întruniri sioniste, când versurile lui Naphtali Herz Imber au fost puse pe muzica lui Shmuel Cohen (Samuil Kogan).

Piesa care a stat la baza imnului Hatikva, „Cucuruz cu frunza-n sus”, a fost publicată într-o culegere intitulată „Album de composiții românesci”, tipărită în 1898, la Viena, de Guilelm Șorban, tatăl marelui umanist român Raoul Șorban (istoric de artă, pictor, scriitor, eseist și memorialist), decedat în 2006. El este, de altfel, cel care a semnalat asemănarea până la identificare a unei bune părți din imnul Israelului cu piesa populară românească „Cucuruz cu frunza-n sus”. Piesele reproduse în  „Album de composiții românesci” (deci, inclusiv „Cucuruz cu frunza-n sus”) apăruseră, anterior, altfel grupate, și în alte culegeri, începând din 1892. În legătură cu Raoul Șorban merită menționat faptul că, în  timpul celui de al II-lea Război Mondial (după Diktatul de la Viena), acesta, punându-și propria viață în pericol, a salvat mulți evrei care, pentru a scăpa de prigoana horthystă, încercau să fugă în Regatul României sau să emigreze în Palestina. Pentru aceste merite, în anul 1987, Institutul Yad Vashem din Israel i-a decernat titlul și medalia Drept între popoare pentru salvarea vieții unor evrei din Ungaria (Transilvania fiind anexată, intre 1940-1944, la Ungaria). În 1990 a fost numit Cetățean de Onoare al Statului Israel.

Un alt „export” de melos românesc e „Hymni i Flamurit” (sau Imnul Steagului), adică imnul național al Albaniei, care este, de fapt, cântecul „Pe-al nostru steag e scris unire”, compus de Ciprian Porumbescu, cu ocazia unirii Moldovei cu Ţară Românească (versuri  Andrei Bârsanu). Poetul albanez Poradeci Lasgush, membru marcant al comunităţii de albanezi din România, a avut răbdarea să elaboreze şi să publice “Povestea Imnului Naţional”, practic prima poveste a creaţiei imnului naţional al Albaniei.

Poradeci spune că autorul textului, Aleksander Stavri Drenova (pseudonim ASDRENI) a scris textul la Bucureşti, în 1912. La vârstă de 13 ani, el se refugiase în România, alungat de conflictele interminabile dintre albanezi, pe de-o parte, şi greci, muntenegreni, sârbi sau turci, de cealaltă. Din 1888 şi până în 1912, ASDRENI a locuit la Bucureşti.

În acest ultim an de rezidență a sa în România, corul coloniei de albanezi de la Bucureşti i-a pus versurile pe muzica lui Porumbescu, însufleţiţi de avântul revoluţionar care îi cuprinsese pe toţi albanezii de pe teritoriul a nu mai puţin de cinci ţări. Nu întâmplător textul lui ASDRENI a fost publicat la Sofia într-un ziar de limbă albaneză, intitulat „Liri e Shqipërisë” (Libertatea Albaniei). Nu se pune problema unui plagiat, căci autorul compoziției (Ciprian Porumbescu) este menționat explicit.

Un caz special de „migrație” muzicală este o veche piesă românească de folclor urban, interpretată magistral în afara țării de o trupă internațională celebră, PINK MARTINI, și de o solistă la fel de celebră, STORM LARGE, care au preluat-o în repertoriul lor și i-au dat o nouă personalitate. Este vorba de un cântec din repertoriul Mariei Tănase, intitulat „Până când nu te iubeam” și care este o… manea. Aici sunt necesare câteva precizări. Manelele nu sunt ceea ce numim noi, astăzi, manele. Acestea constituie muzica de periferie, încă necristalizată în ceva muzical stabil. Este un fenomen sincretic, care a existat dintotdeauna și va exista întotdeauna.

Storme Large, solista trupei PINK MARTINI

 Alfred de Musset zicea că cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar, dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul. Ei, bine, noi am consumat, o lungă perioadă de timp, bălegar muzical și continuăm să o facem, dar la un nivel mult mai scăzut. În schimb am exportat fenomenul în diaspora românească, unde continuă să aibă succes.

Maneaua propriu-zisă este o specie muzicală orientală – turcească, mai bine zis – care a pătruns pe teritoriul Țărilor Române în perioada fanariotă (1714-1821). După plecarea fanarioților (și, o dată cu ei, a turcilor), în urma războiului popular condus de Tudor Vladimirescu (1821), au rămas manelele. Acestea au interferat cu folclorul nostru urban, care a dat manelelor voce umană și text (maneaua a fost inițial doar instrumentală). Textul piesei „Până când nu te iubeam” a fost scris de Anton Pann iar piesa a fost publicată, în 1852, în culegerea de cântece „Spitalul amorului”. Ulterior, piesa a intrat în repertoriul Mariei Tănase, care a consacrat-o. Ca detaliu orchestral, e bine de știut că, pentru această piesă, vioara avea un acordaj special, în așa fel încât să poată cânta simultan pe două octave, iar pianul imita țambalul. 

Și iată că, în 2013 (la 100 de ani de la nașterea Mariei Tănase și la 50 de ani de la moartea sa), celebra orchestră Pink Martini preia „Până când nu te iubeam”  în repertoriul său,  cu magistrala interpretare vocală a cântăreței americance Storm Large (în traducere, „Furtună Mare”). Cel puțin pentru această piesă, numele vedetei se potrivește perfect. Piesa a fost cântată de Pink Martini, în septembrie 2013, și la București.