Autor: VASILICĂ MILITARU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 129
Sunt adeptul credinţei ortodoxe în Dumnezeu unită cu dragostea de Neamul meu Românesc, așa cum au definit-o martirii români din temniţe. Sunt licenţiat în teologie ortodoxă pastorală din anul 2007 al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Andrei Șaguna din Sibiu și fiu duhovnicesc al Eparhiei Iașilor, conform adresei nr. 4325/25.06.2009 emisă din încredinţarea Mitropolitului Teofan al Moldovei și Bucovinei. Prin urmare, sunt un credincios mirean ortodox cu drepturi depline în cadrul cultului Biserica Ortodoxă Română. Biserica Ortodoxă Română – definită ca Biserica Neamului Românesc potrivit art.5, alin.(2) din Statutul pentru organizarea și funcţionarea B.O.R. – este comunitatea ce cuprinde 13.986.896 de credincioși ortodocși, conform datelor ultimului recensământ.
Aprob afirmaţiile profesorului Florin Colceag din dialogul recent cu Anca Alexandrescu: „Biserica e o instituţie; Dumnezeu este Creatorul […]. Și Biserica trebuie să se întoarcă spre Dumnezeu […]. Biserica se ocupă cu exploatarea imaginii [lui Dumnezeu – n.n.]”.
Era în 9 ianuarie 1990. Revoluţia eșuase într-o lovitură de stat iar actele postrevoluţionare erau continuate numai de anumiţi iniţiaţi ai sistemului.
Spre exemplu, în seara zilei cu pricina, un Grup de „revoluţionari aleși“ (oare de cine, când și cum?) se întâlneau în casa lui Andrei Pleșu – proaspătul Ministru al Culturii, un fost adept al celebrei Mișcări Transcedentale și membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, ai cărui nași erau Silviu Brucan și miliardarul George Soros.
Fondatorii celuilalt Grup erau „aleșii“ Bartolomeu Anania, Daniel Ciobotea, Teodor Baconschi, Iustin Marchiș și Teodor Crâșmaru – trei preoţi călugări, un preot de mir și un teolog mirean.
Cu o seară înainte, același Grup revoluţionaro-bisericesc fusese convocat de Bartolomeu Anania în garsoniera acestuia iar în seara următoare se prezentau să-și primească binecuvântarea guvernamentală. În mod firesc, o astfel de iniţiativă bisericească ar fi avut nevoie de binecuvântarea unui episcop din Sfântul Sinod, dacă nu chiar a Patriarhului.
Și uite-așa a luat fiinţă Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii – cea mai necanonică și nestatutară organizaţie bisericească din istoria Bisericii Ortodoxe Române, de la înfiinţarea acesteia până în prezent. Ce coincidență stranie ca cele două grupuri – Grupul pentru Dialog Social și Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii – să fie nășite de același filosof Andrei Pleșu și amândouă să fie lansate pe repede înainte la începutul lui ianuarie 1990!
Practic, Grupul de Reflecție al cărui președinte (sic!) declarat era Daniel Ciobotea a condiționat prioritar și a controlat total activitatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în intervalul ianuarie-aprilie 1990. La acea vreme, acesta era alcătuit din 18 mitropoliți și episcopi, inclusiv Patriarhul.
Prima şedinţă canonică și statutară a Sfântului Sinod avusese loc între 3-4 ianuarie 1990 și trasase câteva dintre obiectivele înalţilor prelaţi ortodocşi. Printre altele, s-a hotărât completarea scaunului vacant de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, revizuirea Statutului şi regulamentelor B.O.R., reconstruirea bisericilor demolate în timpul regimului comunist, catehizarea copiilor, tinerilor şi adulţilor prin reintroducerea învăţământului religios în școli și licee, reînviorarea operei de caritate a Bisericii, reorganizarea învăţământului teologic, intensificarea activităţii misionare şi culturale a Bisericii în spitale, armată și închisori, promovarea reconcilierii şi înfrăţirii românilor de pretutindeni.
Dovada că gruparea revoluționară nu era interesată de susținerea Sfântului Sinod, este faptul că agenda de lucru reformatoare (sic!) promovată de Grup era copia fidelă a hotărârilor din ședința sinodală de la începutul lui ianuarie. În fapt, Grupul de Reflecție dorea să-și impună anumiți „aleși“ în structurile de conducere ale Bisericii.
Teodor Baconschi a definit, în anul 2015, optica Grupului reacționar: „Aceşti mitropoliţi, săracii, erau unul mai compromis decât altul“. Acesta a specificat pentru Digi 24: „Evident că în 50 de ani, prin imixtiunea permanentă a Securităţii în viaţa Bisericii, prin recrutări sau prin şantaj, prin alte forme de presiune, au ajuns să îşi pună în Sinod oameni loiali sau oameni controlabili. Cu această poză de finiş ne-a prins Revoluţia“.
Baconschi s-a declarat ucenic al eruditului Bartolomeu și admirator al ecumenistului reformist Daniel. Atunci să vedem cine erau cele două personaje emblematice pentru Baconschi.
Bartolomeu Anania a fost informator al Securității și a fost trimis în S.U.A., între anii 1966-1976, cu misiunea de a anihila Episcopatul ortodox al dizidenței românești și de a-l subordona Bisericii din țară controlată de Securitate.
Daniel Ciobotea – promotor activ al ecumenismului la nivel internațional – a studiat timp de 4 ani teologia protestantă și catolică în Franța și Germania, între anii 1976-1980, și a locuit apoi, timp de 8 ani, în Elveția, unde a fost lector și director adjunct al Institutului Ecumenic de la Bossey, între anii 1980-1988. La data de 7 august 1987 a fost primit în monahism. Fiind director ajunct și conferențiar în Elveția, Daniel nu avea timp de ședere în România decât în vacanţa de vară. Regulamentul monahal prevede stagiul minim obligatoriu, pentru un candidat la călugărie, de un an și 3 luni de viețuire efectivă în mănăstire și cuprinde trei trepte: frate, rasofor și monah. Sfintele Canoane Ortodoxe sunt și mai drastice. Prin urmare, Daniel Ciobotea a intrat în mod fraudulos în cinul monahal, prin încălcarea Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale și a zeci de Sfinte Canoane ale Ortodoxiei referitoare la monahi.
De asemenea, în anii în care Anania și Ciobotea se plimbau nestingheriți – cu acordul Securităţii comuniste – în afara graniţelor, unor profesori universitari emeriţi ai României li se refuza viza pentru participarea la orice conferinţă știinţifică internațională. Din pură întâmplare, anonimul ecumenist, cu dosarul de Securitate ars la Revoluţie, a ajuns patriarhul României iar diversionistul dizidenţei românești din S.U.A. a ajuns mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului! Astfel de personaje „curate“ acuzau Patriarhul – ce păstorea numai de trei ani Biserica – și sinodalii de colaborare cu Securitatea și cu regimul comunist.
Bartolomeu Anania a expus modul fraudulos și abuziv în care membrii acestei organizații, cu origini oculte, au participat la una dintre ședințele sinodale: „A doua zi, după ce am ieșit de la Mazilu (care a salutat înființarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiți de Sinodul Permanent, despre care știam că se află la București, pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii. I-am găsit pe sinodali în sala de ședință, aproape speriați, neștiind ce e cu noi […]. Am luat cuvântul și i-am informat despre crearea Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, despre structura și principiile lui, insistând asupra unor obiective pe care fondatorii lui le formulaseră cu numai câteva ore în urmă“.
Vă invit – ca un exercițiu de imaginație – să reflectați la ce ar însemna astăzi o tentativă a unui O.N.G. de a convoca prin telefon o ședință a Sfântului Sinod, cu impunerea participării reprezentanților respectivei organizații juridice non-guvernamentale! O simplă dezvăluire a unor abuzuri clericale este catalogată în zilele noastre drept un „atac la Biserică“ și implicit la securitatea națională. Or, o reactualizare a Grupului de Reflecție ar fi înfierată astăzi ca „eretică“ și „neomarxistă“.
Primul efect al înființării Grupului de Reflecție a fost autosuspendarea Patriarhului Teoctist din scaunul patriarhal și din toate funcțiile ce derivau din această demnitate bisericească. Acesta a anunțat hotărârea în Ședința Sfântului Sinod din 18 ianuarie 1990 și s-a retras la Mănăstirea Sinaia.
Intențiile ascunse ale Grupului de presiune au fost dezvăluite recent de Teodor Baconschi: „Un înlocuitor posibil era chiar Anania, avea vârsta, prestigiul, calibrul intelectual pentru a râvni la poziţia de Patriarh. Singurul candidat plauzibil nu a vrut să intre aşa prin alungarea celuilalt, prin presiunea străzii“.
În aceste condiții, gruparea reacționară a recurs la implantarea unei marionete la vârful Bisericii. Anania, liderul informal al Grupului, a relatat în Memoriile sale despre tentativa eșuată de întronizare a bătrânului Ilie Cleopa ca Patriarh al Bisericii, în locul lui Teoctist.
Într-un dialog dintre preotul Constantin Galeriu și părintele Ilie Cleopa, primul recunoștea planul oneros al Grupului pentru înlăturarea Patriarhului Teoctist: „Păi așa ne hotărâsem, cu Anania (Bartolomeu – n.n.), cu Daniel (Ciobotea – n.n), noi să ținem administrația. Noi trei ne ocupam de ea, iar cuvioșia voastră: cuvânt, slujbă și reprezentare)“.
Sfintele Canoane – a căror respectare este considerată un argument al adjudecării Ortodoxiei ca adevărata Biserică creștină în raport cu Biserica catolică – precum și Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R., nu prevedeau și nu prevăd posibilitatea nominalizării unui Patriarh de către o grupare constituită ad-hoc în casa unui ministru. Mai ales că din acea grupare nu făcea parte niciun episcop.
Grupul de Reflecție și-a atins rapid primul obiectiv. Locul patriarhului a fost luat de o locotenență rotativă a mitropoliților din Sfântul Sinod – cu încălcarea flagrantă a prevederilor Statutului B.O.R. – desfășurată din 20 ianuarie până în 4 aprilie 1990. Prin teroarea psihologică asupra sinodalilor și în absența Patriarhului Teoctist, Grupul a impus în Sfântul Sinod prima garnitură de figuri „alese“, prin înființarea unor noi posturi de episcopi.
În data de 21 februarie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – constituit în 9 februarie 1990 – a adoptat și emis decretele de recunoaștere a 4 episcopi și arhierei vicari care deveneau membri cu drepturi depline în Sfântul Sinod: Daniel Ciobotea, Casian Crăciun, Serafim Joantă și Andrei Andreicuț.
Toate cele 4 decrete, emise de C.P.U.N. printr-un abuz de putere, sunt lovite de nulitate. C.P.U.N. avea rolul unui Parlament provizoriu cu puteri limitate doar pentru chestiunile urgente până la primele alegeri libere și nu avea dreptul legal și constituțional să emită decrete de recunoaștere a unor membri ai Sfântului Sinod al cultului Biserica Ortodoxă Română. Dovadă că toate celelalte decrete viitoare de recunoaștere a episcopilor au fost decrete prezidențiale. C.P.U.N. nu a respectat prevederile art. 20 ale Decretului nr. 150 din 19 iunie 1974: „Şefii cultelor, precum şi mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii, superintendenții, administratorii-apostolici, vicarii administrativi şi alţii, avînd funcţii asemănătoare, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective, nu vor fi recunoscuţi în funcţie decât în baza aprobării date prin decret prezidenţial, la propunerea Consiliului de Miniştri, în urma recomandării Departamentului Cultelor“.
Practic, actualului patriarh al B.O.R. nu i-a fost recunoscută funcția de episcop vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului potrivit legislației în vigoare din ianuarie 1990. Paradoxal este faptul că Daniel Ciobotea – președintele Grupului de Reflecție care contesta tocmai legitimitatea morală a episcopilor colaboraționiști – a fost propus pentru funcția de episcop vicar și apoi hirotonit în demnitatea de episcop de către mitropolitul Nicolae Corneanu, care recunoscut public și a primit decizie definitivă de colaborator al Securității comuniste.
Graba cu care Daniel Ciobotea a fost impus în mod ilegal în Sinodul B.O.R. era justificată de noua țintă a grupării reacționare – ocuparea funcției de Mitropolit al Moldovei care asigura, conform cutumei, viitorul post de patriarh. Rataseră deja înlocuirea rapidă a Patriarhului Teoctist. Odată ce Daniel a ajuns în Sinod, s-a trecut la pasul următor. Proaspătul Președinte ales al României postdecembriste, Ion Iliescu, emitea primul său decret prezidențial, de parcă România nu avea alte priorități. Decretul prezidențial nr.1 din 30.06.1990 îl recunoștea pe Daniel Ciobotea – numit ilegal ca episcop vicar, întrucât nu fusese recunoscut legal printr-un decret prezidențial – în funcția de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Bucovinei.
În data de 4 aprilie 1990 Teoctist se întorcea în palatul Patriarhal. Puciul bisericesc eșuase iar Statutul prevedea că acesta își poate relua funcţia, neocupată în cele trei luni de vacantare.
Teodor Baconschi concluzionează, peste ani: „Revenirea Patriarhului Teoctist a consolidat tendinţele de restaurare care se manifestau în 90. Era tensiunea dintre Revoluţie/Reformă şi Restauraţie, adică revenirea discretă la actorii şi obiceiurile de dinainte de 1989“.
Anii au trecut și tinerii lei reformiști au ajuns la vârsta septuagenară contestată de ei vechilor sinodali colaboraţioniști. Tot în mod paradoxal, societatea românească avea să afle că mulţi dintre noii ocupanţi ai scaunelor episcopale fuseseră la rândul lor informatori ai Securităţii comuniste. Deci, ca și în cazul conducerii politice feseniste, eșalonul doi al sistemului securisto-comunist a înlocuit vechea conducere bisericească, dar mai lent.
Unica reformă în Biserică a fost implementarea unei organizări remarcabile a instituţiei Bisericii cu veleităţi funciare și financiare mai puternice decât propovăduirea credinţei creștine în rândul românilor. Predarea religiei în școli s-a dovedit un fiasco naţional, tineretul fiind astăzi marele absent din viaţa Bisericii. Datele preliminare ale ultimului recensământ atestă că numai 73,4 % dintre cetăţenii români recenzaţi s-au declarat de religie ortodoxă. Faţă de recensământul din anul 2011 cu 16.367.267 de credincioși ortodocși, în anul 2022 au mai rămas doar 13.986.896. În 11 ani, Biserica Ortodoxă Română a pierdut 2,3 milioane de credincioși.
Astfel se împlinesc cuvintele Unicului Patriarh al Bisericii: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?“.
Adevărul nu stă în ce e spus mai sus.
Nu a fost nici un complot în ianuarie 1990 al lui Daniel Ciobotea şi al altora de înlăturare a patriarhului Teoctist, ci o implicare responsabilă, necesară, urmare unei crize din interiorul şi mai ales din afara Bisericii, generată mai ales de faptul că regimul Ceauşescu, înainte de a se prăbuşi, a publicat în 19 decembrie 1989, înşelător, o pretinsă scrisoare de susţinere din partea patriarhului pentru Nicolae Ceauşescu, după ce, aşa cum se ştia, în 18 decembrie 1989 se trăsese de către armată asupra populaţiei la Timişoara, zeci de tineri fiind ucişi pe treptele Catedralei timişorene.
Activiştii comunişti de la ziarul Scînteia, principalul organ de propagandă al Partidului Comunist, dataseră în fals ca fiind de 19 decembrie ziua transmiterii medajului patriarhului Teoctist, înşelând românii, căci acea scrisoare a patriarhului, deşi autentică, era una protocolară mai veche, tot din acel an, dar de la realegerea lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea din 20-25 noiembrie 1989, când încă nu era nici o revoluţie. Era practic un fals, căci „nu a fost niciodată felicitat Ceauşescu de Sinod sau de Teoctist pentru că a reprimat mişcările“ (teologul Dan Ciachir).
Începând cu după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, ziua fugii cuplului Ceauşescu cu elicopterul, „furia şi revolta poporului erau însă greu de stăvilit [din cauza acelei scrisori]. Zeci de oameni, între care tineri seminarişti şi preoţi, urcau zi de zi Dealul Patriarhiei scandând împotriva patriarhului «Teoctist, Antihrist!» şi cerându-i demisia.“
Mai devreme, tot în aceeaşi zi, 22 decembrie 1989, patriarhul Teoctist încercase să se adreseze românilor din studioul 4 al Televiziunii Române. Impulsiv, poetul Mircea Dinescu i-a refuzat intrarea în studio acuzându-l de colaboraţionism. După două ore de așteptare, Patriarhul a plecat (https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/ianuarie-1990-revolutia-rastoarna-patriarhul-471976).
Atunci, din acele zile, atenţie, cu începere din seara de 22 decembrie, patriarhul a simţit îndemnul şi necesitatea de a se retrage, măcar pentru o vreme, din toată acea încrâncenare de spirite şi zaveră nefolositoare Bisericii, care venea dinspre stradă mai ales, dinspre publicul larg, dominat de patimi şi instincte, la care se adăuga şi consecinţa unui spirit al populaţiei de contestare generalizată a trecutului.
Patriarhul Teoctist însuşi avea să declare:
„În 22 decembrie, pe la orele 11, eram în birou, înconjurat de episcopii vicari de la Patriarhie şi de consilieri… Mulţimea din faţa catedralei cânta «Tatăl nostru», aplauda, avea lumânări aprinse. Bucuria a fost scurtă. Câteva ore mai târziu, revenind la reşedinţă …am auzit pe unii, la televizor, comentând negativ prezenţa mea, înţelegând că era vorba de o telegramă de felicitare adresată lui Ceauşescu… Era o telegramă protocolară, scrisă de către Departamentul Cultelor în vocabularul de atunci. Telegrama a fost asociată presupusei intenţii de a-l felicita pe Ceauşescu pentru că a înăbuşit revoluţia de la Timişoara în sânge, ceea ce nu corespundea realităţii… Am rămas adânc mâhnit, mai ales când am auzit că a apărut în «Scînteia», unde nu era permis să se scrie ceva despre Biserică.
M-a impresionat răsturnarea de atitudine, chiar şi cea a colaboratorilor mei, a profesorilor de teologie. Cu conştiinţa că mi-am făcut datoria faţă de Sfânta Biserică, am convocat Sfântul Sinod pentru a doua oară după Revoluţie. Am deschis şedinţa şi, imediat, am adresat plenului rugămintea scrisă, cerând retragerea, pe care am şi motivat-o. Retragerea temporară. Aveam 75 de ani, deci aveam motiv de îngrijire a sănătăţii, deşi toată lumea ştia ce însemna retragerea mea. Cererea era scrisă dinainte şi o purtam cu mine“. (PF Teoctist, intr-un interviu din ianuarie 1990, reluat de Mediafax: https://www.mediafax.ro/social/biografie-teoctist-a-condus-biserica-ortodoxa-romana-peste-20-de-ani-867797)
Deci se striga în stradă împotriva Patriarhului Teoctist încă din 22 decembrie 1989, iar el voia să se retragă când a apărut în 9 ianuarie pretins complotistul (de către autorul certitudinii) Grup de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii.
Era vorba în primul rând de necesitatea ca Biserica să arate că nu este cea care, în percepţia publică, colaborase cu abuzurile regimul apus, inclusiv la dărâmarea de biserici, căci nu colaborase, iar pentru aceasta era nevoie de un timp de reflecţie generală.
Încă de la prima şedinţă post-decembristă a Sfântului Sinod, din 3-4 ianuarie 1990, condusă chiar de patriarhul Teoctist, s-au trasat noile obiectivele, care şi ele vizau tot „înnoirea“ bisericii, precum revizuirea statutului şi regulamentelor BOR sau reconstruirea bisericilor demolate în timpul regimului comunist, catehizarea copiilor, tinerilor şi adulţilor, reînviorarea operei de caritate a Bisericii, reorganizarea învăţământului teologic, intensificarea activităţii misionare şi culturale a Bisericii…
Deci „Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii“ apărea la 9 ianuarie chiar în lumina Sinodului anterior, întrunit cu 5 zile înainte, de înnoire a Bisericii.
Era o acţiune în Duhul Bisericii, nu împotriva Acestuia sau a patriarhului…
În ziua de 12 ianuarie 1990 a fost decretată zi de doliu național în memoria tinerilor uciși în Revoluție, şi, de aceea, s-a hotărât și o slujbă de pomenire în Catedrala Patriarhală. Cum presa era cu ochii în patru, Băcanu a publicat în România Liberă un articol de păruială, în care îl avertiza el pe patriarhul Teoctist, ca nu cumva să slujească la parastas. În același articol se făcea recomandarea ca slujba să fie oficiată doar de doi aleși: de arhimandritul Bartolomeu Anania și de Grigore Băbuș.
Faţă de cum s-au desfăşurat lucrurile, cum au stat faptele în adevăr, explicate foarte clar chiar şi de patriarhul Teoctist, nu este nici un temei sau fundament pentru ce se susţine aici, în Certitudinea, că patriarhul s-a autosuspendat ca „efect al înființării Grupului de Reflecție“, care este prezentat, fals, ca un grup conspiraţionist. Nu este la autorul de la Certitudinea, şi la alţii ca el, decât, poate, o dorinţă permanentă, păguboasă pentru români, de denigrare gratuită a actualului patriarh şi, implicit sau chiar direct, a Bisericii.
Deşi aici se pune accentul pe nume ulterior controversate în istorie ca membre ale acelui grup, oameni lipsiţi de caracter, precum Baconschi, poate singurul cu adevărat răuvoitor şi hulitor, ar fi trebuit subliniate şi nume luminoase, uitate sau mai degrabă trecute cu vederea, ca membre ale grupului: părinţii Dumitru Stăniloaie şi Constantin Galeriu, Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea. (Alţi membri erau ieromonahul Iustin Marchiș, preotul Constantin Voicescu, preotul Toader Crâșmaru, Octavian Ghibu, Cristian Hadjiculea, Horia Murgu, Corneliu Cezar, Nicușor Teodoreanu și Teodor Baconsky.)
Iar rolul lui Daniel Ciobotea nici nu a fost atât de important în grup pe cât se pune accentul în articolul de mai sus din Certitudinea. Se vede din relatarea fondatorului principal al Grupului, Bartolomeu Anania, în Memoriile sale: „Între timp, Daniel Ciobotea devenise episcop-vicar la Timișoara și nu a mai participat la ședințele noastre, motivând cu umor că de acum nu mai face parte din Grupul de Reflecție, ci din Grupul de Acțiune… (Memorii, Editura Polirom, pag. 672).
Totul este altfel. Se poate afla de oricine vrea să afle adevărul că părintele Cleopa ar fi fost eventual înlocuitorul temporar al patriarhului Teoctist, acesată idee fiind avansată de părintele Galeriu, dar părintele Cleopa a refuzat. Se poate vedea discuţia dintre părinţii Galeriu şi Cleopa în cartea cu link mai jos, la paginile 33-35, nu trunchiată şi răstălmăcită cum o dă ciudatul domn Vasilică Militaru, care e altcineva decât martirul creştin cu acelaşi nume: https://rafturicucarti.files.wordpress.com/2015/10/ne-vorbeste-parintele-cleopa-vol-12.pdf)
Teoctist însuşi l-ar fi vrut pe Bartolomeu Anania ca patriarh delegat, dar acesta l-a refuzat personal pe Teoctist. Dar nimeni din ierarhi nu voia, ca soluţie, debarcarea ruşinoasă a patriarhului, care ar fi fost o rană pentru Biserică, ci voiau vindecarea tuturor rănilor, căci ştiau că Teoctist îl înfruntase cât a putut regimul comunist.
O opoziţie deschisă faţă de regim ar fi însemnat subminarea Bisericii şi toţi ştiau că patriarhul „a dat cezarului ce e al cezarului“, fără a susţinute lucruri rele.
Până şi zgândăritorul Teodor Baconski, vorbeşte despre refuzul lui Anania, care fusese solicitat stăruitor chiar de Teoctist (conform mărturiilor) să-i preia scaunul, având încredere în el: „Singurul candidat plauzibil nu a vrut să intre aşa prin alungarea celuilalt, prin presiunea străzii“ („Ianuarie 1990. Revoluţia răstoarnă patriarhul“).
Grupul a făcut un joc al stabilităţii, nu un joc al răsturnării, căci „revoluţia“ din stradă se voia intrată şi în Biserică. De aceea, la data demisiei Patriarhului Teoctist, toate organismele elective şi executive ale Bisericii fuseseră suspendate, după modelul consiliilor provizorii ale „revoluţionarului“ Front al Salvării Naţionale, care suspendase orice autoritate şi lege. Statutul Bisericii spunea însă că alegerile trebuie făcute în termen de 3 luni de la vacantarea funcţiei. Şi, cum la începutul lui aprilie 1990 acestea nu avuseseră loc, căci nimeni din Biserică nu le-a dorit, Patriarhul s-a reinstalat în Bucureşti, tot cu concursului Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii.
Chiar şi părintele Bartolomeu Anania, lider al Grupului prezentat drept complotist împotriva patriarhului în acest text din Certitudinea a arătat în articolul „O retragere demnă“, publicat în periodicul Patriarhiei („Vestitorul ortodoxiei româneşti“), că retragerea patriarhului din funcţie a fost o soluţie de a dezamorsa situaţia şi că Sinodul a jucat „sacrificarea patriarhului“ doar pentru a linişti spiritele.
Grupul nu a zis niciodată că a fost „ales“ de cineva, cum zice cu reproş, de la sine, autorul Certitudinii, Vasilică Militaru, ci întotdeauna a arătat ca s-a constituit singur, din proprie inţiativă. Nici în faţă sinodului nu s-a prezentat ca reprezentând pe altcineva decât pe sine. În numărul anterior din Certitudidinea, acelaşi Vasilică Militaru susţinea necesitatea laicizării Bisericii, iar acum, situându-se pe o poziţie total opusă, acuză grupul de reflecţie din 1990 că, în condiţiile „revoluţiei“ din stradă, a înţeles să facă ceva pentru Biserică, era „cea mai necanonică și nestatutară organizaţie bisericească din istoria BOR“. Nimic nu îi convine, niciodată, când este vorba de BOR şi de conducerea ei, dintr-o nefirească adversitate evident personală.
Îl invocă tot de aceea total fără noimă pe George Soros legat de întâlnirea ierarhilor teologi cu ministrul Culturii Andrei Pleşu, căci aceştia nu auziseră încă de bogatul evreu, căci nu auzise nici un român, în afară de maxim 100 de persoane direct în contact cu el în ianuarie 1990, dar după întâlnirea grupului bisericesc cu Pleşu din 9 ianuarie.
Se merge până la minciună acută când se spune în articol că Daniel Ciobotea era „preşedintele“ grupului, care nu avea nici o ierarhie sau structură. Şeful Grupului poate fi considerat retroactiv fondatorul său, Bartolomeu Anania, prieten al patriarhului Teoctist, secondat de râvna părintelui Galeriu, care, din balconul de la Universitate, se adresa şi mulţumii de oameni care se aduna în fiecare seară, pentru a o aduce pe cale creştină a păcii şi adevărului.
Ca şi când vorbele nedrepte şi neadecărate din articol nu erau de ajuns, se mai adaugă şi acea fotografie contrafăcută (falsă) a patriarhului Daniel Ciobotea cu Steaua lui David pe piept, compasul masonic în mână şi un cod de bare pe frunte.
Totul fiind sub nivel aşteptat şi obişnuit al Certitudinii.
Aşa începe… sfârşitul, probabil.
Atunci au fost în spate propagandiştii de la Scînteia, acum… ai cui?
Sunt bine meșteșugite vorbele comentatorului Vai Nouă. Cu adevărat „Vai Vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!“ (Matei, 23).
Domnule Vai vouă, expui lucrurile total incert.
Fotografia patriarhului Daniel este o Certitudine. Steaua lui David reprezintă faptul că Biserica este continuatorea regelui David practicant al cultului mozaic. Evangheiile prezintă genealogia lui Iisus Hristos descendent din David. Compasul reprezintă talentul Patriarhului de Mare Arhitect al Bisericii – ziditor de biserici și catedrale, omul care este în tot și în toate – așa cum îl prezintă centrul de presă Basilica și Trinitas TV. Pașaportul arată că este un om preaumblat prin străinătate, fapt certificat de biografia sa oficială. Dan Ilie Ciobotea a participat la peste 200 de simpozioane, congrese și conferințe teologice internaționale, aducând contribuții importante în rezolvarea problemelor dezbatute în cadrul acestor întruniri. Pe fruntea sa stau mărturie filacteriile care atestă că este un bun cunoscător al textelor Torei (cf. https://dexonline.ro/definitie/filacterii/793632).
Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii este tot o Certitudine. Este cert faptul că marele beneficiar al acelui Grup necanonic și nestatutar (un veritabil Sinod Tâlhăresc al BOR) a fost Dan Ilie Ciobotea care, în 4 luni de zile a traversat toate treptele ierahiei bisericești ajungând din simplu preot călugăr, arhiereu vicar la Timișoara și apoi ditamai Mitropolitul Moldovei și Sucevei. Nici comuniștii n-au îndrăznit să-l promoveze atât de rapid pe Justinian Marina care a stat doi ani ca arhiereu vicar la Iași și apoi a fost numit Mitropolit deplin!
Este o Certitudine faptul că Daniel Ciobotea, care a stat doar patru luni episcop vicar la Timișoara, a încălcat flagrant prevederile Sfintelor canoane. CANONUL 14 apostolic (TRANSFERAREA EPISCOPILOR) „Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi parohia (eparhia) sa, să să treacă la alta, chiar dacă ar fi silit (la aceasta) de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi vreo cauză binecuvântată care-1 sileşte să facă aceasta, şi adică, putând el să aducă celor de acolo (din altă eparhie) vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă. Dar şi aceasta (să nu o facă) de la sine, ci prin chibzuinţă multor episcopi şi cu cea mai mare rugăminte (în urma celei mai mari stăruinţe).“ (Asemeni canoanele 33 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 13, 16, 18, 27Antioh.; 1, 2, 17 Sard.; 48 Carţag.)
Însuși arhiepiscopul Calinic al Argeșului prezintă interesul ocult și duplicitar al lui Bartolomeu Anania: „Prezența lui Anania, prezență neîntâmplătoare și bine studiată în București, chiar când se ținea Conclavul Ortodox, avea o gândire adâncă“.
„În ziua de 7 ianuarie, când se cinstește Sfântul Ioan Botezătorul, Patriarhul Teoctist îl invită pe Bartolomeu Anania la cină. Patriarhul, să vadă ce gândește Anania, iar Anania cu gândul de a vedea în ce ape se scaldă Teoctist! Se înțelege că din traista cu «ofuri» scoate mai întâi bietul Patriarh, pe care Anania îl zugrăvește: «L-am găsit derutat, confuz, speriat, se plângea că e asaltat de reporteri. La rândul meu, mi-am exprimat rezervele față de recenta sa Scrisoare Patriarhală (3-4 ianuarie 1990, la primul Sinod!) și am ridicat problema preoților în politică. Am fost dus acasă tot cu mașina lui.».“.
Bartolomeu Anania a expus în propriile Memorii și modul abuziv prin care fondatorii Grupului de Reflecție au pătruns în sala de ședinte a Sinodului Permanent din 11 ianuarie 1990, Sinod prezidat de Patriarhul Teoctist. (cf. https://arhiepiscopiaargesuluisimuscelului.ro/arhiepiscopul-calinic/slujirea-arhiereasca/19-parintele-arhiepiscop-calinic/cuvantul-ierarhului/1949-grupul-de-reflec%C8%9Bie.html).
Intervenția dregătorilor lumești, ministrul Andrei Pleșu și vicepremierul Gelu Voican Voiculescu, în treburile Bisericii este sancționată cu certitudine de aceleași Sfinte Canoane ale Bisericii. CANONUL 30 apostolic (OSÂNDIREA CELOR CARE SE FOLOSESC DE INFLUENŢA DREGĂTORILOR LUMEŞTI PENTRU A DEVENI EPISCOPI) „Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemeni şi toţi părtaşii (complicii) lui. “ (Asemeni canoanele 4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 13 Laod).
În final, propun spre Reflecție.
Potrivit presei elvețiene, Patriarhul Kiril ar fi desfășurat activități de spionaj în timp ce locuia la Geneva în calitate de reprezentant oficial al Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) (cf. https://defapt.ro/surpriza-patriarhul-lui-putin-kiril-a-fost-un-spion-kgb-in-elvetia-scrie-presa-din-aceasta-tara-ambasada-moscovei-la-berna-sustine-ca-aceste-acuzatii-sunt-rusofobe/).
Patriarhul Daniel Ciobotea, din anul 1980, a activat ca lector la Institutul Ecumenic de la Bossey – Elveția (în perioada 1986-1988 a fost și director adjunct), fiind totodată și profesor asociat la Geneva și Fribourg (tot în Elveția). Atât de mult a iubit Elveția încât, între 1991-1998, Patriarhul Daniel a fost și Membru al Comitetului Executiv și Central al Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC) la Geneva.
Este o Certitudine că Sfânta Securitate a fost mai eficientă în România decât Sfânta Treime.
Dumnezeu lucrează într-un mod tainic. Iată confesiunea din 7 februarie 2023 a
preotului Radu Preda
TRISTEȚEA PATRIARHULUI TEOCTIST
am înțeles-o abia târziu. Când, înainte de prânz, având în chip excepțional ceva timp, am făcut câțiva pași pe teresa interioară a Reședinței Patriarhale – ce răcoare acolo în plină caniculă! -, mi-a spus ceva de genul: Vezi, Răducu, VLĂDICII ACEȘTIA CARE AU VENIT DUPĂ 1989 AU FĂCUT O PROMISIUNE, DAR NU S-AU ȚINUT TOȚI DE EA. Eu, perplex (aveam cu timpul, și prin învecinarea cu Mitropolitul Bartolomeu, să învăț să rezist la asemenea momente de sinceritate descurajante pentru unul ca mine, naiv incurabil): Ce, cum, cine?… A urmat o explicație pe care nu o redau din considerente de loialitate, dar al cărui sens ar suna cam așa:
ÎNNOIREA mult așteptată, legitim dorită, necesară, binecuvântată, pecetluită cu sângele unor nevinovați, în acel Decembrie de foc, dar și plătită în avans de milioanele de ani de sentințe date de regimul comunist pe considerente ideologice, a intrat inclusiv în Biserică, aidoma ca în mediul politic și nu numai, pe mâinile unora care, la propriu, au ridicat frenetic semnul victoriei în aerul în care au adulmecat fără greș propria lor victorie, cea plătită până azi cu dezamăgirile, depresiile și toxinele adunate în noi, în fraieri. Idealul visat de noi, neatins, a devenit cariera lor cât se poate de concretă. Cu punctuale excepții, S-A CONSUMAT O TRĂDARE CAMUFLATĂ ÎN IUREȘUL UNOR SCHIMBĂRI care, desigur, la scară istorică, înseamnă deja un nou capitol, dar care sufletește a rănit profund. În miezul rănii, el, Teoctist, cel care a primit înjurăturile pe care le meritau, atunci și mai abitir azi, cu totul alții.
Monah de reală vână – adică fără să bifeze lepădarea de lume pentru a se înstăpâni cu și mai mult aplomb întru ale ei -, Patriarhul Teoctist și-a trăiat tristețea precum pe un al cincilea anotimp. Pe figura nițel tătară, surâsul lui mie mi-a apărut de aceea a regret, dar nu mai puțin a promisiune, fie și de împlinit încă, dincolo de viețile noastre, în istoria lucrării Duhului care nu coincide mai niciodată cu cea a oamenilor. De unde și confuziile, așteptările nerealiste, furia. Tristețea.
(cf. https://www.facebook.com/radu.preda.581)
[…] articol publicat în revista CERTITUDINEA nr 129, articol semnat de teologul Vasilică Militaru („Șah la Patriarh”). Dat fiind impactul deosebit de puternic al articolului în lumea bisericească, ne-am hotărât […]
REFLECȚIE asupra unor stranii coincidențe
În iunie 1979, Dan Ilie Ciobotea susținea teza de doctorat „REFLECȚIE și viață creștină astăzi. Eseu despre relația dintre teologie și spiritualitate“ la Facultatea de Teologie Protestantă a Universităţii de Ştiinţe Umane din Strasbourg (Franţa). La 31 octombrie 1980 – o versiune extinsă a aceleiași teze, reintitulată „Teologie şi spiritualitate creştină. Raportul dintre ele şi situaţia actuală“ este susţinută la Institutul Teologic Universitar Ortodox din Bucureşti, de același doctor Dan Ilie Ciobotea.
Peste aproape 11 ani, în ianuarie 1990, același Dan Ilie Ciobotea, cu dublu doctorat în teologie, înființa GRUPUL DE REFLECȚIE pentru înnoirea Bisericii. În iunie 1990 era deja Mitropolit al Moldovei și Sucevei.
(cf. https://patriarhia.ro/biografia-142.html)