Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 104

Povestea călătoriei celor patru români care au plecat în 1910 să străbată 100.000 de km pe jos în jurul pământului • Singurul care a terminat competiția a fost Dumitru Dan • A fost înscris în Cartea Recordurilor în anul 1985, performanța sa rămânând neegalată până astăzi • A străbătut 5 continente, peste 3 oceane, poposind în 74 de țări, 30 de colonii și peste 1.500 de orașe • A rupt 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale

În 1910, patru studenţi care au acceptat un pariu în premieră mondială, Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan au pornit să ocolească pe jos Pământul. Atleţi, temerari, aventurieri sau toate la un loc, cei patru studenţi, îmbrăcați în costume populare, au realizat o performanță sportivă şi umană unică în istorie: ocolul Pămîntului la picior, fără ajutor financiar. Mărturiile acestui film neverosimil se recompun greoi, aidoma unor diapozitive culese din ploaie, în ritmul în care lumea se grăbeşte acum. 

Provocarea secolului

Vara lui 1908. În vestul Europei, globetroterrii fascinează iar expediţiile sînt la modă. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare nemaiîntîlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pămîntul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi! Dumitru Dan şi Paul Pîrvu erau studenţi la geografie în capitala Franţei, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la Conservatorul parizian. Anunţul îi pune pe gînduri: munceau cu ziua să se întreţină iar banii de studii îi cîştigau din spectacole de dansuri, cîntece şi teatru popular. Toţi patru aveau 19 ani. 

100.000 km, în şase ani!

Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1889 şi plecat din Buhuşi, atunci un sătuc la douăzeci de kilometri mai sus de Bacău îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă şi află detaliile: itinierariu la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificările vamale şi ale autorităţilor locale probează parcursul, plecare din capitala ţării de origine iar toate costurile vor fi suportate de participanţi.

În cîteva luni, peste 200 de visători se înscriu. Dintre toate itinerariile, cel al românilor insă e singurul acceptat. Dumitru Dan, liderul grupului, pune o singură condiţie: doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară.

Nebunia ocolirii globului pămîntesc, de la expediţia lui Magellan din 1521, se împlinise în mai toate felurile, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români îşi propun dublul distanţei, în doar şase ani!

„Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”

Întorşi în România, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi deprind cunoştinţe de medicină.

Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare se apucă de învăţat o altă limbă. Merg zilnic 45 de km pe jos, în zone de cîmpie, deal şi munte, în toate anotimpurile. Exersează diferite feluri de mers şi mărşăluit şi alocă două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
Singurul impediment rămîne susţinerea materială. Aşa că au învăţat sute de cîntece şi dansuri populare româneşti şi s-au experimentat în cîntatul la fluier şi acordeon:

„Dacă sîntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci cînd să cunoască lumea românii, dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”, a propus Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină susţinînd mii de spectacole folclorice, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor pînă la Casa Albă!

Pe 1 aprilie 1910 începe călătoria impresionantă a celor patru. Însoţiţi de Harap, cîinele care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje în spate care nu depăşesc opt kilograme, studenţii se îndreaptă spre Braşov. În cei şase ani, aveau să găsească în oraşele în care ajungeau costume şi opinci trimise prin poştă de rude, după un calendar strict.

Arestaţi după 2.000 de km

După doar trei zile de la pornire, Dan, Pascu, Negreanu şi Pîrvu ajung la Budapesta. De aici pînă la Viena nu planificaseră nici o oprire, aşa că parcurg distanţa în „mers voinicesc”, după cum consemnează Dan.

Aici dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi cîştigă primii bani. Urmează Berlinul, unde poarta Brandenburg, carul cu patru cai al zeiţei Victoria şi reuşita unui al doilea spectacol alungă primele gînduri de deznădejde.

La graniţa cu Danemarca apare şi primul obstacol major: un vameş „refractar la ideea de turism internaţional” îi arestează şi îi expediază în Flensburg, considerîndu-i spioni! „Ne-am lămurit cu superiorii şi apoi ne-am reîntîlnit cu bietul nostru Harap, la vamă”, notează ironic Dumitru Dan.

„Plîngeam în faţa tabloului cu ţărani români”

Cei patru trec prin Oslo, atunci Cristiania, Stochkolm şi Helsinki, unde publicul îi consideră exotici şi autentici, repurtînd un mare succes cu spectacolele lor. De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3.000 de km, condiţiile aveau să devină însă mult mai aspre.
După un popas de trei zile la St. Petersburg, în care nopţile albe le-au luminat Ermitajul, românii ajung la sfîrşitul lui iulie 1910 în Moscova, care avea la acea vreme „360 de biserici şi 22 mînăstiri, dintre care Mîntuirea te lăsa fără grai, cu cupolele învelite de 350 de kg de aur!”. Dorul de acasă avea să-i răscolească în galeria Tretiakov din capitala rusă: „În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plîns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre”.

Peste două luni se aflau în Persia. Teheranul, cu 200.000 de locuitori iarna, iar vara cu aproape jumătate, din cauza căldurii, avînd azi aproape 10 milioane de suflete, le-a apreciat peste măsură cîntecele. Secretul e că religia nu le permitea persanilor să cînte la instrumente, aşa că românii erau o apariţie fascinantă!

„Ne-am hrănit cu unt lichid, de la iliaţi, păstorii nomazi, şi ne-am mirat: în pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”.

Şacali şi furtuni de nisip în deşertul arab

La 500 km de Bagdad, cei patru au făcut un popas la palatul unui negustor, Fawzi Ibrahim, cu turban, ochelari de aur şi mantie de mătase albă, „desprins direct din O mie şi una de nopţi, mai puţin ochelarii”. Acesta i-a găzduit şi s-a bucurat de spectacolele folclorice peste măsură, „minunea lui Allah”, oferindu-le la plecare o sumă uriaşă de bani românilor. Ibrahim a fost primul om întîlnit care avusese contact cu spaţiul românesc: drumurile negustoriei îl duseseră la Brăila, de unde păstra amintiri fermecătoare. 

Între Bagdad, unde au vizitat Babilonul, şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor. Așa au ajuns la Damasc, „Ochiul Orientului”, unde au fost recompensaţi cu daruri şi bani, mai ales de către români din Galaţi şi Brăila, stabiliţi aici cu afacerile! 
Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care „păreau contemporani cu Ramses al II-lea”, înfioraţi de urletele şacalilor în peregrinările la ceas de noapte, studenţii români au avansat în Africa.

Pe teritoriul Sudanului, „unsprezece zile nu am întîlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”. După care, în deşertul saudit, o furtună năpraznică le-a pus viaţa în pericol: „Dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare, umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cît, poate zeci de ore, pînă s-a sfîrşit”.

Mers de 10 ore pepuntea vaporului!

Itinerariul Etiopia-Somalia-Tanzania-Mozambic i-a sleit de puteri, astfel că încheierea parcurgerii coastei de Est a Africii, prin traversarea în Madagascar, a părut izbăvitoare.

Din Madagascar, la bordul unui vas, românii au pornit spre Australia, traseul pe acest continent avînd să însumeze 2.100 de km. Aici, în „ţara lînii”, cum li s-a părut românilor, au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan, îngrijoraţi că populaţia aborigenă număra în 1911 „doar 2012 suflete, faţă de 40.000, în 1788”. 
Pentru a acumula cît mai mulţi kilometri, în condiţiile în care itinerariul prevedea perioade mari de traversare a mărilor şi oceanelor, cerinţele organizatorilor i-au obligat pe români să meargă zilnic minim 10 ore pe puntea vapoarelor, în timpul călătoriilor pe ape. Fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, un contor cu contragreutate care calcula distanţele, echivalînd fiecare pas cu un yard, adică 91 de cm.

Capturaţi de aborigeni!

În Australia, dornici să ia contact cu băştinaşii, românii s-au aventurat într-o zonă sălbatică, la sute de kilometri de Sydney.

În timp ce Pârvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avîntat 4 kilometri în necunoscut şi s-au trezit într-o groapă adîncă de 20 de metri, capcana aborigenilor pentru animale! Cei doi au tras cu revolverele, gîndind că vor fi auziţi de colegi, dar au speriat băştinaşii, care i-au legat cu frînghii şi i-au dus în tabăra lor.

Cînd membrii tribului au adormit, Pascu i-a reproşat ironic lui Dumitru Dan iniţiativa expediţiei prin junglă: „Cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”. După care s-a aruncat în foc, arzînd legăturile de cînepă şi eliberîndu-şi apoi prietenul. Arsurile la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece niciodată.

Cu Brîuleţul şi Ciobanul, printre portocali!

Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind, pînă la sosirea în India, cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de sud, la bordul vapoarelor cu aburi. În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cîntecele populare româneşti sînt, ca şi pînă acum, singura sursă de venit: „Cu Brîuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali”, notează Dumitru Dan în jurnalul de drum.

Pentru cucerirea subcontinentului Indian pe traseul Bombay-Calcutta, cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că, în iulie 1911, are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pe ape la bordul vasului „Peninsular Oriental”, pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: „Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptau sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”.

Pascu, prima victimă

Primirea spectaculoasă era departe de tragedia care avea să se petreacă „în Mumbay, crater cu oameni şi credinţe”. Românii sînt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu  şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămîne să povestească bogatului indian şi celorlaţi invitaţi peripeţiile de pînă atunci. La întoarcere, cei trei români au o privelişte care îi pune pe gînduri: toată lumea leşinată, cu pipe de opium în mînă!

„Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a începutsă se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit”, notează Dan cu amărăciune. Colegii i-au „fricţionat braţele şi tîmplele”, dar rajahul i-a liniştit, spunînd că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit însă niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămîneau doar trei călători, şi cîinele lor, Harap.

Ambasadori ai multiculturalismului

În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici. Românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. Cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor se leagă de Rio. Sala teatrului Diamantina din oraşul brazilian a fost zile întregi plină la dansurile şi cîntecele populare ale celor trei. Mai mult decît atît, Dan are ideea organizării de prelegeri şi conferinţe în care să împărtăşească localnicilor experienţele contactului cu locuri şi oameni pe care îi descoperiseră: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului!

Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. Natura îi fascinează iar diversitatea încă păstrată la nivelul populaţiilor băştinaşe îi copleşeşte. O întîlnire memorabilă are loc în sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru.

Un mormînt pierdut la Bombay

Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde însă poposesc numai trei ore, de aici îmbarcîndu-se către Yokohama.

Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecînd prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupunea traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers prin acest decor, o ploaie măruntă le-a îngreunat şi mai mult avansarea. Cei trei mergeau în şir indian, sprijinindu-se în bastoane de lemn, ascuţite. Dar, din nefericire Gheorghe Negreanu a alunecat, s-a rostogolit printre stânci, s-a accidentat grav și a murit.

Trupul său a fost înmormîntat în capitala Indiei, după ce a fost autopsiat, la cererea colegilor lui de călătorie. Rajahul indian şi-a dorit ca ceremonia funerară să se ţină după obiceiul locului, fapt care însemna o mare onoare pentru străini.

„Guvernatorulstatului ne-a înţeles şi l-am înhumat creştineşte”, spune Dan în jurnal. Cei doi rămaşi au anunţat familia şi Touring Club de France, după care s-au hotărît să continue drumul în numele acestui sacrificiu.

Drumul crîncen prin Siberia şi Alaska

Din zona Pekinului, capitala Beijing de astăzi, românii pleacă îndureraţi către portul Siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamceatka, la sfîrşitul toamnei lui 1912. În estul Siberiei cumplite, cei doi aveau să petreacă iarna acelui an, „1.150 de kilometri prin viscol şi geruri fără egal”. Cînd zăresc dîre de fum într-una din zilele interminabile, verifică hărţile şi văd că nu există nici o localitate. În realitate, ajunseseră la strîmtoarea Bering, iar petele negre pe cer erau de la fumul unui vapor! „Trei zile am stat la bordul vasului olandez Sekeveningen, mai cu seamă pentru că eram flămînzi”.

Încă din prima zi aici, jurnalul lui Dan menţionează scurt: „Temperatură de minus 37 grade, mîini jupuite de frig, proviziile îngheţate”. Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: „E prea tăcut, el, care rîdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.

Găzduiţi la Casa Albă

După ce participă la o vînătoare canadiană de urşi bruni, românii coboară spre Seattle, Portland şi San Francisco, refăcînd sumarul lor buget cu serii de spectacole folclorice. Străbătînd California, ajung în Mexic şi mai departe, pînă în Panama, de unde se îmbarcă pe un transatlantic cu destinaţia Gibraltar.

Prima întoarcere în Europa, după mai bine de trei ani, nu le lasă vreme de răgaz. Fără popasuri notabile, au „alergat şuierător” din Tanger la Tunis, Sicilia, Elveţia, Franţa şi Olanda, de unde au trecut cu vaporul în Anglia. Londra avea să îi fascineze pe români: „De necrezut! Sînt aici mai mulţi scoţieni decît la Glasgow, mai mulţi irlandezi decît la Dublin şi mai mulţi catolici decît la Roma!”.

Ultimul spectacol al celor doi în Marea Britanie se ţine la Edinburgh, de unde află că o companie de transport, Allen Line, oferă 100 de locuri gratuite pentru cursa transatlantică: era semnul că scufundarea Titanicului, în aprilie 1912, încă zguduia oamenii. Timp de 10 zile, Pârvu şi Dan navighează de la Glasgow la Quebec, stîrnind hazul marinarilor cu cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului. Din zona Marilor Lacuri, prin Cleveland, Toledo şi pînă la Detroit, trec alte 20 de zile, iar vizitarea uzinelor Ford e umbrită de veştile din ţară.
Românii sînt primiţi de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, apoi sînt invitaţi să petreacă o zi chiar la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914! Renumele lor era în creştere, iar spectacolele şi conferinţele lor erau chiar aşteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama.

Ultimul blestem, al singurătăţii

Ajuns în Jacksonville, Florida, Pârvu se prăbuşeşte: „Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească”, notează Dan. Două săptămîni petrec împreună cei doi prieteni, fără să ştie că nu se vor mai vedea niciodată.
Pârvu îl roagă pe Dan să i-l lase alături pe Harap, credinciosul cîine care îi urmase încă din prima zi de drum, şi îi transmite un mesaj răscolitor camaradului: „Măi, frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Ştiam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pămîntul patriei, dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”.

Dumitru Dan și-a continuat drumul, singur şi zguduit. Peste cîteva luni, în mai 1915, Pârvu avea să moară cu ambele picioare amputate.

Primit de preşedintele Cubei

Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu mare fast, întîlnind cea mai călduroasă atmosferă: „Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii”. O lună de zile i-a trebuit călătorului să se refacă după ultimul şoc, cel al singurătăţii.

Nici conferinţele pe care le-a susţinut aici, nici faptul că a fost invitat de preşedintele cubanez Mario Menocal la o întîlnire privată nu l-au mai entuziasmat: „Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plîns şi am mers mai departe”.

Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela, pentru ca, în aprilie 1915, Dan să se afle la bordul transatlanticului „Buenos Aires”, cu care ajunge la Lisabona.

Victoria de după război

După o escală în Malta, Dumitru Dan e arestat la Salonic de un ofiţer britanic care îl consideră spion, după ce i-a găsit în bagaje reviste din toate colţurile lumii. Europa se afla în plin război, iar românul este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi e, în cele din urmă, eliberat şi retrimis la Salonic.

De aici însă, Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, cînd mai avea doar 4.000 de km de parcurs din cei 100.000!
Abia în vara lui 1923, cînd Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversînd nordul Italiei şi Elveţia. Soseşte la Paris pe 14 iulie 1923, ziua naţională a Franţei şi cea în care călătorul temerar împlinea 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea.

După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast şi i se înmînează titlul de campion mondial, împreună cu cei 100.000 de franci devalorizaţi (echivalentul a 40.000 de euro, față de 500.000, cât ar fi însemnat ân 1908, cînd Touring Club de France a lansat concursul).

După gsp.ro