Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 210

_________________________

Privită fără perdea, ecuația războiului israelo-american cu Iranul arată așa: în război, statul american socializază costul, iar câștigul se privatizează. Nota de plată merge la contribuabil și la datorie; fluxul de bani merge în primul rând spre complexul militar-industrial, apoi spre creditorii statului și, în anumite faze, spre sectorul energetic.

______________________________________

Costul real nu se termină când tac armele; abia atunci începe factura

Partea care pierde este clară: bugetul federal american. Proiectul Costs of War al Brown University estimează că numai războaiele post-11 septembrie au costat circa 8 trilioane de dolari, fără a include toate costurile viitoare ale îngrijirii veteranilor și fără a epuiza încă povara dobânzilor. Brown mai arată că îngrijirea veteranilor din aceste războaie va ajunge la 2,2–2,5 trilioane de dolari până în 2050, iar până în 2030 SUA vor fi plătit peste 2 trilioane de dolari doar dobânzi pentru datoria acumulată de aceste războaie.

Asta înseamnă că, și fără să mai adaugi Vietnamul, Coreea și celelalte intervenții de după 1945, ai deja o mașinărie de cost care produce: cheltuială militară imediată, apoi cheltuială medicală pe zeci de ani, apoi dobândă peste dobândă. De aceea, când se vorbește despre „costul războiului”, cifra de intrare este aproape întotdeauna mincinoasă prin omisiune. Costul real nu se termină când tac armele; abia atunci începe factura lungă.

Primii câștigători: marii contractori de apărare

Aici imaginea e mai puțin ambiguă. Un studiu Brown/Quincy arată că, în cele două decenii de războaie post-9/11, 2 trilioane de dolari au mers doar către primii cinci contractori: Lockheed Martin, RTX (Raytheon), Boeing, General Dynamics și Northrop Grumman. Același program Costs of War arată că, în ansamblu, între o treime și o jumătate din cheltuielile Pentagonului au mers către contractori militari.

În războiul actual cu Iranul, mecanismul se vede aproape didactic. Reuters a relatat că administrația americană a convocat conducători ai marilor firme de armament pentru a accelera producția, deoarece loviturile asupra Iranului au consumat masiv stocuri de muniții; Pentagonul lucra deja la un supliment inițial de circa 50 de miliarde de dolari pentru refacerea stocurilor.

Cu alte cuvinte: racheta pleacă, contribuabilul plătește, stocul se golește, congresul este chemat să-l umple, iar contractul intră în contul companiei. Asta este una dintre cele mai stabile forme de „cerere garantată” din economia americană.

Al doilea câștigător: creditorul statului

Războaiele post-9/11 au fost, cum spune Brown, „credit card wars”: au fost finanțate prin împrumut, nu prin taxe de război. Studiul lui Heidi Peltier arată că aceste războaie au fost finanțate integral prin datorie, iar aproximativ 40% din finanțarea lor a provenit din împrumut extern. Tot același studiu arată cum 2 trilioane de dolari de cheltuială de război pot genera 6,5 trilioane de dolari în dobânzi până în 2050, dacă datoria rămâne pe termen lung în sistem.

Aici profitul nu arată ca un tanc sau ca un avion. Arată ca un flux de cupoane și dobânzi plătite de Trezoreria SUA către deținătorii de obligațiuni. Nu este un „câștigător” cu cască și drapel, ci unul cu portofoliu de titluri. Statul se împrumută ca să lupte; piața încasează ani și decenii la rând serviciul acelei datorii.

Cum se vede asta în datoria SUA

Pe 18 martie 2026, datoria publică totală a SUA era de aproximativ 38,98 trilioane de dolari, potrivit setului „Debt to the Penny” al Trezoreriei americane. În același timp, CBO proiectează pentru anul fiscal 2026, un deficit federal de 1,9 trilioane de dolari, iar datoria deținută de public să urce la 120% din PIB până în 2036.

Pe acest fundal, Reuters a relatat că Pentagonul a cerut peste 200 de miliarde de dolari suplimentar pentru războiul cu Iranul; administrația a spus congresmenilor că primele șase zile ale conflictului au costat deja peste 11 miliarde, iar estimările comunicate legislativului au urcat costul zilnic la 1–2 miliarde de dolari.

O datorie deja uriașă este folosită drept rezervor de finanțare pentru un nou conflict, iar conflictul promite să adauge nu doar noi cheltuieli directe, ci și un lanț nou de dobânzi. Războiul nu cade peste o masă bugetară sănătoasă; cade peste un buget deja împovărat.

Câștigători și victime

Cei care câștigă financiar sunt în primul rând, marii contractori militari; în al doilea rând, deținătorii de datorie publică americană, care transformă războiul finanțat pe credit în venit din dobânzi; în al treilea rând, segmente ale industriei energetice și ale exportului de armament.  De pierdut pierde bugetul federal al SUA, contribuabilul american și, pe termen lung, economia reală, care moștenește datorie, dobândă, presiune inflaționistă și spațiu fiscal tot mai mic.

Iar dacă împingem analiza mai departe, tabloul devine și mai sever: Israelul pierde securitate internă, infrastructură și predictibilitate economică, Europa pierde stabilitate energetică, controlul inflației și creștere economică, iar planeta plătește printr-un șoc sistemic asupra petrolului, gazului, transportului maritim și aviației. Cifrele sunt încă în mișcare, dar liniile mari sunt deja vizibile. Iar partea cea mai cinică este că acest tip de război nu produce doar morți și ruine în zona de contact, ci și o redistribuire globală a sărăciei: statele și populațiile plătesc mai mult pentru energie, transport și credit, în timp ce actorii din armament, energie și asigurări de risc facturează mai mult.

Financial Times a rezumat astfel: războiul cu Iranul este cea mai gravă amenințare energetică globală din istorie, cu posibilitatea unui șoc de durată asupra fluxurilor din Golf. Transportul maritim și lanțurile logistice globale sunt deja lovite. The Guardian relata că în jur de 1.000 de nave au rămas blocate în contextul închiderii de facto a strâmtorii, iar primele de asigurare de război au urcat de la circa 0,25% până la 7,5% din valoarea navei.

Donald Trump, câștigătorul care pierde

În acest tablou, apare o figură aparte: Donald Trump. Și ca actor direct al conflictului, dar mai ales ca operator de tensiune într-un sistem global, sensibil la declarații. În epoca piețelor instantanee, cu reacție emoțională și algoritmică, discursul politic devine el însuși o forță economică. Cuvântul nu mai descrie realitatea – o mișcă.

În cazul lui Trump, fiecare intervenție publică – mai ales pe teme sensibile precum Iranul, Israelul sau energia – produce unde de șoc în piețe: petrol, aur, acțiuni din sectorul apărării, transporturi, chiar și obligațiuni. Declarațiile sale abracadabrante, care se contrazic de la o zi la alta, sugerează ideea unui „joc de bursă personalizat” orchestrat de un lider politic. Aici nu vorbim neapărat despre un „joc” în sens penal (deși nici acesta nu este exclus), ci despre un efect de levier mediatic. Chiar și fără probe, simpla corelare între declarațiile sale și mișcările pieței poate alimenta suspiciuni rezonabile. Într-o lume hiper-reglementată, percepția poate deveni armă juridică și politică. Căci Trump nu doar reacționează la evenimente, ci le amplifică, iar amplificarea creează volatilitate – iar volatilitatea creează câștiguri pentru cei poziționați corect.

În realitate, Trump devine prizonierul propriului său avantaj: un politician care performează în criză ajunge dependent de criză. Iar această dependență este poate cea mai subtilă formă de pierzanie a sa.

Prin urmare, dacă Israelul suportă rana imediată, Europa suportă febra economică, iar lumea întreagă suportă metastaza, Trump joacă pe marginea acestei răni globale ca un speculator al tensiunii: transformă fiecare convulsie a sistemului într-un potențial avantaj personal, dar asumă, implicit, riscul de a fi perceput nu doar ca beneficiar al haosului, ci și ca unul dintre catalizatorii lui.