Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 196

Scria G. Călinescu: „Vino încoace să-ţi frâng mijlocul cu un argument, să te dobor în ţărână cu o imagine, să te-mpung cu un spirit, să te sângerez cu o analiză şi să te vâr până la coapse cu o definiţie. Asta e lupta dreaptă a scriitorului. Nu să fugi după mine cu frigarea şi să mă vâri în sperieţi cu pistolul!”. După Călinescu (şi cât aş vrea să am cerneala lui în călimară), polemica e „chestiune de stil”, iar stilul, o ştiu, e omul. Pe scurt, cum e omul, aşa-i şi polemistul.

Polemica urâtă e „un folos al nefolosului”, îmi spunea Petru Ursache, apud Noica. Şi-mi amintea de celebra ironie socratică: „Pe Hera, frumos vorbeşti, Hippias!”. „Jur pe câine, Hippias, că ai răspuns tare frumos”. Urmau argumentele.

Cât mi-aş dori să ne întoarcem la dialogul minţilor diferite, la modelul clasic, din vremi ateniene, pe temă dată! Stoicii şi eclecticii dialogau polemic-cordial; sofiştii exersau arta dialogului, dusă la perfecţiune de Socrate. Te delimitai, nu-l anihilai pe adversarul de idei, ca D. Ţepeneag pe Ştefan Baciu, despre care scrie că „se pricepe Baciu la poezie cum mă pricep eu la oi”; cu adăugirea că „Baciu nu e nebun, ci prost”; dar Ţepeneag e faţă de mulţi en colère şi asta când îşi foloseşte prost inteligenţa. A spus-o mai bine decât mine Nae Ionescu, în Istoria logicii: „Dar d-voastră ştiţi cât de comozi suntem noi; când există divergenţe de păreri, spunem despre celălalt că e prost şi am isprăvit”.

Angela Furtună, în ipostază torenţială când vine vorba de „subiecţii” săi, Ion Beldeanu, Mircea A. Diaconu, C. Arcu, Doina Cernica, Radu Ulmeanu, nu-mi place. Aduce cu C. V. Tudor, când îi spune lui Constantin Arcu: „un beţiv”; lui M. A. Diaconu, „mitic pitic prost crescut”. Şi-i convinsă că deţine adevărurile absolute.

În păcatul trufiei a căzut şi Andrei Pleşu, uitând de îngeri, iar Ileana Mălăncioiu i-a răspuns admirabil, într-un interviu din 2006: „Am polemizat cu Andrei Pleşu – şi nu cu te miri cine ­- dată fiind marea preţuire pe care i-o acord”.

Detest excesele verbale, limbajul violent. Asta denotă că nu eşti stăpân pe scriitură. Polemica de calitate nu înseamnă să-ţi bârfeşti adversarul că-i restanţier la întreţinere; să-i poceşti numele, deformându-l caricatural; să-i răstorni oala de noapte în cap, când nu scrie destul de favorabil despre tine. Urât mod de a da o replică, atunci când nici n-o poţi da elegant.

 Injuriile se înteţesc în curtea electronică. Când aţi reuşit proiectul de a aşeza în faţa Bibliotecii „G. T. Kirileanu” bustul lui Eminescu, s-a găsit un postac iritat să susţină că sculptura seamănă mai mult cu Adrian Alui Gheorghe decât cu Eminescu; şi că asta aţi vrut: să vă ridicaţi, din viaţă, statuie. Şi-i mai simplu să pui pumnu-n gură lui Liviu Ioan Stoiciu decât să aduci argumente contra afirmaţiilor lui. Înainte de a citi ce scrie, respingi ce scrie.

Îmi plac maliţioşii subtili. Calamburul lui Iorga, numindu-l pe Eftimiu – Eftiniu. Nu şi Arghezi dez-lănţuit, spunând despre N. Davidescu: „acest doi centimetri de om transpus pe doi centimetri de hârtie”. Sau despre Mihail Dragomirescu: „Mya Lake e mojic, vulgar, neglijent”; „miroase, să mă ierţi, a pişat”.

Nestimabil e și să deturnezi discuţia: n-ai dreptate pentru că tac’tu e la Văcăreşti şi mă-ta vinde flori în piaţă. Sunt argumente ad personam sau ad hominem, nicidecum ad rem. Parcă ar avea vreo importanţă că mama lui Camus a fost analfabetă şi mama lui George Călinescu – menajeră. N-ai argument, atunci presupui că pe adversar îl strâng chiloţii.

Pe mine nu mă supără cel care gândeşte altfel, ba chiar mă completează; urăsc gândirea unică: diferenţa e salvatoare. Nu Baudelaire cerea adăugire, la Drepturile Omului, dreptul de a contrazice, ba chiar acela de a te contrazice? Numai că, în presa noastră, domină conflictele de interese, nu de idei; injuriile, nu confruntarea de opinii; atacul la persoană, nu replica argumentată. De atacuri la persoană neoneste m-am „bucurat” şi eu. Vă rămân datoare cu povestea lor.

Din volumul „Vremuri de polemică”, Editura Junimea, 2025 Titlul original al eseului: „Întrebare și răspuns” (extras)