Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 202

De ce s-ar respecta, în cazul bătrânilor, legea pensiilor? E pensie mare 3000 ro., crede Bolojean d’Arc. Și-i gata să mai taie din ea, înainte de a măsura, cum ar face un croitor bun. Nu-i hotărât să tot taie, ci e determinat. Iar populația achiesează (consimte, adică) la programul de tăiere, prea răbdătoare și prea tolerantă cu îmbuibați ca Atana…Anasta…, cum îi zice, care a descoperit „șpaga de supraviețuire”. De ce ne-am plânge? Avem oportunități, nu prilejuri. Ca să nu mai avem speranță, ci expectare, președintele Nicușor, cu mintea-n vacanța mare, vede, chicotind, traiul cotidian en rose. Ca să avem vibe bun, spunem mentenanță, nu întreținere, când mor sugarii în spitale (șapte numai la Iași, iar Rafila dă vina pe aparținători). Copii români se nasc în diaspora mai mulți decât în România.

„Aviam ”, pronunță doljenește  premierul, și nu mai avem. Vom „avia”, dar când? La Sfântu Ilie Așteaptă?  Să zică odată avem, nu „aviam”, că în curând nu vom mai avea nimic.

După Nietzsche, cu Dumnezeu a murit!, a venit, la mijloc de secol XIX, Marshall McLuhan cu „Timpul s-a sfârșit, spațiul a dispărut”. Numai că debarasarea de sacru înseamnă debarasarea de sine. Dostoievski: „Doar prin credința în nemurire își află Omul rostul lui pe Pământ.” Iar de frică scapi și devii invincibil atunci când nu te mai temi de moarte.

De la sfârșit de 1989, când am crezut că am sfârșit cu toate neajunsurile, s-au pornit neajunsurile culturii. Semn rău: readucerea în prim plan a negativistului M. Ilovici, cu cărțulia Arderea bătrânilor, urmat de CTP, gata să dea foc poemelor lui Nichita Stănescu.

Ura între generații, în manieră proletcultistă, a atins cote mari. În perioada stalinistă, au fost aleși cei mai aspri și mai înguști la minte agitatori. Au revenit? Întreb. În Ministerul Învățămîntului, cu siguranță, de vreme ce nu încape în manualul de română niciun poem religios. Măcar Colind–ul lui Bartolomeu Anania: „Peste-ntreg Ardealul/ Se deschide cerul// Și din el coboară Precista bătrână/ Cu Christos de mână”. Ce să caute un naționalist în manual? Și cât s-a luptat cu modestul bust al lui Goga, din dealul Copoului, o coniță useristă, care se descălța în Parlament, ca protest. Oare conița descălțată știa ce mâhnit a fost Octavian Goga când Parlamentul de la Budapesta adoptase, în 1907, Legea Apponyi în Educație (copiii români obligați să învețe în maghiară și s-o vorbească și-n recreații)?

Oare noul ministru al Culturii, Andras Demeter, o fi protestat când a cerut fonduri  și a primit de șaizeci de ori mai puțin? L-o fi convins premierul că trebuie tăiate anvelopele, la 100 de zile de austeritate? Dar cum să înaintezi fără ele? De vorbit (în octombrie, la TVR Info) a vorbit numai despre scenă și s-a crezut pe scenă. Cică folosește „romgleza actuală”. Ce-ar fi să vorbească românește fără dezacorduri ca „prioritățile a tuturor”?

Cât despre scriitori, nu actori, o, cei bătrâni sunt eliminați din istorii literare și din liste canonice. Trebuie făcută o groapă, nu-i așa?, ca să poți ridica o movilă pe care să te cațeri. Le-a spus-o repetat și Virgil Diaconu, și Ion Simuț, pe bună dreptate, că-i prea devreme pentru astfel de liste, să mai aștepte. Christian W. Schenk denumește ce se întâmplă în cultură o Tragi–comedie românească.

Bătrânii ăștia, zic progresiștii, nu pot pune trecutul în paranteze. Să le tragem clopotele, că-s compromiși de naționalism. A ajuns factor de risc să scrii despre Vintilă Horia, despre Gyr și Crainic, despre Mircea Vulcăcănescu, despre Vasile Militaru și Andrei Ciurunga, despre Vladimir Streinu și Ernest Bernea, trecuți prin abatoarele Aiud, Jilava, Pitești, Sighet, Râmnicu Sărat.

Cea mai bună definiție a dat-o Petre Țuțea: „A fi naționalist este o vocație. Naționalistul nu-și dă viața pentru Neam, ci și-o dedică! În totalitate și-n tot ce face”. A fost batjocorit în fel și chip. Iar Geo Bogza a fost ironizat când a dus garoafe la statuia lui Eminescu din fața Ateneului: „ Io-te la bătrânul ăsta cum târâie coroana la mort!”

Mai nou, a revenit și amenințarea socialistă, pe care am mai trăit-o: „Tăceți, că vin rușii!” Avem un must, ba chiar avem must-uri, dar bligatoriu este să nu tăcem.

Aș încheia, însă, citând dintr-una din cele mai bune pagini de literatura mare, scrisă de Hemingway, Bătrânul și marea:

„Se așezaseră pe o terasă unde mulți dintre pescari îl luară la picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alții, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el și se întristară.”

Bătrânul Santiago nu mai visa furtuni, nici întâmplări extraordinare, nici femei, nici pe soția lui care murise. Nu mai visa decât lei care se jucau pe plajă ca pisicile tinere în amurg”.

Și atunci, aflat la capăt de drum, bătrânul prinde peștele cel mare.

Titlul original: „Țară pentru bătrâni nu există” (extras)