Autor: ANDREI ȘERBAN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 115

Teoria criticii rasiale, această ultimă invenție a stângii radicale, începe prin a-i separa pe copii din fragedă copilărie în funcție de rasă, îi definește deja în opresori și opresați. Copiii vin acasă traumatizați. Părinții sunt îngroziți și pe bună dreptate. Deși au doar 5-6 ani, copiii nu mai sunt lăsați să fie copii. De ce e nevoie de atâta îndoctrinare a celor mici, care mai sunt cu adevărat puri și inocenți? Copiii vin de la școală confuzi și întreabă: „Mamă, mi s-a spus că am rasismul în sânge și să-mi fie rușine că sunt alb” sau „Tată, doar pentru că bunicul a fost sclavul albilor, eu trebuie să-mi urăsc colegii?”. E de neimaginat ce se întâmplă: copiii sunt atrași unii spre alții și se împacă natural, de ce sunt hărțuiți să se urască? Suntem în secolul al XXI-lea, nu al XIX-lea.

America e în schimbare, deși direcția e haotică, neclară. Trump până și azi e favorit în sondaje. Biden e un președinte vizibil slab, care se lasă influențat de activiste stângiste ultra-radicale, gen Alexandria Ocasio-Cortez sau Rashida Tlaib.

Corectitudinea politică a ajuns să ceară modificarea vocabularului. Ultima perlă: nu mai e corect să spui „femeile menstruează”, ci „oamenii menstruează”, ca să nu jignești o anume comunitate. Cum poți să te mai consideri liberal și să îl anulezi pe însuși Abraham Lincoln, doar pentru că și el, ca mulți alții la acea vreme, a avut sclavi? Aș putea continua pe această temă, dar nu văd utilitatea!

Mă tem că valul noului tsunami e încă în creștere, departe de a ajunge la vârf […]. Am avut bucuria pentru 27 de ani să fac parte, la Columbia, dintr-o minunată structură solidă și flexibilă, care mi-a permis să conduc departamentul de teatru conform viziunii mele. Nu am fost cenzurat, nu am avut nimic să-i reproșez Columbiei.

Dar recent s-a produs acest incendiu intelectual, care s-a răspândit fulger în toate universitățile americane. E vorba de același focar care s-a aprins și la Paris în ‘68, după modelul din Pekin, Moscova sau Havana.

Unii consideră acest virus doar o „moda intelectuală” trecătoare, dar alții prevăd o revoluție culturală. Ținta e de a destabiliza puterea omului alb, burghez și heterosexual. Ideea tradițională a școlii de studiu universal (în cazul meu, al teatrului) a fost brusc înlocuită de tot felul de polemici, proteste, discuții sociale pe subiectele fierbinți: rasism, sexism, transgender, mediu.

Eu, ca profesor, nu mi-am mai găsit locul. Am decis să mă retrag în mod amical, deși aveam un contract pe viață. Dar nu mai aveam bucuria sa fiu în clasă. Nu am regretat. Am evitat astfel un climat general de intoleranță și cenzură care se răspândise în universitățile țării. Știu profesori care au fost excluși din cauza unei simple glume, sau a unui email prost înțeles, sau, mai grav, pentru că au o gândire „incorectă” și refuză să se conformeze noii ideologii.

Ne aflăm în plin univers orwelian. E opusul atmosferei de deschidere a spiritului și a libertății individuale pe care am trăit-o când am ajuns prima dată la New York […].

Aș dori să găsesc în mine resursele să mențin intactă abilitatea de a spune da binelui, să afirm binele cu toată prezența mea. Am cedat prea des negativității, am întors prea mult spatele binelui și dacă nici pandemia nu mă trezește, nu îmi rămâne decât să sufăr morți succesive fiind încă în viață.

Ce înseamnă să mă trezesc la viață? „A șaptea pecete” (n.r. film al lui Igmar Bergman) vorbește despre experiența morții iminente, ca să ne amintească să trăim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Închei cu acest citat din carte: „Astăzi, când virusul se propagă cu rapiditate și numărul morților crește vertiginos, simțim cu toții o zguduire profundă a conștiinței. În filmul lui Bergman, Cavalerul, confruntat cu perspectiva sfârșitului, găsește o stratagemă pentru a câștiga timp. Jocul de șah cu care confruntă moartea îi va permite să rămână în viată atât cât e în stare să reziste în fata marelui Adversar. Face asta nu pentru că îi este frică să dispară, ci din teama că a trăit inutil. Își dă seama că a rătăcit prin viață fără sens, că a vorbit mult și degeaba. Vede acest adevăr fără̆ amărăciune, fără să se autoflageleze sau să­-i judece pe alții, ci acceptându-l. Acum, când moartea a venit să-l ia, își dorește să facă măcar o faptă bună care să însemne ceva. Îmi văd prin el propria mea indiferență pe care uneori o simt față de semeni, de câte ori mă izolez ermetic, trăind egoist în visurile și fanteziile mele”.

(Extrase din interviul cu regizorul Andrei Șerban realizat de Magda Grădinaru)

Sursă: spotmedia.ro