Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 153

Întrucât suntem în conteÎntrucât suntem în contextul zilei oficiale de naștere a lui Eminescu, respectiv Ziua Culturii Naționale, reiau și completez niște gânduri mai vechi, publicate deja. O fac pentru că și situația care le reclamă se repetă ciclic, parcă din ce în ce mai accentuat și mai ferm.

Să luăm aminte, în primul rând, la Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010, prin care s-a declarat data de 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale. Toată lumea știe că data de 15 ianuarie (1859) este ziua oficială de naștere a lui Mihai Eminescu și că sensul acestei date era tocmai identificarea ei cu Ziua Culturii Naționale. Și totuși, în niciunul dintre cele trei articole (foarte scurte, de altfel) ale Legii 238/7 decembrie 2010, nu există nici măcar o aluzie, cât de vagă, la acest reper simbolic, sacru, al destinului nostru istoric. Întrebarea este: DE CE? Și de aici alte și alte întrebări: pe cine deranja Eminescu la vremea promulgării legii (2010)? Pe cine a deranjat Eminescu în toată viața și în toată posteritatea lui? Pe cine deranjează Eminescu astăzi?… De unde – sau de la cine – vine acest embargo ocult asupra numelui și personalității sale? Și noi – de ce tăcem?…

Nu cred că există în România o personalitate mai contestată, mai denigrată sau mai profanată, de-a lungul întregii sale posterități, ca Mihai Eminescu. Explicația este, în esență, foarte simplă: sacralitatea stârnește demonii. Stârnește ura. O ură viscerală, furibundă, patologică. Dar cum un simbol de anvergura și forța lui Mihai Eminescu nu poate fi demolat de nimeni și de nimic, haitele de denigratori au găsit soluția profanării, a murdăririi cu orice preț și pe orice cale a simbolului pe care-l reprezintă, adică acela de „om deplin al culturii române” (Constantin Noica).

Las deoparte marea profanare comisă de Maiorescu prin zvonul „academic” lansat de el și consacrat, prin prestigiu de nume, de George Călinescu, cum că Eminescu ar fi avut sifilis, livrând astfel posterității o imagine falsă a marelui mostru poet și gânditor. Las deoparte și asediile repetate ale „dilematicilor” moderni, care au încercat să-i minimalizeze imaginea prin descrierea unor detalii fizice dezagreabile. Voi sublinia doar, rezumativ, două dintre cele mai perfide atacuri contemporane la imaginea poetului. Unul dintre acestea s-a produs în 2014, când o firmă de medicamente a folosit imaginea lui Eminescu într-o campanie de promovare a unui test de boli venerice denumit „Veneris”. Într-o discuție cu doi tineri regizori (soț și soție) le-am semnalat această inițiativă pe care eu am calificat-o ca fiind abjectă. „Da, dar e o idee foarte interesantă!” – a reacționat una dintre cele două tinere persoane, entuziasmată de ingeniozitatea acestei forme de marketing. Am reacționat, la rândul meu: „Dar ce-ați zice dacă, pentru o asemenea campanie, ar fi folosită imaginea mamei sau a tatălui dumneavoastră?”. „Păi asta este cu totul altceva” – mi s-a răspuns. „Nu, nu e cu totul altceva, e vorba de sacralitate. Sacralitatea personală, în cazul părinților dumneavoastră, și sacralitatea unui popor, în cazul lui Eminescu”. Dialogul s-a oprit aici…

Al doilea atac de acest gen e mult mai perfid. E vorba de recentul documentar despre boala și moartea lui Eminescu, realizat de History Chanell, în cadrul serialului documentar „Enigmele României”. Constantin Barbu l-a taxat virulent, atât în privința exactității informațiilor prezentate, cât și în privința bunei credințe a demersului. Subscriu, evident, la această atitudine legitimă, cu excepția, poate, la incriminarea adresată prezentatorului epic al documentarului, cunoscutul actor Marcel Iureș, întrucât nu sunt sigur că acesta avea cunoștință de scenariul integral și de substratul mesajului, atunci când a fost înregistrat. Documentarul este, într-adevăr, abject, și nu doar prin „regia” informativă, ci mai ales prin imaginea subiectului (Eminescu), care este ipostaziat, de la un capăt la altul al filmului, ca un nebun. Nu există niciun cadru în care poetul (expresiv interpretat de actorul Eduard Moca) să apară într-un moment de normalitate, la masa de scris sau într-un fel care să amintească de magnitudinea operei sale. Nu. Tot timpul este agitat, furios, legat de pat, mergând în patru labe sau în alte ipostaze josnice – într-un cuvânt, NEBUN. Iar spectatorul rămâne cu această impresie, indiferent de conținutul informațiilor, căci imaginea e mai puternică decât sunetul. Este vorba, deci, de o imensă manipulare prin imagine, prin care se confirmă și se perpetuează steretipul unui Eminescu sifilitic și nebun, care-i decredibilizează întreaga opera.

Nae Ionescu făcea observația tristă că „opinia publică n-are memorie”. Oamenii uită ceea ce este esențial, atunci când conștiința le este bombardată cu gunoaie, cum sunt cele consemnate mai sus. De aceea este necesar, dacă nu chiar obligatoriu, să facem măcar periodic curățenie în templu, atunci când acest templu există. Iar templul sacralității noastre este Eminescu. Aceasta este și rațiunea de a fi a revistei CERTITUDINEA: să măture gunoaiele din templu. Iar punctual, acum, al micro-antologiei de față, dedicată celui care a inspirat Ziua Națională a Culturii. Am îndrăznit, pentru aceasta, să încalc unele cutume ale jurnalisticii curente, publicând integral, în paginile 2-5, piesa de teatru „ACEȘTI NETREBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu Mihai Eminescu”, apărută la Editura NICO în 2013 și reeditată de mai multe ori (ultima dată în 2017). Piesa a fost și pusă în scenă de mai multe ori, cele mai reprezentative montări fiind cea de la Teatrul Elisabeta, în 15 ianuarie 2015, și cea de la Teatrul Odeon, din 15 iunie 2015.

„Interviul” cu Mihai Eminescu s-a născut din nevoia de a prezenta într-o formă accesibilă, sinteza gândirii lui Eminescu, pe toate palierele preocupărilor sale: filosofie, istorie, economie, sociologie, antropologie, politologie etc. Pentru că foarte puțini – am gândit și gândesc și acum – sunt cei care se duc la biblioteca Academiei să citească muntele de opere complete ale marelui gânditor, pentru a-și face o imagine corectă asupra valorii sale în spațiul universal al culturii. De aceea am adoptat formula scenică a unui interviu, al cărui sens este acela de a releva halucinanta actualitate a gândirii lui Eminescu şi vastitatea preocupărilor sale. El a fost, printre altele, primul nostru sociolog, în sensul deplin al cuvântului, şi autorul unei teorii despre stat: STATUL ORGANIC. „Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia că sunt scrise aici şi acum.

Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci „Eminescu este mai mult citat decât citit” – vorba bibliofilului Ion. C. Rogojanu), m-am gândit  la o confruntare a ideilor sale cu situaţia din prezentul imediat, prin acest interviu virtual. De fapt, virtuală este doar proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile „intervievatului” sunt  fragmente extrase fidel din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) şi din manuscrisele publicate postum.

Această piesă de teatru nu intenţionează să impresioneze prin ceva ce ţine strict de rigorile scenei. Ea are, mai degrabă, caracter didactic decât dramatic sau literar, pentru că propune redescoperirea lui Eminescu-jurnalistul, pentru cei care nu i-au cunoscut această latură, şi reînvăţarea lui, pentru cei care i-au citit publicistica în „Opere complete”.

 Singurul artificiu literar pe care mi l-am permis este, de fapt, o tehnică de marketing al ideilor: întrebările formulate de jurnalistul care-i ia interviul… jurnalistului Eminescu sunt concentrate pe probleme din proxima actualitate: problema „maidanezilor”, CFR-ul, modificarea Constituţiei, libertatea presei, integrarea în Europa, chestiunea ungurească, chestiunea evreiască, pericolul rusesc, Basarabia, problema „cadavrului din debara”, Ortodoxia românească, în sine şi în context,  Catedrala Mântuirii Neamului, corupţia din justiţie etc.

Spectaculozitatea acestui interviu (în măsura în care este, într-adevăr, spectaculos) nu stă în meritul autorului (subsemnatul, adică), ci în forţa răspunsurilor lui Eminescu. Care sunt, aşa cum am precizat, riguros documentare, căci au fost  extrase din publicistica marelui poet (cu excepţia ultimei replici din Scena II, care este inventată).

Sensul demersului de faţă este, așadar,  acela de a restitui conştiinţei publice, într-o sinteză scenică, anvergura şi adâncimea gândirii eminesciene, atât de ocultată, deformată sau demonizată prin stereotipuri şi clişee ideologice, în funcţie de interesele politice ale momentului.

„Omul deplin al culturii române” a avut, de fapt, cea mai cosmopolită viziune politică asupra istoriei popoarelor, dar şi cea mai profundă iubire de ţara şi de poporul său, pe care l-a slujit necondiţionat, dar în cunoştinţă de cauză…

Există o veșnicie a simbolurilor sacre, care dau identitate, contur și consistență unei comunități, unui neam, unui popor. Acestea nu dispar niciodată, chiar dacă ceea ce reprezintă ele dispare din istorie.

Există însă, din păcate, și o eternitate a gândacilor de bucătărie. Nici aceștia nu dispar. Există atâta timp cât există cele dintâi, adică etern. Sunt paraziții lor.

________________________________________

Citește și „ACEȘTI NETREBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu Mihai Eminescu”