Autor: CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 146

Nimeni nu îndrăznește să vorbească în istoria Europei despre cîrdășia frățească germano-cazară începută pe la mijlocul secolului XlX pe vremea lui Bismark și care a durat pînă în timpul lui Hitler, adică 1939! Iar noi am fost una din victimele acestei colaborări odioase.   „O conspiraţie întreagă contra negoţului român, contra muncii române, contra statului român, conspiraţie la care i-au parte fără s-o ştie poate sferele noastre dominante, însă unii cu bună ştiinţă şi printre aceştia desigur putem cita pe d. Gheorghian, Guţă, Panu şi pe părintele lor spiritual C. A. Rosetti…”, scria Eminescu în ziarul TIMPUL din 7 octombrie 1881.

Tzvi Hirsch Graetz(1817-1891) sau Henrich Graetz după limba germană, rabin sau profesor de școală talmudică din Breslau, este primul care ne-a scos din condei în afara istoriei Europei, publicînd, în perioada 1853-1875, în unsprezece volume lucrarea intitulatăGeschichte der Juden (Istoria iudeilor), unde susține cu ,,dovezi” că strămoșii lor iudeii sau ivriții după istorie ar fi fost pe plaiurile carpatine încă din timpul primului temple (secolul Vl î.e.n.). După cucerirea Daciei de către legiunile romane pline ochi de semiți din Siria și Palestina, s-au stabilit aici, după terminarea milităriei, puhoi de ivriți sau iudei, devenind băștinași cu patalama și adevăr ce curge din această scriere, stăpînind ținuturile carpatine înaintea românilor și care, strecurîndu-se din sudul Dunării unde își aveau baștina, i-au alunga din căminul lor istoric! Tot în această lucrare el scrie și originea cazarilor sau iudeilor după judecată mozaică, pretinzînd că trupele romane care au distrus templul din Ierusalim în anul 70, erau formate în mare parte din germani care și-au luat drept pradă de război tinere ivrite și aducîndu-le în ținuturile de pe Rin și de la țărmurii Mării Baltice s-au prăsit de nu-i mai putea număra nimeni. Dar scorțoșii germani s-au săturat de farmecele ivritelor, alungîndu-le către răsărit cu tot cîrdișorul lor de copii ce s-au împrăștiat în ținuturile de la Baltica la Marea Caspică, unde s-au format ca neam cazarii, iar după anii 820 au început să practice o schismă mozaică. Germanii chiar dacă nu au ridicat în slăvi golănia lui Graetz, totuși nu le-a venit prea rău, fiindcă iudeii îi recunoșteau de părinți – ce-i drept cam răi – după regulile legămîntului mozaic și al prăsitului la grămadă, fiindcă în scăfîrliile multora zbura molima indo-europenismului, pe care unii îndrăzneți au făcut-o chiar indo-germanism, adică germanii au fost primul popor al Europei și din bărbătoșenia masculicilor acestui neam, au ieșit toate celelalte triburi care în timp s-au înmulțit de la sine.

    Julius Klaproth(1783-1835), german de origine, întreprinde în imperiul rus mai multe călătorii pentru a studia limbile diferitelor popoare orientale și publică în lucrarea Tabeles historiques de l’Asie (Paris, 1826) munca sa de mai mulți ani care va fi completată deHistorique tablou, geographique, ethnographique et politique de Caucase (Paris, 1827). El susține, pe baza studiilor făcute, că din neamul dacilor de pe cursul inferior al Dunării, în vremurile îndepărtate ale istoriei, au migrat către estul Asiei de sud în mai multe perioade, grupuri de populații care au format în timp popoare ce și-au păstrat originea comună cu cei de la Istru. În prima lucrare, la p. 128 aflăm zicerea: ,,Primii locuitori ai Asiei Centrale cunoscuți în istorie erau de rasă indo-germană… Parții sînt un popor din tulpina indo-germană care locuiau la sud-estul Mării Caspice și care erau de aceeași rasă cu geții, masageții și alte popoare confundate de antici sub denumirea vagă de sciți… Arsacizii, cînd au supus această parte de lume, veneau din Europa și făceau parte dintr-o puternică națiune, împrăștiată de la malurile Dunării pînă în ținuturile cele mai îndepărtate ale Asiei de sud; aceste popoare erau dacii, nume național al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supușilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria și Bactriana din Asia purtau tot numele de Dacia, și această denumire foarte ușor de recunoscut, dar adesea modificată în idiomurile care s-au succedat în Europa și Asia, servește încă la desemnarea indo-germanilor și a descendenților vechilor perși”. Aceste idei ale lui J. Klaproth au fost susținute în timp și de către Kretschmer (1896), Kiessling (1903), Dussond (1914), Glotz (1923) și Gunther (1929), toți urmărind să dovedească culturii Europei că ei, germanii, au fost primii și au dat atîtea și atîtea, că nu poate cuprinde omul cu mintea lui încleiată. Aceste scrieri, dar și altele din domeniul lingvistic și sociologic, aveau darul să justifice ,,științific” imperialismul germancare se umfla tot mai tare în îmbătrînita și hoșcăita Europă, unde el nu prea avea lor. Ca să-și facă destul ,,spațiu vital”, au pus mînă pe tun și sîneață și au trăsnit pe unde au crezut ei de cuviință, lăsînd în urmă mormane de cadavre necivilizate sau neindo-germane. Așa se explică și fandasia care îi apucase pe istoricii germani cînd s-a descoperit tezaurul de la Pietroasa în anul 1837, sărind mai mulți dintre ei că minunea ar aparține goților ca vechi stăpîni ai Europei, iar cei din jurul Carpaților se numeau daci după țara pe care o locuiau din vechime, românii fiind numai niște pocitanii pripășite și prăsite pe aceste meleaguri în vremuri tîrzii adică prin secolele X. Vedem că scornelile germanilor, vin mănușă peste cele ale cazarilor și nimeni dintre istoricii  români pînă în prezent nu a fost supărat de această mîrșăvie la adresa istoriei noastre străvechi. Avînd asemenea argumente ,,științifice” venite chiar din faimoasă școală de istorie a germanilor, s-a apucat și H. Graetz să ticluiască o istorie moțată neamului cazar, iar nenorocirea a venit tot peste capul românilor, fiindcă aceștia ochiseră de ceva ani buni ținuturile carpatine, pe care doreau să le ,,descopere” ca leagăn al iudeilor europeni, dar și al cazarilor de neam german.

Sursă: Constantin Olariu Arimin, „Nimicirea neamului rumun”