Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 153
„Căci așa am moștenit de la Ei
tristețea dintre a fi și a face,
ne supunem lucizi aceleiași mari resemnări:
ucisă fu pasărea, zborul rămase”
Miron Manega
____________________
„Mă umileşti, prietene Radu Theodoru – îi spunea Dinu Săraru cu un an în urmă. Nu pot să nu recunosc că reprezinţi o biruinţă a naturii, o minune care se petrece sub ochii noştri, ai tuturor, când râzi cu atâta poftă de viaţă, când îmi spui că vine primăvara şi avem de lucru”.
Generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru împlinește, pe 17 ianuarie, 100 de ani, ironizând statisticile europene de longevitate. El nu reprezintă însă doar o biruință a naturii, cum spunea Dinu Săraru, este o biruință a istoriei. A istoriei adevărate împotriva celei contrafăcute.
A pilotat toate avioanele monomotor de școală și de război și a supraviețuit la 13 accidente aviatice, fiind, de multe ori la limita dintre viață și moarte. „Pentru mine, zborul nu a fost o meserie, ci pasiunea mea existenţială“, mărturisea el în urmă cu câțiva ani. Numai că zborul i-a fost interzis, întrucât… zbura prea sus, dincolo de plafonul anaerob al epocii staliniste în care i-a fost dat să viețuiască.
În 1952, pe când era comandant de escadrilă şi instructor de luptă la Regimentul 1 Vânătoare, Radu Theodoru a fost concediat şi trimis la Sibiu, într-o şcoală de ofiţeri tehnici. Într-un raport adresat ministrului Forţelor Armatei, solicita revenirea pe pistă: „Nu cer favoruri, ci vin deschis şi rog comandanţii mei să-mi dea voie a-mi exercita meseria pe care o iubesc. În condiţii vitrege, cu soldă de mizerie, mi-am făcut datoria şi numai datoria, obţinând diploma de cel mai bun comandant de pluton şi trecând cu şase luni înaintea întregii promoţii de vânători pe avionul Messerschmitt 109 G6. Am participat (singurul pilot tânăr) la ambele aplicaţii pe armată, mi s-a acordat încrederea de a fi în unitatea de alarmă a Regimentului, zburând în nenumărate rânduri cu plinul de benzină, fiind trimis să interceptez în zona Dunării un avion ce evazionase. Nu mă rupeţi de viaţă, nu mă treceţi la administraţie. Vreau să zbor, să aud motorul mergând rotund, să văd patrule de vânători în stânga şi în dreapta, să văd întinsa şi rodnica câmpie a patriei sub aripile de oţel“. Comandanții au rămas însă muți și surzi la cererea sa, căci ne aflam sub ocupație sovietică. „România a suferit o represiune neîntâlnită în istoria armatelor, cea a învingătorilor – povestea el, mai târziu. Ocupaţia sovietică a desfiinţat Armata a treia, care s-a acoperit de glorie în Răsărit, iar pe ofiţeri i-a încarcerat în închisorile conduse de Ana Pauker, Alexandru Nicolschi şi alţii de aceeaşi speţă“.
Nemaiputând zbura, și-a convertit toată viața în zbor. A plecat pe mare cu gândul de a face ocolul pământului cu un velier, dar și marea i-a fost interzisă. S-a refugiat apoi în cerul virtual al istoriei și literaturii, scriind peste 40 de cărți. Dar și aici s-a izbit de zidurile sistemului, fiind scos din Uniunea Scriitorilor la cererea lui Mihai Beniuc, Ovid S. Crohmălniceanu şi Mihail Novicov. A fost reprimit, după un „stagiu” disciplinar la Reșița, ca furnalist.
Viața lui Radu Theodoru este un paradox ce putea fi tragic dacă el ar fi căzut în ispita renunțării. Căci, deși a fost condamnat ontologic la zbor, ca o pasăre fără picioare, a trebuit să trăiască într-o țară în care zborul i-a fost interzis. Iar ultimul și cel mai constant zbor al său, Cuvântul, se află iarăși sub embargo, căci România este din nou o țară ocupată. De aceiași alogeni care au ocupat-o după 1944. Numai că pilotul de vânătoare Radu Theodoru continua să zboare cu singurul aparat de luptă care i-a mai rămas, „Istoria”, mitraliind sistematic și fără încetare dispozitivele noilor/vechilor cotropitori. Și are muniție pentru încă o sută de ani!
