Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 177

Ce noapte, Doamne, ce noapte! Aproape ca… atunci. Aceeași insomnie națională în fața televizoarelor, uluirea că incredibilul totuși există, extazul că vremea e sub om și nu invers, cum credea cronicarul… Și – vai! – aceleași speranțe pornite spre soare cu aripi de ceară.

Mămăliga explodase din nou. În urmă cu 35 de ani – în stradă, de data asta la urne. Atunci a împroșcat statul despotic, acum a împroșcat statul eșuat. Afirmația că România e un stat eșuat aparține însuși Președintelui țării. A troznit-o din senin, o singură dată, ca o scăpare. Elegantă, clasa politică s-a prefăcut că n-a auzit-o și zicerea s-a disipat în uitare. Avea să apară ca ciupercile după ploaie.

Printre multele calități ale domnului Klaus Iohannis nu se află și volubilitatea. Deci bănuiala că l-ar fi luat gura pe dinainte cade. Ori i-a șoptit-o un partener strategic bine dispus, ori îi germinau în minte frustrările domniei. Domnie grea și pentru popor, care, alegându-l cu entuziasm, nădăjduise în rigoarea și spiritul organizatoric al culturii germane, dar și pentru Excelența Sa, care s-a pomenit cu niște supuși care nu erau în stare să-i prindă paltonul din zbor, ori să accepte că făloșenia costă.

Din fericire se întrezărea sfârșitul mandatelor și devenea liber să ocupe una sau alta dintre demnitățile internaționale la care harul Său îl recomanda. Ca să scurteze nerăbdarea înaltelor foruri, le-a anunțat că acceptă ceea ce nu i se oferise. După ce, spre mirarea popoarelor euroatlantice, candidatura n-a fost luată în seamă, s-a gândit că experiența acumulată va fi folositoare patriei sale. Demnitatea de Președinte al Senatului i-ar prinde cel mai bine. Nu e prea solicitantă și include în fișa postului și eventualitatea de a reveni la Cotroceni în caz de nevoie, ca președinte interimar. Iar dacă proximele alegeri prezidențiale vor fi câștigate, cum era de așteptat, de emulul său – Întâiul Ostaș al Țării – ar putea aranja cu acesta să nu demonteze scaunul de W.C. cu înălțime specială de care s-a folosit.

Trebuia schimbată însă legislația electorală. PSD, despre care se știe cât de principial devine când interesele i-o cer, a zis că nu se schimbă legislația pentru un singur om. Eminențele juridice ale PNL insistau, mânate, evident, de un duh superior.

Războiul dintre aliații la putere a intrat într-o nouă fază. Guvernau împreună și se subminau reciproc. Premierul, campion mondial la alba/ neagra, puncta mai eficient cu perfidia lui onctuoasă. Devenea vizibil că primul ostaș va pierde bătălia înainte de a se lega la șireturi.

Refulările domnului Iohannis se înmulțeau exponențial. Supușii ingrați îl sâcâiau pe trei teme penibile: neplata despăgubirilor datorate Statului pentru niște case dobândite abuziv, netransparența cheltuielilor voluptorii făcute de Administrația Prezidențială și amenajarea prea costisitoare a posibilei sale reședințe post-mandat. Era sub demnitatea Sa să răspundă și peste puterile statului eșuat să ia vreo măsură.

Ca de obicei, campania electorală a început mult înaintea startului. Marea inspirație era să alegi momentul, între interesul de a te face cât mai cunoscut și riscul de a te expune dezvăluirilor. Anul acesta a fost bătut recordul de calomnii, delațiuni, scârboșenii. Lipsită de un beneficiar serios cum a fost Securitatea, toată producția de bârfă și pârâciune mocnește în fiecare ciclu democratic, în așteptarea alegerilor. Tematica jafului, corupției, clientelismului, se cam fezandase. Având „norocul” războiului la graniță, delatomanii au preluat un teren nou pentru zelul lor. Tema infidelității față de regimul comunist a fost înlocuită cu tema infidelității față de NATO și UE.

Repulsia tot mai legată de eternizarea PSDului la butoane, inclusiv la butoanele electorale, a generat o inițiativă contrară lungii tradiții a alegerilor furate. Președintele Autori-tății Electorale Permanente (AEP) și Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) au pus în funcțiune un sistem de transparență prin care toată lumea putea urmări numărarea voturilor în timp real. Președintele AEP mai fusese bolnav de corectitudine. Ca judecător constituțional se opusese unei comenzi de nerefuzat, atrăgându-și o înscenare judiciară de care cu greu a scăpat. Așadar, Toni obișnuia să calce pe greblă. Dar comanda militară a STS? Singura explicație e că însuși Domnul Președinte dorea să se termine cu regula borfașă „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Nu putea să numere Dânsul toate voturile.

Iată însă că Europa, la care visăm tot timpul și îi suntem fideli ca o cadână îndrăgostită de sultan, începe să aibă crize de epilepsie democratică. Pe măsură ce se țin alegeri, partidele eurosceptice ies în câștig. Celor două babe boite ce guvernau și se ciondăneau în Alianța tot mai paradoxală și tot mai veșnică nu le prea păsa. Se bazau pe măiestria lor de a prosti în față, pe dibăcia de a pălăvrăgi fără să spună ceva, pe aranjamentele oculte, pe votul inerțial.

Statului eșuat atâta îi mai lipseau: alegeri eșuate. Sau… Cine știe? Poate că…

Doi petiționari obscuri s-au adresat Curții Constituționale cu cererea de a fi eliminată de pe lista candidaților la Președinție o competitoare acuzată de discursuri și acțiuni neconforme cu legislația românească, precum și de ocheade spre Putin, Bau-Baul continentului. Nu discutăm și nu era de discutat la CCR temeinicia sau netemeinicia imputărilor. Statul, așa eșuat cum e, are proceduri și instituții special competente. Ele corespund separației puterilor în stat, hotărând după reguli ce asigură și drepturile fundamentale ale împricinatului. Curtea Constituțională are tot atâta competență în această privință pe cât are și să stabilească premiile Festivalului de la Mamaia. Ei, bine, șocând întreaga societate cât de cât alfabetizată, CCR a hotărât, fără nicio constatare judiciară prealabilă, pe baza unor interpretări strict politice, eliminarea candidatei respective. Chiar și cei mai îndârjiți adversari ai concepțiilor dezavuate s-au declarat consternați, criticând cu vehemență crearea unui precedent periculos. Ziua de 6 octombrie 2024 se înscrie cu chenar negru în istoricul încercărilor interminabile de instaurare a statului de drept în această țară. Temerea că precedentul se va repeta s-a adeverit mult mai devreme și mult mai distructiv decât se aștepta oricine.

Un rol avea să-l joace și ratatul politic Șică Mandolină, din plutonul competitorilor cu șanse sub marja de eroare. A renunțat la candidatură după ce legea nu mai permitea asta dar, ca să încurce cât mai rău, a declarat că își cedează eventualele voturi obținute – pentru că buletinele nu mai puteau fi modificate – altcuiva. Ca și cum ar fi cedat mărunțișul obținut cu colindul altui copil. Fără o minimă reprezentare despre democrație, clovnului muzical nu-i trecea prin cap că fiecare vot aparține celui care l-a introdus în urnă, nu în pușculița sa.

S-au găsit zăpăciți sau rău intenționați care să treacă voturile candidatei Lasconi… Sesizată, Curtea Constituțională a lovit din nou. La 4 zile după frumoasa dată de 24 noiembrie, data redeșteptării românilor din somnolență, s-a hotărât renumărarea celor peste 9 milioane de voturi, fixându-se, cu aceeași înțelepciune, un termen de numai 48 de ore. Apoi CCR s-a răzgândit și a lungit termenul de renumărare cu câteva zile. Între timp a avut loc Recepția oficială cu prilejul Zilei Naționale. În alocuțiunea sa, Președintele a abordat o atitudine pe care nici Nostradamus n-ar fi prevăzut-o. Și-a reprimat infatuarea mai densă decât salamul de Sibiu și… țineți-vă bine… și-a cerut iertare pentru greșelile comise în timpul celor două mandate. Nimeni nu s-a întrebat ce l-o fi apucat.

În prima zi de lucru, Curtea Constituțională a renunțat la renumărarea voturilor din Insulele Tonga până pe coasta Californiei, a trecut și peste erorile deja constatate și a declarat scrutinul valabil.

O fi el eșuat, dar statul are multe cotloane. Unul se numește CSAT, un fel de Consiliu de coroană al regelui cu pălărie. Nu e prevăzut de Constituție, dar e condus de Președintele țării. Asta contează în mentalitatea tătucului conducător. A fost convocat intempestiv. S-a prezentat câte o notă de informare a fiecărui serviciu ce se ocupă secret de libertatea noastră de gândire și exprimare. Toate, inclusiv cele ce asiguraseră că e liniște și pace, au încropit niște ziceri, supoziții vagi și neargumentate cum că a fost primejdie mare pentru conștiințe și calculatoare. Nici vorbă de probe sau de minime proceduri judiciare inițiate până în acel moment. Pe logica tovarășului Stalin, Curtea a preluat maculatura și a anulat cu totul alegerile. (Întrebat cum va impune comunismul într-o țară mândră ca Polonia, tovarășul Stalin a răspuns: „Dacă am armata acolo, pot să susțin că doi și cu doi fac cinci și nimeni nu mă va contrazice”).

Stupefiată, dar și speriată de ce mai urmează, intelighenția românească a adoptat o sintagmă care scutește de comentarii mai precise: e un fapt fără precedent. Greșit! Precedentul există și e bine cunoscut: alegerile din 19 noiembrie 1946. Atunci scrutinul nu a fost anulat, dar a fost la fel de batjocuros față de voința populației. Blocul de stânga (comuniștii și sateliții lor) și-au apropriat 81% din mandate, dar după reconstituirea istoricilor obținuseră doar 21%. Efectele de lungă durată sunt comune: dispariția încrederii civice, strivirea cetățeanului, compromiterea democrației și transformarea ei în perversitate.

Pe câmpiile frumoase ale patriei crește o ciupercă ciudată. În loc de pălărie are o umflătură, ca o bășică. În unele părți chiar așa i se spune, bășica porcului, în altele gogoșelul, iar în zona Sibiului – conform Wikipedia – bășina sasului. Când o calci, pleznește și răspândește un norișor puturos de culoare neagră. Sunt sporii care o perpetuează. Exact asta sugerează cele două campanii electorale fără precedent. Un balonaș al speranțelor care pleznește sub talpă.

Există și similitudini. Ambele campanii s-au desfășurat sub frisoanele pericolelor de agresiune, în 1946 din partea anglo-americanilor, acum din partea rușilor. În ambele situații am blagoslovit câte o forță militară protectoare: atunci era invincibila Armată Roșie, acum e invincibila umbrelă NATO. Atunci se propaga doctrina revoluției mondiale, acum globalismul. Atunci își băga coada dușmanul de clasă, acum războiul hibrid. Nici atunci, nici acum nu se vorbea de ce va urma: atunci colectivizarea forțată, acum…

Chiar! Ce va urma acum? Deocamdată, procuratură și mascați saltă în pijamale susținătorii candidatului din pricina căruia a luat foc democrația. S-au deschis numeroase dosare penale și verificări fiscale. Președintelui AEP i se bagă pe gât pomana porcului pe care a mâncat-o acum doi ani la un prieten care avea o cunoștință amic cu cineva. Dacă te întâlnești cu un rus, ești pus la index ca odinioară când te întâlneai cu un occidental. Compromiterea – arma preferată a Securității în ultima perioadă – dărâmă zilnic reputații. Societatea se fracturează din nou în grupuri antagonice.

Dacă și-a cerut iertare, seriosul domn Iohannis nu va mai greși. Nu va mai lăsa statul să eșueze. Avem și garanția Curții. Pentru prima oară în istoria universală a dreptului, forul suprem de contencios constituțional refuză să se uite în Constituție. În hotărârea care ne-a fost pusă în cizme în ziua de Moș Nicolae, în paragraful 22, e menționat art. 83 alin.(2) din Legea fundamentală: Președintele „exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales”. Deci nu și după aceea. Curtea a acoperit cu palma, s-a legat la ochi, n-a mai vrut să citească și alineatul imediat următor: „Mandatul (…) poate fi prelungit (…) în caz de război sau catastrofă”.

Mai e un paragraf ciudat: data noilor alegeri prezidențiale va fi stabilită nu cât mai iute, ci de viitorul guvern.

Asta înseamnă că până la 20 decembrie a.c. nu mișcă nimic. Apoi Parlamentul își validează membrii și constituie structura, inclusiv alegerea Președintelui Senatului. Urmează negocierile, desemnarea premierului, formarea guvernului. Există șansa ca Președintele să fracă două propuneri care să cadă una după alta. Se dizolvă Parlamentul, urmează noi alegeri și tot așa până la Paște. Acela al cailor.

Ce-i mai lipsește statului eșuat decât o criză constituțională?! Aoleu! Pușche pe limbă! Nimeni n-a rostit până acum această eventualitate. Nu cumva…

Loading