Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 189

Spirit justițiar și pedepsitor,  mereu îndârjit, mereu mânios, mereu precipitat, necruțător cu impostorii, „cei care zbârnâie hârtia”, grafomani de duzină, Cezar Ivănescu a cerut confraților rigoare maximă în ale scrisului, așa cum și-a cerut-o în primul rând lui însuși, făcând din poezie un modus vivendi, un fel de a fi. Dialogul – necesar, dar incomod – inițiat de Viorel Ilișoi pentru revista „Timpul”, nr.1, ianuarie, 1997 și nr. 2, februarie, 1997,  intitulat acum Șapte zile cu Cezar Ivănescu (Editura GRI, București, 2025, cu prefața covârșitoare a Clarei, fiica adoptivă și cu o biobibliografie bine pusă la punct, semnată de Theodor Codreanu și Clara Aruștei), a apărut la 17 ani de la moartea poetului, tocmai pentru că discursul pamfletar suna prea dur. Muza poeziei n-a absentat niciodată de la întâlnirea cu Cezar Ivănescu, dar Momos era și el aproape […].

Îmi plac „contrele” lui Ilișoi. Interogatorul este echilibrat și metodic, interogatul este pătimaș și imprevizibil, totuși își invită interlocutorul să disjungă „între discursul de pamfletar și de doctrinar”. Susține și că nu greșește niciodată când este „istoric al poeziei”. Așa să fie?    

Trebuie spus de la bun început că văd cartea asta ca pe o școală a demnității, dar și a revoltei. Pentru Cezar Ivănescu scrisul e „act total” (pag.119). N-a acceptat tot ce este (sau i s-a părut lui a fi) compromis, dar a ajuns victima propriului mod de a gândi și de a scrie, de unde multe erori izbitoare: Hegel: „un dobitoc sinistru”; Kant „se dă drept filosof”; „Săracul Albert Camus!”, „n-are pic de seriozitate”; „Valéry era un marțafoi francez, tot ce a scris el e superficial”. Dumnezeu s-a născut în exil, capodopera lui Vintilă Horia, e, pentru Ivănescu, „o carte modestă, modestă de tot.” […].

Cuvintele sunt, uneori, prea grele: Nichita Stănescu este „mediocruț tare”, Petre Stoica- „poet mediocru și suflet mediocru”, Eugen Simion – „sfertodoct soios”, Goma scrie „orduri” (ca Gherla, ca Patimile după Pitești?), „pe care le dă drept romane”, Alex. Ștefănescu e supranumit Morman și Fănuș Neagu, Negul. Ion Gheorghe e „un oxiur”, Mircea Dinescu e „șobolan râios”, care l-ar fi  omorât pe Marin Preda. Cele mai multe înjurături democratice (mi-aș fi dorit mult mai puține) le obține Adrian Păunescu („încă nu există poetul Păunescu, de fapt. El nu știe să scrie un poem original, e încă în faza școlară, ca și Blandiana”), urmat de Augustin Buzura („prostul vieții mele”) și de Marin Sorescu („căcaturile pe care le-a întins pe hârtie”), iar Ștefan Baciu e „un sub-Sorescu”.

Cu smetiile împărțite „jegurilor” de activiști – cenzori ai cuvântului liber, „comisarii roșii” Crohmălniceanu și Ornea, sunt în acord deplin. Motivația: „Agresivitatea ta e răspuns la mediul agresiv”. (pag. 434). Or, trecutul lui Cezar Ivănescu e plin de bulversări destinale. A protestat la Tezele din 1971, dându-și demisia de la „Argeș”. A publicat Rod I și Rod III, Rod II fiind respins de cenzură. A scris La Baaad, apărut după zece ani de amânări, la Cartea Românească, în 1979. A fost acuzat că n-are operă. S-a răzbunat pe „netrebnici” (e cuvântul său), scriind într-un singur an 2.500 de pagini de poezie înaltă: în 1979, a publicat La Baaad, 500 de pagini din cele 2.500 ale manuscrisului și Muzeon, la Editura Eminescu. Prima grevă a foamei a făcut-o ca student, în anii șaizeci. În ’83, a făcut greva foamei pentru că Bălăiță (Lălăiță) a vrut să topească Doina, volumapărutlaCartea Românească (precizare ivănesciană importantă: „poezia folclorică artă minoră? Nu, este mare artă”). În ’86 a făcut 7 zile de greva foamei. Între 1974 și 1990 a fost redactor la „Luceafărul”. După evenimentele din acel Decembrie, au desființat revista (Cezar a făcut o grevă a foamei de 4 zile, din 5 ianuarie ’90). Reapărută cu Laurențiu Ulici redactor șef, Ivănescu fiind dat afară și rămas dat afară. Rănile pământești ale nedreptăților au culminat atunci. Să fi plecat din țară? N-a putut: „Nu am fibră de apatrid”.

 Sunt în acord cu pamfletarea intrușilor intrați în câmpul poeziei, cu carnet de la Un. Scr. R, a infractorilor-plagiatori, a sincronizaților cu modele literare (imitațiile nu fac o literatură !), nu și cu loviturile date prietenilor, ca „Poetul Păstârnac”: „Din Brumaru nu va rămâne nimic…; Este un poet minor care nu va conta, cu bulioanele și cu pandișpanele lui în poezia românească”. Viorel Ilișoi îi dă ferm replica, încercând să-l tragă de la „misecuvinism”. „Eu sunt de altă părere, dar, mă rog, nu sunt aici să-mi afirm opiniile, nici să le schimb pe ale dumneavoastră. Cred că e suficient atât aici, vă propun să trecem la alt subiect” (pag. 190). Numai că următorul subiect a fost Mihai Ursachi: „Ei, această paceaură nenorocită de poet, care, după opinia mea, n-a ajuns nici măcar la minima performanță a stilului propriu, că nu există un stil Mihai Ursachi în poezie, el scrie fără stil, o poezie pe care poate s-o scrie oricine, găunoasă și solemnă” (pag. 191); nu-i iartă nici „ o măgărie incalificabilă”, de a-l înlocui pe „Mihai Eminescu cu cine trebuie, cu Mihai Ursachi adică”. Or, vorbind despre Eminescu, Ursachi a scos din athanorul său magic cristal de cuvinte. Furia pe Ursachi, desemnat să înmâneze anual, în Biserica Uspenia din Botoșani, Premiul „Mihai Eminescu”, l-a orbit pe Cezar Ivănescu, dacă a putut să-l numească: „măgar bășinos și egolatru”, „halvițarul pervers care coace căcat și-l dă drept prăjitură”. Aș fi vrut să nu spună așa ceva. Și nici că Dan Laurențiu-Ciobanu „s-a grăbit să fie poet modern ciordind de la toți colegii lui de generație”. Dan Laurențiu n-a ciordit nici de la Ivănescu, nici de la Ursachi, e poet de rangul de sus. Mie mi-a pus în mână Rod (Editura pentru literatură, 1968), cerându-mi s-o recenzez. Am scris și am debutat astfel în revista „Cronica”, la vreme de relativ „dezgheț”, în ’68.

Spirit neiertător, Cezar n-are tată, nici prieteni convivi. Doar câțiva, de drum scurt: Adi Cusin, Cristian  Simionescu, Petru Creția, Adi Cristi… Aurei Christi i-a oferit frumosul pseudonim, iar Ion Papuc e „marele prieten al vieții mele”. Cine nu și l-ar dori prieten pe filosoful clujean, autor, printre alte cărți grele, al eseului Despre conștiința creștină? Petru Aruștei e prietenul de drum lung.

Am discutat de multe ori cu Petru Ursache despre duritatea lui Dom Cezar. Și cred că această duritate excesivă e rezultatul unei traume: bătăile tatălui, cu cruzime acerbă, au lăsat răni de nevindecat. Rănile copilului și adolescentului cunoscând oroarea bătăii nu s-au mai vindecat. Cezar Ivănescu a adunat multă furie contra tatălui – Rusia. Și amărăciune multă. A vrut să fie iubit. L-a iubit mama sa, care a murit în 1963, când Cezar avea 22 de ani.

Da, a trecut greu de traumă. Sau n-a trecut? Mă face să spun asta faptul că „tatăl castrator” e propriul tată, dar la fel de castrator e și comunismul. Lumea comunistă e, pentru Cezar Ivănescu, „lumea beznei”. Nici rănile provocate atunci nu i s-au vindecat. Petru vorbește de „pamflete nebemolizate” scrise de puer senex și de „nevroză cezarocronică”, tocmai pentru a-i scuza anume derapaje. Cezar i-a promis, într-un interviu, că va „îmblânzi”, într-o nouă ediție, Timpul asasinilor. N-a mai apucat. La un moment dat (pag. 416), îi spune lui Viorel Ilișoi: „Textele de obicei știi că se curăță, se stilizează”. Intervievantul răspunde: „Cum o să fac și eu cu textul ăsta”. A făcut-o și-i bine c-a făcut-o. La fel Clara Aruștei, Electra sa, dar și „Îngerul Domnului cu noi”. Dar cartea trebuia să apară. Cum spune chiar el: „pentru  reactualizarea tuturor amintirilor traumatice și păstrarea lor vie în memorie, cu scopul de a-mi ilumina mintea și sufletul spre a-mi vedea existența care mă așteaptă”(pag.390). […].

Titlul original: „Șapte zile, între zeița Euterpe a poeziei și Momos, zeul deriziunii” (extras)