Autor: DORU DINU GLĂVAN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 111

A trecut, iată, și pomenirea de șase luni a celui care a fost, timp de două mandate și jumătate, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan. Performanțele pe care le-a avut Uniunea sub conducerea sa sunt fără precedent. Și dacă Eminescu ziaristul rămâne reperul fundamental al UZPR ca structură de breaslă a unei profesii de excepție umană, Doru Dinu Glăvan este și va rămâne veșnic simbolul ei contemporan. A construit, pentru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, un patrimoniu de imagine pe care noi, cei care-i suntem vremelnici urmași, nu putem, deocamdată, decât să-l apărăm sau să-l profanăm. Și într-un caz, și în altul, răspunderea e a fiecăruia în parte și a tuturor la un loc. Am găsit de cuviință, pentru această pomenire de șase luni, să-i mai dăm o dată cuvântul, reluând spovedania sa publică pe care a făcut-o în 2020, în „Poliția de frontieră” (politiadefrontiera.ro), o publicație mai puțin cunoscută, dar care rămâne astfel înnobilată de confesiunea sa. (Miron Manega)

M-am născut în Timişoara, la 7 iunie 1946. Am absolvit 7 clase elementare la Reşiţa. M-am descoperit în nişte fotografii în faţa microfonului, cum era înainte de anii ‘60 când şi copiii aveau serbările lor, iar eu eram crainic, la aproximativ 9-10 ani. Copil fiind, îmi aduc aminte că am participat la toate evenimentele de genul acesta. Am dansat, am cântat, am luat premii naţionale şi am făcut sport, chiar şi atletism, obligat şi de faptul că aveam un reumatism articular.

În 1960 mi-a fost refuzată intrarea la liceu cu una din cele mai mari medii, 9,81, din cauza dosarului bunicilor mei, care erau plecaţi în America din 1911. Tot cam în această perioadă am prins drag de statistică sportivă. La acea vreme, documentarea era foarte dificilă, deoarece datele nu erau la un click distanță, aşa cum sunt ele astăzi.

Am intrat, ca lider, la Şcoala Profesională, în clasa cea mai pretenţioasă, lăcătuş motoare Diesel, înfiinţată odată cu apariţia producţiei de locomotive Diesel, când au fost înlocuite cele cu aburi. Era prima clasă de genul acesta din România. Sunt acele motoare care circulă şi azi. Menţionez că doar carcasa şi generatorul electric al locomotivelor erau făcute la Electroputere Craiova, motorul era făcut la Reşiţa, iar boghiurile la Caransebeş şi Balş.

Din primul an, la câteva luni, în mod excepţional, am fost singurul ucenic repartizat, ales pentru practica în sectorul  montaj, unde erau doar ingineri elveţieni şi doar patru muncitori  români cu cea mai mare calificare profesională.  Am absolvit şcoala, cu calificativ profesional excepţional categoria a V-a…

Spun toate acestea pentru că eu m-am simţit ca un lider în generaţia mea. În tot ceea ce am făcut am fost primul, iniţiatorul și susţinătorul.Am fost chiar și un bun sportiv de performanţă. Cei de la Clubul Muncitoresc Sportiv Reşiţa, pentru faptul că eram un bun organizator, bun statistician, m-au luat organizator de competiţii la ei la club, unde m-am ocupat de 28 de Asociaţii Sportive din Uzina Reşiţeană şi Combinatul Reşiţean.

 În 1963 am început liceul seral dar am fost exmatriculat din clasa a X-a pentru 31 de absenţe nemotivate făcute din cauza schimbării locului de muncă(usesem scos din producţie ca instructor sportiv la Clubul Sportiv Muncitoresc Reşiţa, absenţele urmând să fie motivate, prin adresă parafată de Inspecţia şcolară a vremii). A fost o atitudine abuzivă împotriva unui elev care avea 10 medii încheiate din 12, numai cu 9 şi 10. Principalul „dușman” al meu a fost directorul adjunct al liceului, care îmi era profesor de fizică. Culmea, ora de fizică, la el, şi ora de matematică, se desfăşurau cu mine la tablă, adică cu mine se făcea noua lecţie. Efectiv îi ajutam pe cei doi profesori ca să predea.

În toamna acelui an am fost încorporat militar, adică în 1965, pentru un an şi patru luni. Am fost încorporat la Drăgăşani, la o unitate de securitate a MAI-ului, aşa se numea atunci, adică de jandarmi. Am fost apreciat şi premiat, ca militar în termen, pentru rezultate în pregătirea militară şi pentru multe activităţi culturale, artistice, sportive şi educative pe care le-am organizat […].

După armată, din toamna anului 1968 am reluat cursurile liceului la seral, reîncepând cu clasa a X-a. Am absolvit liceul în 1971, cu diplomă de bacalaureat. Tot atunci, am fost selectat ca secretar de redacţie la ziarul „Energia” al UCMR, unul din cele două ziare ale municipiului Reşiţa. Îmi plăcea foarte mult foiletonul, ceea ce nu se mai practică, pentru că aici puteai să zugrăveşti o serie de situaţii, să le persiflezi. Eu semnam, foarte rar am spus asta, cu „Pavel Ciuciurică”, foarte puțini ştiind faptul ăsta, deşi toţi aşteptau să vină ziua de sâmbătă, pentru a vedea ce a mai scris acest „Pavel Ciuciurică”.

Revin puțin în timp… Din 1962 am vorbit la Radio Timişoara ca adolescent, prezentând ştiri despre tineret, iar din 1965 eram corespondent la Ziarul Sportul Popular. Din1969 am vorbit la Radio România Actualităţi, unde comentam atletism, nataţie și gimnastică. Chiar şi fotbal, dacă nu era un crainic disponibil.

Am dorit să urmez Dreptul, lucru refuzat  pentru că aveam dosar necorespunzător. Apoi, intenţia de a termina la fără frecvenţă Institutul de Educaţie Fizică şi Sport am abandonat-o din cauza înăspririi normelor pentru  probele fizice, practice, pe care nu mă mai simţeam în stare să le îndeplinesc.

Am avut o altă opţiune – filologia, dar în domeniul jurnalismului, iar această specializare a fost transferată la Academia Ştefan Gheorghiu. Secretarul cu propaganda  al Comitetul judeţean de partid m-a chemat în 1973 să-mi propună trimiterea mea la această facultate la zi, cu plata integrală a salariului, pentru preţuirea pe care o avea faţă de mine. Dar din acceaşi cauză a dosarului bunicilor mei s-a abandonat ideea […].

În acelaşi an, la Comitetul Municipal de partid din Reşiţa a fost promovat ca secretar cu probleme organizatorice un cetăţean cu care avusesem o dispută  de idei, cu 3-4 ani în urmă. Nereuşind să uite disputa şi fiind un om puternic politic, i-a solicitat şefului meu, preşedintele CJEFS (unde eram metodist), să-mi găsească motiv pentru desfacerea contractului de muncă […].

Am trăit alt moment greu, care m-a determinat să nu mai continui la CJEFS, plecând la societatea mixtă româno-vest germană Reşiţa Renk, unde am fost primit prietenește, conducând administraţia şi având sarcini de protocol timp de 16 ani, până la începutul anului 1990. Era una dintre cele trei firme „româno-capitaliste”, care făceau reductoare. Un fel de cutii de viteză pentru vapoare şi benzi transportoare pentru industria transportatoare minieră. Celelalte două societăţi erau Rifil Săvineşti producătoare de fire tip lână şi tip bumbac, acrilice şi în amestec, având capital mixt româno-italian, şi Data Consulting cu americanii, în Bucureşti, având profil electronic, calculatoare.

Vorbeam la radio când credeam eu că e nevoie, cu îngăduinţa conducerii, dar niciodată nu am lăsat pe altul să-mi facă treaba în cadrul societăţii unde lucram. Făceam totul din pasiune, nu primeam salariu pentru treaba de la radio, primeam doar 150 – 200 de lei pe lună, pentru drepturi de autor.

S-au înfrăţit oraşele Reşiţa cu Pancevo din Serbia, astfel că aveau loc competiţii în week-end, când la ei, când la noi. Colegii mei care organizau, plecau şi la sârbi.Toți, cu excepția mea. Întrebat fiind, de cineva de la securitate care răspundea de sport, de ce nu merg, i-am spus despre bunicii mei. I-am mai spus că dacă el îmi aduce mie paşaport, eu plec, dar personal nu vreau să depun cererea ca să să creadă organele comuniste că vreau să fug din ţară prin Iugoslavia.

Au trecut anii şi, în 1980, un şef al securităţii de la radio, un tip care iubea sportul, îmi propune să mă duc să transmit de afară. „Eu am fost dat afară de la serviciu, din cauza legăturilor pe care le am în străinătate, cine îmi dă mie drumul să ies din ţară?”– i-am spus. „Cum, cine? Eu, noi, securitatea!”. Apoi m-a întrebat când e următoarea competiţie. Urma Campionatul Balcanic de Înot de la Volos din Grecia. Şi mi-a zis că o să rezolve el și a rezolvat-o.

Astfel am plecat în Grecia, cu autocarul. Acolo, nu m-am rezumat doar la sport. Vorbeam la radio de 4-5 ori pe zi. M-am întâlnit cu comunităţi de români şi am făcut interviuri. Am făcut un interviu chiar şi cu grecul care se ocupa de pregătirea bazei sportive şi l-am dat pe post.

Când am ajuns acasă, mă aştepta generalul, şeful radioului, care mi-a zis:„Te felicit! Ai transmis extraordinar şi ai împăcat două ţări! Vine preşedintele Greciei în România, pentru că ai vorbit extraordinar despre greci.”

 Nu ştiam despre ce e vorba, dar ulterior am aflat: şeful sportului de la greci era frate cu preşedintele Greciei.

La Reşiţa, m-a oprit pe stradă cineva de la securitate, care m-a interpelat: „Bun, şi acum ce ai să ne spui?” I-am răspuns că tot ce am avut de spus am spus la radio. El m-a amenințat că o să fiu chemat la poliţie la şeful securităţii. M-am dus eu la poliţie, de bună voie, căci trebuia să duc paşaportul şi am intrat şi la şeful securităţii. I-am relatat întâmplarea iar acesta a chemat în birou trei oameni, ca să îl recunosc pe cel care m-a abordat pe stradă. L-am recunoscut, iar şeful a început să-l apostrofeze: „Ce-ai mă, tu, cu Doru? Nu aveţi treabă cu el! El trebuie să vorbească de români! Să nu mai audă de la Europa Liberă, ci să-l asculte pe el!”

Şi, de atunci, am plecat mereu la diferite competiţii sportive să comentez. După discuţia asta, comandantul securităţii l-a chemat pe unul,  mi-a dat numărul lui de telefon şi i-a zis „Să ai grijă de Doru! Când te sună, să-i dai ce-i trebuie!”

Şi după ce a fost schimbat acel comandant, am continuat să plec. De vreo câteva ori, când mă întorceam, mă chema comandantul în funcţie şi mă felicita pentru cum am comentat. A fost o viaţă frumoasă când mergeam la competiţii. Avem intrare peste tot, mergeam de exemplu, în satul olimpic, că aveam acreditare să iau interviuri. Dar de multe ori mergeam ca să mănânc gratis […].  

Din ianuarie 1990 am fost secretar de redacţie la cotidianul reşiţean Timpul, iar din toamna aceluiaşi an m-am transferat la Radio România, devenind corespondent teritorial.

În 1991 am fost atestat de către UZPR ca ziarist profesionist şi am devenit membru al organizaţiei. Din acel moment, am intrat pe făgaşul dorit demult, slujindu-l cu credinţă şi onestitate. Nu am avut starea de a mă frământa pentru continuarea studiilor, am fost prea marcat de cele întâmplate în viaţa mea, fără a mă considera disident sau marginalizat.

În 1995, mi-au spus reşiţenii: „Dacă tot sunteţi aici, de ce nu faceţi un radio cigar aici?”. Şi, într-un an, de Revelion, au venit şefii de la radio la Reşiţa. Noi aveam un radioemiţător de 100 de waţi, în oraş, primit din Franţa, şi le-am zis acestor şefi de la radio despre emiţător. Directorul de la tehnic de la radio, când l-a văzut a zis că deşi e doar de 100 de waţi, el poate să scoată chiar şi 200. Şi aşa a izvorât ideea să facem un post de radio la Reşiţa, eu vorbind în continuare şi la Radio România.

Am făcut Radio Reşiţa şi Fundaţia Radio Caraş-Severin, iar în 1995, toamna, a ieşit legea radio-difuziunii, când s-a separat radio-difuziunea de televiziune. În statutul radio-difuziunii se putea asocia cu alte posturi de radio teritoriale. Si astfel Fundaţia Radio Caraş-Severin s-a asociat cu radioul şi am făcut radio cu forţele locale. Au venit colegii de la tehnic, de la Bucureşti, să vedem unde amplasăm emiţătorul, căci Reşiţa e între dealuri şi trebuia căţărat undeva mai sus. Am găsit locul ideal pe un deal unde era o unitate militară de rachete care păzea „eterul” până la Zagreb. Am vorbit cu şeful  unităţii, care s-a bucurat de idee, că aşa mai putea să-şi pună şi el, pentru unitate, nişte antene. Am început emisia cu data de 12 iunie 1996. Eram, deci, realizator de radio pentru Bucureşti şi, în acelaşi timp, conduceam postul de radio de la Reşiţa […].

L-am condus timp de 17 ani şi a fost primul post de radio românesc care s-a auzit pe internet în toată lumea, din anul 1998, când încă se bâjbâia la noi cu internetul.

În 2004, 2008 dar şi în 2012 reşiţenii m-au solicitat să candidez la primărie. În 2012 un lider de partid mi-a propus să candidez ca independent, dar pentru că s-au făcut nişte alianţe care au stricat atmosfera, am renunţat la idee.

Atunci, Uniunea Ziariştilor, care avea alegeri pentru preşedinte în luna martie, le-a amânat până în iunie, ca să pot şi eu să candidez. Era vicepreşedinte încă din anul 2004, UZPR-ul având o puternică filială în zona mea.

Şi, uite aşa, din 2012 am devenit preşedinte peste o organizaţie cu numai 421 de membri cotizanţi. În prezent, are 3.500 (n.r. în 2020). […].

În perioada în care făceam atletism, antrenorul meu avea un bun prieten, căruia îi plăcea statistica. El păstra recordurile României pe judeţe, pe categorii de vârstă, sex, discipline sportive. Văzându-l pe el, lucrul acesta a început să mă pasioneze și pe mine. Și în felul acesta m-am apucat de statistică, ajungând unul dintre cei 12 statisticieni ai lumii la nataţie. Buletinele mondiale apăreau trimestrial şi răspunzătorul din ţările socialiste de aceste buletine eram eu. Primeam acasă vrafuri de scrisori din toate ţările: Cuba, China, ţări din Europa, iar eu eram cel care trebuia să descifreze recordurile lor naţionale […].

UZPR, prin statutul pe care îl are, se ocupă de jurnaliştii din ţară, din zonele limitrofe ale ţării şi din diaspora, adică în Germania, Austria, Australia, SUA, Canada […].

Marea parte a jurnaliştilor şi cei care sunt în afara ţării, cred în UZPR. Avem la Giurgiu o filială, de care ar trebui să aparţină ziarişti români din Bulgaria, dar acolo nu sunt prea mulţi. Faţă de Serbia, de exemplu, unde la Pancevo este Casa de Editură Libertatea. Aceasta scoate săptămânal mai multe publicaţii: Revista Tineretului, Bucuria Copiilor, Revista Lumina. Plus că este o editură unde se scot cărţi.

La Gyula, în Ungaria, avem o publicaţie care apare în limba română, săptămânal, dar şi la Szeged, iar ziariştii sunt membrii noştri, ai UZPR. Mai nou, şi în Ucraina avem membri. Este un Centru de Presă multietnic la Ujhorod dar, din păcate, în ultimele două luni au apărut nişte reguli stricte la ei, în sensul că se limitează dreptul românilor de a mai scrie în limba lor. În acest caz, Uniunea va interveni şi la Ministerul de Externe, şi la Preşedinţie, cu solicitări ca să ajutăm presa română din Transcarpatia, dar şi pe cea de la Cernăuţi. Ceea ce am constatat este că guvernul maghiar ştie şi poate să ajute etnia maghiară din Ucraina, cum o ajută şi pe cea din România, pe când guvernul nostru, deloc. Nu în ultimul rând, la Chişinău avem o filială cu numeroşi membri […].

Presa din România este căpuşată de forţe politice şi economice. Aceasta e marea problemă: căpuşarea presei într-un procent de peste 50%. Foarte puţini sunt cei care se descurcă, care au forţa să facă o presă independentă total. Există o asemenea presă, dar prin faptul că a dispărut distribuţia, prin acel Rodipet, s-a diminuat posibilitate de a mai face presă scrisă, din 2002 […].

Aş vrea să amintesc aici de Eminescu şi de faptul că şi el a avut calitatea de ziarist, pentru care a pătimit atâta. Nu a suferit pentru că a fost poet, ci pentru că a fost ziarist. Iar noi, UZPR-ul, îl luăm ca model!

(Acest text este un extras din interviul acordat de Doru Dinu Glăvan revistei „Poliția de frontieă”, la 29 Aprilie 2020)