Autor: Prof. Dr. GICĂ MANOLE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 122

La sfârşitul lunii iunie 1940, când România este ameninţată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunţe, fără luptă, la teritoriile româneşti de peste Prut. În momentul când Armata Română şi o parte a populaţiei civile (inclusiv evreii bogaţi) se retrag din calea invadatorului bolşevic, în Basarabia şi Nordul Bucovinei, o parte a populaţiei evreieşti de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violenţă rară şi de neexplicat […].

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chişinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roşii, au barat străzile şi au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română”, „Trăiască Stalin”; comisarii de poliţie Pascu Nicolae, Mateescu Severin şi Stol au fost executaţi. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea şi din Cernăuţi. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Ţenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situaţie: trupele române în retragere au fost atacate şi dezarmate de evrei, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă, împuşcarea unor autorităţi militare şi civile româneşti, biserici româneşti devastate şi arse, ocuparea şi distrugerea unor sedii administrative şi militare etc.

La Vijniţa, dr. Wisner, şeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roşu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor”. La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniştii evrei au ocupat sediile Poliţiei şi Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împuşcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa şi agentul Eustaţiu Gabriel; au fost asasinaţi căpitanul Georgescu şi administratorul financiar Ion Gheorghe. La Româneşti (Lăpuşna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârşit de an şcolar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comunişti au dezbrăcat şi bătut pe jandarmi. Agravarea situaţiei românilor, în aceste zile, din cauza situaţiei create de numeroşi evrei, l-a preocupat şi pe regele Carol al II-lea. Aşa, în „Jurnalul” său, el notează pe 29 iunie 1940: „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate… Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelora care voiau să plece.”

Atitudinea evreilor faţă de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până şi pe comandanţii trupelor de ocupaţie sovietice, care au dat ordonanţe prin care avertizau că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. Şirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocităţi nejustificate, neprovocate: au fost ucişi cu bestialitate perceptorul şi notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul şi agentul de percepţie din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuţi, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înţeles şi justificat, s-a produs la Chişinău, unde „400-500 de evrei comunişti constituiţi în bande, înarmaţi cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri”. (Raport informativ al Marelui Stat Major, secţia a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni şi bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau şi câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, şi mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve”, în articolul „Scene tragice în Basarabia şi Bucovina”, oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii şi unii evrei precum prădarea şi incendierea bisericilor, împuşcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliţiei etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa” în articolul „Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina”, după ce trece în revistă unele din atrocităţile antiromâneşti, anunţă cititorii că la Cernăuţi se formase „un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti”.

Iarăşi, importantul „Corriere della Sera”, însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo. La Chişinău, şi în alte oraşe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci şi alte instituţii, jefuind totul în timp ce alte bande de alţi nelegiuiţi cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite oraşe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii şi 3 profesoare au fost împuşcate. La Chişinău, opt biserici, între care şi catedrala, ardeau la sosirea ruşilor.” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Şafran, rabin şef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”. Am sublinait, cu altă ocazie, poziţia lui Nicolae Iorga faţă de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc” (articolul De ce atâta ură?), aşa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni. Spaţiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reţinere, că în primul an de ocupaţie sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeaşi ferocitate şi ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum şi la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veşnicie, iad şi mormânt.

„În zilele grele de la sfârşitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă naţională, unii cetăţeni evrei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacţii fireşti care s-au manifestat contra lor”. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau şi opiniile a doi diplomaţi englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „evreii urăsc pe români şi au o pronunţată tentă spre comunism”, iar J. Le Rougetel, având informaţii de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chişinău fuseseră gazaţi şi ucişi în stil nemţesc şi 10 trenuri încărcate cu moşieri şi ţărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit., p. 212). Uciderea şi deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedeşte a fi un atentat grav la existenţa biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor/secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea şi asumarea lor în faţa probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni şi bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime şi atrocităţi împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetăţeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toţi locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate de Constituţia din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4.600 medici evrei şi doar 4.200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX şi începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înţelegere, toleranţă şi compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, […] fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia şi Bucovina a dezlănţuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităţilor civile şi militare româneşti, a adus grave ofense şi injurii simbolurilor naţionale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părţi a evreimii din teritoriile româneşti din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacţii antiiudaice justificate. Aşadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relaţia români – evrei, determinând, în baza relaţiei cauză – efect, reacţii şi represalii pe măsura crimelor antiromâneşti înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce şi incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca şi alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

Titlul original: „De ce nu cred că a existat un holocaust românesc?” (fragment)

____________________________

Semnează Petiția „Institutul „Elie Wiesel” chemat la judecată”