Autor: NICOLAE STEINHARDT

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 222

Ianuarie 1960

[…] Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta – asta, nu alta. Oare nu-s un mînjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate mâini, în supărări groteşti, în zvîcniri de invidie, de mîndrie sîngerîndă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat, nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe?

La ce bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mîndriei şi demnităţii? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv.

Înţeleg prea bine – din ce în ce mai bine pe măsură ce lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi – că acum se ia hotărîrea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş suci-o tot prins în capcană rămîn. Ori pe calea adevărului, ori pe a lunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc. Atîta doar să mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurare calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de sens, de importanţă.

Sunt pierdut!

Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii – ale mahalalei şi satului – mijeşte deodată un alt gînd, o a treia soluţie.

A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc – asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm, şi cinic, şi abil. Repetă: abil. Da, există, mai există o negîndită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemînatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Matache pe care l-a furat slujnica; nea Pană, gîlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă lume, moş Urcan bătrînul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punîndu-mi ochelarii negri, m-aţi învîrtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor… De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cît priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel. […].

Iată a treia soluţie – neaşteptată şi stranie: MINCIUNA. Minciuna binecuvîntată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă, al Lui devin, pentru totdeauna). Minciuna neruşinată, domoală, cît mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întîi dumneavoastră, domnilor englezi”, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănîncă cu mîna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gîndul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărît care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). […].

Trebuie SĂ MINT. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atît de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda cînd a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.

Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele rîului Tîrgului şi rîului Doamnei nu curg doar pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las’ că şi alea cît îs de surde şi tot o potrivesc.

Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stînga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste… Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos căci poate da, acută, senzaţia unui déjà vu ori măcar a unui déjà imaginé… Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, cînd ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta, ce poate fi, dacă nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere, care-i de căcat? – uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt – chirurgii şi militarii d-aia înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie totuna), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa.

Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.

Aşadar:

– Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunînd ceva duşmănos.

– Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?

– La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.

– Nu ţii minte?

– Nu.

– Da paharu’ ţii minte că l-ai spart!

– Nici.

– Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?

– Recunosc.

– Atunci? De ce ar spune că a auzit ce n-a auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?

– Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic.

Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pămînt încolţeşte grîul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorînduielii şi al măştilor. Jupîn Codîrlă greu de cap.

Iar ea? Ea e cu ei – simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: pînă acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că, pentru a distruge un ins, ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.

Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atît de cumplită. Ameţeala. Lumea se învîrte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strîmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!”), mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.

Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţînarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai, înţelege, oricît te-ar uimi, te-ar speria – dă-ţi seama că ai cîştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i totuna cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate. […].

(Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991)