3 Responses to „Anti-Miorița” – un nou atac pervers la cultura și identitatea românească

1. V. Voinea says:

   February 22, 2026 at 8:58 pm

   ///Câteva teste drept replică contra anti-românilor și guralivilor inculturii:
   -unul al regretatului dr. Vitalie Pastuh-Cubolteanu, atacat pe tema Mioriței de ruși -unul al Prof. Ion Coja.
   – la final BALADA UNUI PLAI DE MUNTE de Radu Gir.

   Miorița, pe înțelesul rușilor
   Miorița, pe înțelesul rușilor
   3 august 2017
   de Ion Coja
   Doctrină naţionalistă , Textele altora
   0 comentarii
   Interviul lui V.Pastuh-Cubolteanu ”Auzul inimii și înălțimea baladei” (15.07.98)
   Mesaje primite
   x
   pastun vitali
   10:22 (Acum 11 ore)
   către mine
   Iată părerea recentă a unui scriitor român ( autor al unui studiu științific despre balada MIORIȚA ), după ce a citit concepția originală a mea despre mesajul etic-filosofic din balada MIORIȚA, expus în interviul meu ”Auzul inimii și înălțimea baladei” (publicat în ”Literatura și arta” din 15.07.1998):
   Splendid. Magnific. Toată admirația mea nețărmurită. Nu îmi aduc aminte dacă am mai văzut așa apărător aprig al nației noastre. În orice caz, mai aprig apărător al Mioriței, nu, n-am văzut. Dacă aș fi știut ce ați scris, m-ar fi ajutat foarte mult.
   Ați putea dezvolta asta într-un eseu sau în ce credeți că ar fi mai bine pentru propagarea mesajului dumneavoastră?
   Mă gândesc să le trimit textul dumneavoastră la organizatorii acelui simpozion ce se va ține în curând. Cu acordul dumneavoastră, desigur. Dacă sunteți de acord, mailul către ei îl direcționez simultan și către dumneavoastră. Astfel veți putea intra în legături directe.
   VR
   Le 2 août 2017 à 20:06, pastun vitali a écrit :
   Auzul inimii şi înălţimea baladei „Mioriţa”
   Corespondentul revistei „Literatura şi arta” („LA”) în dialog cu Vitalie Pastuh-Cubolteanu
   „LA” : „În prezent, la o răscruce de milenii, lumea este pândită de cataclisme naturale şi sociale. Lumea e debusolată şi în derivă. Intelectualitatea de pe toate meridianele lumii inventează soluţii ipotetice de salvare a omenirii de pericolele majore. În acest plan, câţiva intelectuali de la noi ne propun reţeta abandonării unor valori tradiţionale şi debarasarea de „meteahna mioritismului”. Cum credeţi, există asemenea meteahnă naţională? ”
   — Cât priveşte abandonul valorilor tradiţionale, respectivii domni au dat-o în bară. Iar aşa-numitul „mioriotism”- cusur românesc – în realitate, e una din cele mai gogonate prostii de fabricaţie necunoscută, dar cu circulaţie prin părţile noastre, cu precădere la amatorii de masochism intelectual.
   „LA”: Cum, nu suferim noi de mioritism?
   — Cu o enormă părere de rău – nu . Dar mai întâi să convenim ce înseamnă termenul.Mioritismul, odată ce circulă asemenea cuvânt, ar trebui să însemne atitudinea psihologică din mesajul cifrat artistic al baladei „Mioriţa”. Mesajul artistic-spiritual din balada „Mioriţa” trebuie descifrat şi perceput cu auzul inimii. Or, acei intelighenţi, masochişti intelectuali, au inima completamente surdă. O surzenie specifică, remarcată cândva de Gr. Vieru: „Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium…”.
   „LA”: Deci, „mioritismul”, corect auzit şi corect înţeles, este o calitate? Cum se numeşte calitatea aceasta în limbajul general acceptat?
   —E mai uşor şi mai corect să nu foloseşti cuvântul „mioritism”, decât să încerci să-l umpli cu alt sens, fiindcă de termen s-a lipit deja pecinginea peiorativă. Am să demonstrez că mesajul spiritual din balada „Mioriţa” conţine o mare calitate sufletească şi D-voastră singură o veţi denumi. Prima dată, argumentarea ce urmează am adus-o în faţa unor psihologi ruşi de la Moscova. Argumentele au fost acceptate ca valide. Era pe la sfârşitul anului 1989, cînd Mişcările de eliberare naţională din Imperiul sovietic atrăseseră atenţia intelectualilor. Se discuta despre etnopsihologie şi cultură naţională. Când am fost prezentat, psihologilor li s-a spus că eu lucrez asupra unui manuscris de istorie veche a românilor („Istoria neamului de la origine până la formarea Principatelor”). Moscoviţii m-au luat la abordaj: „De ce în eposul dumneavoastră „Mioriţa” moldovenii sa arată laşi în faţa duşmanilor?” Le-am răspuns: „Cunoaşterea baladei „Mioriţa” vă face cinste.
   Un lucru e rău – nu aţi înţeles-o. Interpretarea eronată vine din necunoaşterea unor date istorice şi a unor subtilităţi artistice. În primul rând, în baladă, nu e vorba de „invazia duşmanilor”, ci de o “întâmplare în familie”. Ciobăneii vieţuiau pe acelaşi pământ — “Pe un picior de plai” — şi erau de un neam — românesc. Faptul că sunt numiţi “vrâncean”, “moldovean” şi “ungurean” e absolut identic cu faptul că ruşilor din Siberia li se spune “sibireaki”, ruşilor de pe Don — kazaki şi ruşilor de pe ţărmul Mării Albe — “pomorî”. “Vrâncean” e denumirea românilor din zona Vrancei, “ungurean” e denumirea românilor din zona românească Transilvania, refugiaţi în Moldova de răul prigonirilor naţionale şi religioase din partea cotropitorilor maghiari. Comunităţile ruşilor cazaci de Don, de Terec, de Ural, de Amur ş.a. s-au format tot prin refugiu, doar că ruşii fugeau numai de jugul social, iar transilvănenii — de triplu jug. Pe teritoriile româneşti, de atunci întâlneşti numele de familie Ungureanu.
   Ba chiar şi la câţiva kilometri de aici, la Teatrul Armatei Sovietice, montează spectacole regizorul român moldovean Ion Ungureanu. În al doilea rând, nimic mai mincinos decât afirmaţia că românii moldoveni ar fi laşi în faţa duşmanului. Deschideţi Istoria Europei şi o să citiţi cum, în bătălia de la Grunwald din 1410 împotriva înaintării spre răsărit a Ordinului teuton, corpul de armată moldovean s-a acoperit de slavă. Deschideţi “Istoria Statului rus ” de Karamzin şi o să vedeţi admiraţia cronicarului dumneavoastră faţă de bărbăţia moldovenilor şi faţă de talentul militar al domnitorilor moldoveni.
   Din câteva zeci de bătălii, Ştefan cel Mare a pierdut numai două. Despre războaiele lui Ştefan cel Mare Karamzin scria: “…malâmi sredstvami tvoril velikoe, vâzâvaia izumlenie gosudarei i narodov” (“…cu mijloace mici realiza lucruri măreţe, producând uimire la suverani şi popoare”). Citiţi despre luptele lui Ioan Vodă cel Viteaz. Citiţi despre mişcarea de rezistenţă haiducească.
   Doi dintre vestiţii combatanţi ai Războiului civil din Rusia sunt de origine moldoveni. Serghei Lazo, având gradul de praporşcik, a comandat cu succes divizii (comandarea diviziei e “lucru” de general). Mihail Frunze, al cărui nume îl poartă Academia dumneavoastră militară, a comandat fronturi (frontul este comandat, cum se ştie, de mareşal). Frunze, inginer de profesie şi autodidact în materie de război, a comandat trei fronturi şi toate campaniile lui s-au soldat cu biruinţe.
   Moldoveanul Frunze a efectuat reforma armatei ruse şi prin aceste reforme, conform afirmaţiei mareşalului Jukov, a asigurat victoria Armatei Roşii în cel de-al Doilea război mondial. Citiţi memoriile lui Jukov. Luând cunoştinţă de balada “Mioriţa”, nu trebuie confundat mesajul psihologic al conţinutului artistic cu subiectul. Drept subiect serveşte punerea la cale a unei acţiuni criminale de către pizmăreţi de acelaşi neam. Pizmaşi există şi au existat în toată lumea. Am auzit ruşi văicărându-se supăraţi de o invidie specială –„invidia rusească”. Balada nu ne relatează nimic despre realizarea actului criminal, nu ştim dacă în genere el a avut loc. Descrierea atacului a fost evitată în mod expres, fiindcă ar fi distras atenţia de la mesajul esenţial. Am fi avut o cronică poliţistă în versuri frumoase. Doar atât. Însă balada „Mioriţa” este o capodoperă genială. Genialitate îi conferă operei două momente: perfecţiunea de giuvaer a limbajului şi mesajul general -uman care străbate de sub admirabila haină artistică.
   „LA”: Cum se numeşte, în limbaj modern, formaţiunea psihologică în care e cifrat cu mijloace artistice mesajul uman al baladei „Mioriţa”?
   —Formaţiunea se numeşte orientare psihologică. Orientările psihologice se manifestă prin atitudini şi practici. Valoarea morală a „Mioriţei” rezidă în practica şi atitudinile ciobănaşului moldovean. Cum e caracterizată activitatea practică a acestui personaj? El e ” … mai ortoman/ Ş-are oi mai multe, /Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi/ Şi câni mai bărbaţi… ” Cuvântul „ortoman” înseamnă chipeş, mândru, voinic, viteaz. Ce calităţi rezultă din caracterizarea activităţii baciului moldovean? Priceperea, hărnicia, dragostea de lucru. Hărnicia, în cultura populară românească, a fost întotdeauna prim criteriu de evaluare a oamenilor. Ion Creangă, acest perfect exponent al culturii populare româneşti, când enumera virtuţile umane, începea cu hărnicia.
   „LA”: Care sunt celelalte criterii de evaluare a omului de către Ion Creangă?
   —Am să vă spun cu alt prilej, e o temă aparte. Promit să vă prezint un eseu care se va numi „Portret psihologic al unui român perfect”. Dar să revenim la rolul cuvîntului „ortoman”. Imaginea tânărului viteaz, mândru, voinic se loveşte de imaginea evitării luptei pe moarte pentru a ne conduce la întrebarea: CE L-A DETERMINAT pe baciul moldovean să evite lupta, mai precis, pregătirile de luptă? Doar românii sunt suficient de războinici în viaţa reală şi în balade. Românul merge la luptă pentru dreptate socială: „ Stai, măi Fulgo, barbă neagră,/ Să te fac cu mintea-ntreagă / Şi cum sta şi-l judeca, / Inima i-o despica/ Şi Dolcăi o arunca, / Iară Dolca n-o mânca./ Inima de vînzător / E venin otrăvitor” (balada „Dolca”). Românul merge la luptă împotriva duşmanilor externi: „Ianuş Ungurean, / Mihu Moldovean, / De-o parte se duc, / La luptă s-apuc./ Cruntă-i lupta lor,/ Că e pe omor” (balada „Mihu Copilul”). În alte balade, voinicul se bate cu nouă odată. De ce autorul baladei „Mioriţa” nu-l bagă în luptă pe viteazul moldovean?! Miopii, cei cu inima surdă şi tăntălii consideră, în mod absolut nefondat şi fals, că baciul moldovean evită lupta din laşitate ori din resemnare. De la bun început, “ipoteza laşităţii” este exclusă de prezentarea personajului ca cel “mai ortoman”. Presupun că falsa interpretare a motivaţiei comportamentului eroului central a fost cauzată şi de ignoranţă — de necunoaşterea sensurilor cuvântului “ortoman”. Concluzia pe care a dorit genialul autor al baladei ca noi s-o tragem, cred eu, este următoarea: viteazul baci moldovean preferă să moară el, decât să-şi nimicească fraţii de neam! Moartea merituosului baci e un protest împotriva războaielor fratricide între românii originari din diferite colţuri ale “piciorului de plai”. Acesta e unul din mesajele fundamentale ce reiese din autojertfirea ciobanului moldovean. Gătinţa de autosacrificare ridică personajul central al baladei “Mioriţa” la suprema înălţime sufletească, la înălţimea MÂNTUITORULUI.
   “LA”: Mai există, la alte popoare, lucrări epice care ar avea ca esenţă chemarea la încetarea luptelor fratricide?
   —Există, de exemplu, “Cuvânt despre oastea lui Igor”, însă acolo e o altă mentalitate şi sunt utilizate alte mijloace artistice. “Mioriţa” e cea mai concisă, cea mai cutremurătoare, cea mai polifonică.
   “Cuvântul despre oastea lui Igor ” a fost creat în toiul luptelor fratricide feudale între cnezatele slavilor de răsărit, pe la sfârşitul secolului al XII-lea. Rosii (aşa se numeau slavii de la care au provenit ulterior ruşii, ucrainenii şi bieloruşii) se băteau între ei ca nebunii. Citeşti cronicile acelor timpuri şi ţi se ridică părul măciucă. “Cuvântul…” a fost scris de un autor anonim, în slavona veche. Esenţa operei constă în apelul către cnejii est-slavi de a se uni. Apelul n-a fost perceput la început suficient de bine. El nu a putut birui egoismul agresiv al cnejilor. Aşa că, la începutul secolului al XIII-lea, cnezatele est-slave au căzut lesne sub copitele cailor cuceritorilor tătaro-mongoli.Facem câteva paralele între fenomenul “Cuvântului… ” şi al “Mioriţei”. Ambele lucrări au apărut în epoca duşmăniilor feudale din sânul neamului. Ambele lucrări au ca esenţă, cifrat cu diverse mijloace artistice, apelul de pace. Un paralelism între conştiinţa colectivă rusă şi conştiinţa colectivă română: atât ruşii, cât şi românii aproape că nu cunosc mesajul din eposurile lor. La ruşi, e clar de ce — apelul a fost auzit, totuşi, mai târziu, cnezatele au fost unite într-un stat.“Cuvânt despre oastea lui Igor” rămâne pentru filistinii ruşi un simplu şi vechi monument literar slavon. Dar de ce, la români, auzul inimii e cam înfundat? Ceva nu e în ordine… în părţile noastre, auzul a fost în mod expres înfundat de alienarea colonială, căreia i-am fost supuşi de vreo 180 de ani.
   “LA”: Numai alienarea colonială să fie de vină?
   —Şi şcoala naţională, şi intelectualitatea română îşi îndeplinesc slab sarcina cultivării în conştiinţa colectivă a principalelor obiective naţionale. Noi trăim la intersecţia intereselor imperiale străine. Există forţe străine care doresc să împiedice desăvârşirea operei întregirii naţionale române, operă, pe care alte popoare au desăvârşit-o natural cu secole în urmă. Avem “cneji” surziţi de interese egoiste. Surzenia “cnejilor” noştri coincide cu interese-imperiale ale străinilor.
   „LA” Cine sunt ponegritorii “Mioriţei”?
   —Ponegritorii baladei “Mioriţa ” pot fi împărţiţi în patru categorii:
   1) „surzii”propriu-zişi; 2) “histericii” — doritori de a atrage cumva atenţia . propriei persoane incolore, care nu se pot evidenţia altfel decât cumva trăsnit, aiurit — unii din ambiţioşii cu personalitatea de trei parale îşi tatuează ori îşi vopsesc scăfârlia, alţii îşi pun belciug în nas, alţii se înţolesc ca matahalele. Unii se prefac nebuni. Dar publicul de azi, la început făcându-şi cruce, repede se deprinde cu aspectul trăsniţilor şi nu se mai miră. Pentru uimirea publicului trebuie ceva deosebit, ceva extrem de tâmpit, de exemplu, procedeul lui Herostrate. Cum ştiţi, mediocrul grec Herostrate, dorind să-şi facă numele nemuritor, a incendiat templul Artemisei din Efes — una din cele şapte minuni ale lumii antice. 3) snobii — imitatori ai “vedetelor” trăsnite; 4) mercenarii angajaţi de forţele ostile pentru demolarea valorilor naţionale române, pentru dezrădăcinarea spirituală.
   “LA”: Ce scop urmăreşte activitatea de demolare a valorilor culturale şi spirituale române?
   —Demolarea valorilor unui popor demolează acest popor ca entitate istorică şi conduce la supunerea sa forţelor coloniale — fără tunuri, aviaţie, tancuri. Mai întâi, poporul este încovoiat în supuşenie culturală, după care urmează imediat supunerea economică.
   “LA”: care sunt celelalte valenţe psihologice şi mesaje morale ale baladei “Mioriţa”?
   —Balada “Mioriţa” conţine multiple semnificaţii. S-a scris despre orientările etico-estetice asupra morţii, despre plenitudinea umană integrată în natură, despre lipsa angoasei în faţa morţii. Sunt de acord cu acei cercetători ai baladei, care au observat foarte exact că baciul moldovean acceptă senin nu fatalitatea morţii, ci eventualitatea ei. Cititorii superficiali, cu inima surdă, confundă aceste nuanţe importante şi nu e de mirare că ajung la concluzii eronate până la aberaţie. De mirare e altceva, că reviste de prestigiu sunt în stare să tipărească pe prima pagină asemenea, eufemistic vorbind, rătăciri. Perceperea distorsionată a baladei serveşte drept bază pentru concluzii eronate. Din concluzii eronate se tocmesc, de unii domni, “reţete” de lecuire a românilor de rele. Domnilor “reţetari naţionali”! Desfundaţi-vă auzul inimii şi o să vedeţi acea comoară etică care, pentru dumneavoastră, a fost “în adâncuri înfundată”! Noi, nici în a mia parte, nu corespundem înălţimii morale a baladei “Mioriţa”.
   În baladă nu este pesimism, ci o seninătate ce reiese din credinţa în nemurire. Cum să crezi în nemurire şi în acelaşi timp să intri în pesimism în faţa eventualităţii morţii?! Baciul moldovean, ca urmaş al dacilor, credea în comunitatea naturii şi a omului ; ca un creştin ce era, baciul moldovean credea în nemurirea sufletului. Aici pesimismul nu are de unde veni, el este apanajul ateilor şi al pacienţilor cu tulburări depresive. Să nu proiectăm propriul pesimism asupra baciului moldovean.
   Balada afirmă un ideal uman, o personalitate pentru care realizarea în comportament a înaltelor valori morale este mai presus decât propria securitate, decât propria viaţă.
   Vreau să vorbesc despre esenţa personalităţii baciului moldovean. Este o esenţă fundamentală şi se numeşte Dragoste umană. Să fac o paranteză: există pe lume patru tipuri de dragoste — 1) dragostea sexuală, ea conţine mult egoism reciproc; 2) dragostea fraternă, cu multe rivalităţi; 3) dragostea copiilor faţă de părinţi, care adesea conţine mai mult “daţi-mi” decât “na-vă”; 4) dragostea părintească care mereu oferă. De aceea, dragostea părintească este expresia dragostei supreme.
   Creştinismul a afirmat dragostea dezinteresată, dragostea de calitate parentală ca valoare morală supremă. In una din definiţii, Dumnezeu înseamnă dragostea supremă faţă de aproapele tău. Dragoste supremă au arătat maica Domnului şi Fiul Ei. Uitaţi-vă: balada “Mioriţa ” ne arată încă un caz de dragoste supremă manifestată prin jertfirea de sine a baciului moldovean, care a preferat să moară el decât să-i omoare pe cei doi. Fiind mai ortoman, nu i-ar fi fost greu să-i omoare. Fiind mai ortoman, nu i-ar fi fost greu să-i nimicească “preventiv” pe vrâncean şi pe ungurean. Imaginaţi-vă că balada ar avea alt mers: ciobanul moldovean îi nimiceşte vitejeşte pe ceilalţi doi. Atunci, în loc de un ideal etic, ni s-ar fi dat un cântec despre Kotovski. Am fi avut un alt apel — la războire fratricidă. Etica populară nu admite aşa ceva. Normele sociale populare admit, la toate popoarele, nimicirea trădătorilor, a exploatatorilor nemiloşi şi a răufăcătorilor periculoşi.
   La momentul dialogului moldoveanului cu bârsana, ceilalţi doi baci nu se încadrau în nici o categorie pentru care normele populare sancţionau pedepsirea cu moartea. Doar pentru intenţie de crimă nu se pedepseşte. Etica religioasă, la fel, nu admite omuciderea. Cu excepţia cazurilor, când cei care vin cu sabia, de sabie trebuie să piară. Având dreptul apărării de sabie, baciul moldovean nu se foloseşte de acest drept, din dragoste faţă de fraţii de neam.
   Dacă nu ar fi fost această dragoste, ce rost să te sacrifici? Sacrificarea propriei vieţi din dragoste pentru oameni este un act de Cristos. Din dragoste, baciul moldovean doreşte — dacă o fi să moară — să fie îngropat “Aici pe aproape, / în strunga de oi, / Să fiu tot cu voi”. Vrei să fii aproape doar de fiinţele pe care le iubeşti. Din mila dragostei paterne, baciul moldovean intenţionează să ferească fiinţele păstorite de ştirea posibilei sale morţi. El roagă oiţa bârsană: “…tu de omor / Să nu le spui lor”. Tot din îndurarea dragostei, baciul moldovean vrea s-o ferească pe mamă de lovitura ştirii morţii lui.
   El sugerează Mioriţei versiunea unei netraumatizante explicaţii a dispariţiei sale neaşteptate: îndrăgostirea de o fată de crai. Preafrumoasele fete de crai te orbesc, îţi întunecă minţile şi chiar poţi uita de mama (până în momentul recăpătării vederii normale). Dispariţia prin căsătorie cu fata de crai capătă o mare scuză (poate — unica scuză). Principalul — băiatul e viu şi există speranţa că poate să revină. Dragostea paternă a personajului central al baladei “Mioriţa ” este curcubeul sufletesc arcuit protector deasupra celor apropiaţi. Prin gătinţa senină de sacrificiu, eroul baladei atinge înălţimea spirituală a dragostei divine. Mai există undeva o operă populară de asemenea înălţime spirituală?
   “LA”: Putem să-I considerăm pe eroul baladei “Mioriţa” o… versiune a lui Isus Cristos?
   — într-o anumită măsură — da. De aceea eroul baladei nu are nume de”localnic”. E simbolul ideal al omului care întruneşte virtuţile umane ale lui Isus Cristos.
   “LA”: Consideraţi că balada “Mioriţa” e scrisă în cheie simbolică?
   — Deşi are pretext o situaţie reală din timpul transhumantei, balada e creată în stilul parabolei estetico-etice. Ni se vorbeşte în tâlcuri. Personajele păstorilor sunt personaje simbolice. Simbolurile aduc operei o polifonie de sensuri şi emoţii. Balada nu poate fi interpretată literalmente. Pentru a nu fi “citită” literalmente, au fost luate măsuri speciale: oamenii din baladă nu au nume (în celelalte balade personajele au nume) şi în titlul baladei-simbol nu figurează numele eroului central (pe când titlul baladelor obişnuite indică numele eroului principal, precum”Toma Alimoş”,”Mihu Copilul”, “Meşterul Manole” etc). Dacă ar fi fost o baladă simplă, nu parabolă, atunci “Mioriţa” se numea “Baciul moldovean”, conform regulii menţionate din celelalte balade. Denumirea baladei “Mioriţa ” e pur convenţională, procedeu utilizat pentru a numi cumva poeziile fără titlu.
   “LA”: Care sunt celelalte faţete psihologice ale baladei “Mioriţa”?
   — In polifonia simbolurilor opera prezinţa încă o dragoste — dragosteea copilului faţa de părinte. De trei zile plânge Mioriţa. De trei zile nu mănâncă. E comportamentul fiinţei iubitoare când cel iubit e în pericol. Dragostea fiinţei mici, a copilului faţă de fiinţa iubitoare care oferă protecţie vine să întregească, în baladă, cercul dragostei pe această gură de rai. Dragostea paternă este primordială. Fără dragoste paternă, ceilalţi nu pot iubi. Dragostea paternă face lumea să fie umană.
   “LA”: Acum înţeleg de ce aţi spus că nu suntem suficient de “mioritici”.
   — În încheiere, vreau să atrag atenţia asupra unei foarte interesante îmbinări în baladă a două spiritualităţi — a umanismului de înălţime spirituală dumnezeiască creştină cu spiritualitatea antică precreştină, ultima fiind manifestată în deosebita sensibilitate a perceperii naturii şi a contopirii omului cu natura, cu cosmicul. O, de am dori să ne ridicăm măcar la jumătatea înălţimii spirituale a simbolului numit baci moldovean! De am dori cu toţii — ţărani, meseriaşi, muncitori, intelectuali, oameni de afaceri, burghezie mică şi burghezie mare, funcţionari de stat, politicieni şi cârmuitori — să fim la fel de harnici, gospodari şi ortomani ca acest baci! Atunci am ieşi din mocirla mizeriei morale şi materiale, am vieţui omeneşte “pe un picior de plai, / pe o gură de rai”.
   Interlocutor Veronica RUSU-BOLDIŞOR
   (publicat în revista „Literatura şi arta”, 1998, 15 iulie
   .
   Nota redcției: Dacă am înțeles bine, dl Vitalie Pastuh Cubolteanu este autorul unui studiu dedicat Mioriței. Îl rugăm să trimită și studiul. Referința la Iisus Hristos mi se pare momentul cel mai important din Interviul acordat de dl Pastuh

   Rezumat pt. cei care nu pricep sau nu simt româneşte: tolomaci, apucaţi, agitaţi, mercenari şi guralivi ai inculturii (n.n. V.V.)

   Tema centrală a operei populare Mioriţa (colind+baladă), prezentată în cheie simbolică este unul din cele mai înalte scopuri ale Vieţii în viziunea Daco-Românească:
   Înălţarea Omului şi Apropierea de Dumnezeu prin cel mai desăvârşit mijloc – Dragostea.

   E vorba aici de mai multe tipuri de dragoste:
   – dragostea de oameni, de Neam – probată prin disponibilitatea la jertfă, jertfa supremă de tip Christic (incapabilă de a fi înţeleasă de oamenii de acum 2000 de ani, cât şi de foarte mulţi din cei de azi);
   – dragostea faţă de părinţi (aici faţă de mamă), ca o reflexie-reflectare-răspuns la
   dragostea cea mai înaltă umană – dragostea părintească (dragostea mamei pentru copii), care e prezentă la un nivel nenumit, se intuieşte din atitudinile şi acţiunile prototipului de DACO-ROMÂN – ciobănaşul, fiul care a ajuns la acest nivel spiritual fiindcă a avut parte de dragostea şi educaţia unor asemenea părinţi (cei care nu sunt iubiţi de părinţi, ajung cei mai nenorociţi oameni, din ei se recrutează bestiile cu chip de om, criminalii şi răufăcătorii).
   – dragostea pentru persoana iubită (… o fată de crai), varianta acceptată şi înţeleasă de toată lumea, pregătită pentru a fi spusă mamei în cazul eventualei dispariţii a ciobănaşului, pentru a o cruţa de durerea aflării teribilei veşti.
   – dragostea faţă Natură şi toate vieţuitoarele Lumii văzute şi nevăzute, tema geto-dacică a comuniunii omului cu Natura, cu întregul Cosmos, (vechii înţelepţi heleni aveau un repect şi o admiraţie absolută fată de moralitatea şi nivelul înalt spiritual prezent deopotrivă la tot poporul ce locuia în spaţiul carpato-danubiano-pontic), prezentată tot simbolic în dialogul cu mioriţa năzdrăvană. Poporul nostru a găsit calea cea mai bună spre Dumnezeu : prin unire şi comuniune deplină între Oamenii aflaţi pe’aceeaşi gură de rai hărăzită de Creator, prin Dragoste, ajunge tot Neamul la Dumnezeu ! Dăruind dragoste, primim dragoste ! Aşa s-a creeat milenara cultură şi civilizaţie daco-românescă, transmisă oral şi îmbogăţită din generaţie în generaţie, de cei mai harnici şi mai cu har. Asta ar fi menirea Omului pe Lumea asta, în viziunea Daco-Românească.

   Argumente :
   Cultura şi civilizaţia noastră daco-românească a fost de la începuturi
    întru un spaţiu dat – în spaţiul din jurul Carpaţilor, coloana vertebrală a Neamului Daco-Românesc (spaţiul carpato-danubiano-pontic:pe’un picior de plai, pe’o gura de rai);
    întru o limbă – limba noastră de la începuturi;
    întru o religie – cea primordială, a Dumnezeului unic, propovăduită de Zamolxe, continuată prin cea creştin-ortodoxă. Adică, întru un spirit – generând o comportare unitară (a fi ca lumea, a fi în rândul lumii) a majorităţii locuitorilor (evident din spaţiul carpato-danubiano-pontic);
    întru Natură dându-ne acel sentiment al realului concret, specific sufletului românesc (comuniunea cu Natura, cu toate Lumile văzute şi nevăzute, cu Cosmosul).
    întru o tradiţie (adică păstrare întru spirit a ceea ce a fost bun din trecut) şi întru valori.
    între/ întru două lumi, care se completează şi se unesc într-una: cea a Orientului Apropiat, dar şi Îndepărtat şi cea a Occidentului Apropiat, dar şi Îndepărtat. (…noi suntem Tîţîna Lumii/ Prin noi viitorul trece – M. Eminescu).

   Reply
2. V. Voinea says:

   February 22, 2026 at 8:59 pm

   ///Câteva teste drept replică contra anti-românilor și guralivilor inculturii:
   -unul al regretatului dr. Vitalie Pastuh-Cubolteanu, atacat pe tema Mioriței de ruși -unul al Prof. Ion Coja.
   – la final BALADA UNUI PLAI DE MUNTE de Radu Gir.

   Miorița, pe înțelesul rușilor
   Miorița, pe înțelesul rușilor
   3 august 2017
   de Ion Coja
   Doctrină naţionalistă , Textele altora
   0 comentarii
   Interviul lui V.Pastuh-Cubolteanu ”Auzul inimii și înălțimea baladei” (15.07.98)
   Mesaje primite
   x
   pastun vitali
   10:22 (Acum 11 ore)
   către mine
   Iată părerea recentă a unui scriitor român ( autor al unui studiu științific despre balada MIORIȚA ), după ce a citit concepția originală a mea despre mesajul etic-filosofic din balada MIORIȚA, expus în interviul meu ”Auzul inimii și înălțimea baladei” (publicat în ”Literatura și arta” din 15.07.1998):
   Splendid. Magnific. Toată admirația mea nețărmurită. Nu îmi aduc aminte dacă am mai văzut așa apărător aprig al nației noastre. În orice caz, mai aprig apărător al Mioriței, nu, n-am văzut. Dacă aș fi știut ce ați scris, m-ar fi ajutat foarte mult.
   Ați putea dezvolta asta într-un eseu sau în ce credeți că ar fi mai bine pentru propagarea mesajului dumneavoastră?
   Mă gândesc să le trimit textul dumneavoastră la organizatorii acelui simpozion ce se va ține în curând. Cu acordul dumneavoastră, desigur. Dacă sunteți de acord, mailul către ei îl direcționez simultan și către dumneavoastră. Astfel veți putea intra în legături directe.
   VR
   Le 2 août 2017 à 20:06, pastun vitali a écrit :
   Auzul inimii şi înălţimea baladei „Mioriţa”
   Corespondentul revistei „Literatura şi arta” („LA”) în dialog cu Vitalie Pastuh-Cubolteanu
   „LA” : „În prezent, la o răscruce de milenii, lumea este pândită de cataclisme naturale şi sociale. Lumea e debusolată şi în derivă. Intelectualitatea de pe toate meridianele lumii inventează soluţii ipotetice de salvare a omenirii de pericolele majore. În acest plan, câţiva intelectuali de la noi ne propun reţeta abandonării unor valori tradiţionale şi debarasarea de „meteahna mioritismului”. Cum credeţi, există asemenea meteahnă naţională? ”
   — Cât priveşte abandonul valorilor tradiţionale, respectivii domni au dat-o în bară. Iar aşa-numitul „mioriotism”- cusur românesc – în realitate, e una din cele mai gogonate prostii de fabricaţie necunoscută, dar cu circulaţie prin părţile noastre, cu precădere la amatorii de masochism intelectual.
   „LA”: Cum, nu suferim noi de mioritism?
   — Cu o enormă părere de rău – nu . Dar mai întâi să convenim ce înseamnă termenul.Mioritismul, odată ce circulă asemenea cuvânt, ar trebui să însemne atitudinea psihologică din mesajul cifrat artistic al baladei „Mioriţa”. Mesajul artistic-spiritual din balada „Mioriţa” trebuie descifrat şi perceput cu auzul inimii. Or, acei intelighenţi, masochişti intelectuali, au inima completamente surdă. O surzenie specifică, remarcată cândva de Gr. Vieru: „Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium…”.
   „LA”: Deci, „mioritismul”, corect auzit şi corect înţeles, este o calitate? Cum se numeşte calitatea aceasta în limbajul general acceptat?
   —E mai uşor şi mai corect să nu foloseşti cuvântul „mioritism”, decât să încerci să-l umpli cu alt sens, fiindcă de termen s-a lipit deja pecinginea peiorativă. Am să demonstrez că mesajul spiritual din balada „Mioriţa” conţine o mare calitate sufletească şi D-voastră singură o veţi denumi. Prima dată, argumentarea ce urmează am adus-o în faţa unor psihologi ruşi de la Moscova. Argumentele au fost acceptate ca valide. Era pe la sfârşitul anului 1989, cînd Mişcările de eliberare naţională din Imperiul sovietic atrăseseră atenţia intelectualilor. Se discuta despre etnopsihologie şi cultură naţională. Când am fost prezentat, psihologilor li s-a spus că eu lucrez asupra unui manuscris de istorie veche a românilor („Istoria neamului de la origine până la formarea Principatelor”). Moscoviţii m-au luat la abordaj: „De ce în eposul dumneavoastră „Mioriţa” moldovenii sa arată laşi în faţa duşmanilor?” Le-am răspuns: „Cunoaşterea baladei „Mioriţa” vă face cinste.
   Un lucru e rău – nu aţi înţeles-o. Interpretarea eronată vine din necunoaşterea unor date istorice şi a unor subtilităţi artistice. În primul rând, în baladă, nu e vorba de „invazia duşmanilor”, ci de o “întâmplare în familie”. Ciobăneii vieţuiau pe acelaşi pământ — “Pe un picior de plai” — şi erau de un neam — românesc. Faptul că sunt numiţi “vrâncean”, “moldovean” şi “ungurean” e absolut identic cu faptul că ruşilor din Siberia li se spune “sibireaki”, ruşilor de pe Don — kazaki şi ruşilor de pe ţărmul Mării Albe — “pomorî”. “Vrâncean” e denumirea românilor din zona Vrancei, “ungurean” e denumirea românilor din zona românească Transilvania, refugiaţi în Moldova de răul prigonirilor naţionale şi religioase din partea cotropitorilor maghiari. Comunităţile ruşilor cazaci de Don, de Terec, de Ural, de Amur ş.a. s-au format tot prin refugiu, doar că ruşii fugeau numai de jugul social, iar transilvănenii — de triplu jug. Pe teritoriile româneşti, de atunci întâlneşti numele de familie Ungureanu.
   Ba chiar şi la câţiva kilometri de aici, la Teatrul Armatei Sovietice, montează spectacole regizorul român moldovean Ion Ungureanu. În al doilea rând, nimic mai mincinos decât afirmaţia că românii moldoveni ar fi laşi în faţa duşmanului. Deschideţi Istoria Europei şi o să citiţi cum, în bătălia de la Grunwald din 1410 împotriva înaintării spre răsărit a Ordinului teuton, corpul de armată moldovean s-a acoperit de slavă. Deschideţi “Istoria Statului rus ” de Karamzin şi o să vedeţi admiraţia cronicarului dumneavoastră faţă de bărbăţia moldovenilor şi faţă de talentul militar al domnitorilor moldoveni.
   Din câteva zeci de bătălii, Ştefan cel Mare a pierdut numai două. Despre războaiele lui Ştefan cel Mare Karamzin scria: “…malâmi sredstvami tvoril velikoe, vâzâvaia izumlenie gosudarei i narodov” (“…cu mijloace mici realiza lucruri măreţe, producând uimire la suverani şi popoare”). Citiţi despre luptele lui Ioan Vodă cel Viteaz. Citiţi despre mişcarea de rezistenţă haiducească.
   Doi dintre vestiţii combatanţi ai Războiului civil din Rusia sunt de origine moldoveni. Serghei Lazo, având gradul de praporşcik, a comandat cu succes divizii (comandarea diviziei e “lucru” de general). Mihail Frunze, al cărui nume îl poartă Academia dumneavoastră militară, a comandat fronturi (frontul este comandat, cum se ştie, de mareşal). Frunze, inginer de profesie şi autodidact în materie de război, a comandat trei fronturi şi toate campaniile lui s-au soldat cu biruinţe.
   Moldoveanul Frunze a efectuat reforma armatei ruse şi prin aceste reforme, conform afirmaţiei mareşalului Jukov, a asigurat victoria Armatei Roşii în cel de-al Doilea război mondial. Citiţi memoriile lui Jukov. Luând cunoştinţă de balada “Mioriţa”, nu trebuie confundat mesajul psihologic al conţinutului artistic cu subiectul. Drept subiect serveşte punerea la cale a unei acţiuni criminale de către pizmăreţi de acelaşi neam. Pizmaşi există şi au existat în toată lumea. Am auzit ruşi văicărându-se supăraţi de o invidie specială –„invidia rusească”. Balada nu ne relatează nimic despre realizarea actului criminal, nu ştim dacă în genere el a avut loc. Descrierea atacului a fost evitată în mod expres, fiindcă ar fi distras atenţia de la mesajul esenţial. Am fi avut o cronică poliţistă în versuri frumoase. Doar atât. Însă balada „Mioriţa” este o capodoperă genială. Genialitate îi conferă operei două momente: perfecţiunea de giuvaer a limbajului şi mesajul general -uman care străbate de sub admirabila haină artistică.
   „LA”: Cum se numeşte, în limbaj modern, formaţiunea psihologică în care e cifrat cu mijloace artistice mesajul uman al baladei „Mioriţa”?
   —Formaţiunea se numeşte orientare psihologică. Orientările psihologice se manifestă prin atitudini şi practici. Valoarea morală a „Mioriţei” rezidă în practica şi atitudinile ciobănaşului moldovean. Cum e caracterizată activitatea practică a acestui personaj? El e ” … mai ortoman/ Ş-are oi mai multe, /Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi/ Şi câni mai bărbaţi… ” Cuvântul „ortoman” înseamnă chipeş, mândru, voinic, viteaz. Ce calităţi rezultă din caracterizarea activităţii baciului moldovean? Priceperea, hărnicia, dragostea de lucru. Hărnicia, în cultura populară românească, a fost întotdeauna prim criteriu de evaluare a oamenilor. Ion Creangă, acest perfect exponent al culturii populare româneşti, când enumera virtuţile umane, începea cu hărnicia.
   „LA”: Care sunt celelalte criterii de evaluare a omului de către Ion Creangă?
   —Am să vă spun cu alt prilej, e o temă aparte. Promit să vă prezint un eseu care se va numi „Portret psihologic al unui român perfect”. Dar să revenim la rolul cuvîntului „ortoman”. Imaginea tânărului viteaz, mândru, voinic se loveşte de imaginea evitării luptei pe moarte pentru a ne conduce la întrebarea: CE L-A DETERMINAT pe baciul moldovean să evite lupta, mai precis, pregătirile de luptă? Doar românii sunt suficient de războinici în viaţa reală şi în balade. Românul merge la luptă pentru dreptate socială: „ Stai, măi Fulgo, barbă neagră,/ Să te fac cu mintea-ntreagă / Şi cum sta şi-l judeca, / Inima i-o despica/ Şi Dolcăi o arunca, / Iară Dolca n-o mânca./ Inima de vînzător / E venin otrăvitor” (balada „Dolca”). Românul merge la luptă împotriva duşmanilor externi: „Ianuş Ungurean, / Mihu Moldovean, / De-o parte se duc, / La luptă s-apuc./ Cruntă-i lupta lor,/ Că e pe omor” (balada „Mihu Copilul”). În alte balade, voinicul se bate cu nouă odată. De ce autorul baladei „Mioriţa” nu-l bagă în luptă pe viteazul moldovean?! Miopii, cei cu inima surdă şi tăntălii consideră, în mod absolut nefondat şi fals, că baciul moldovean evită lupta din laşitate ori din resemnare. De la bun început, “ipoteza laşităţii” este exclusă de prezentarea personajului ca cel “mai ortoman”. Presupun că falsa interpretare a motivaţiei comportamentului eroului central a fost cauzată şi de ignoranţă — de necunoaşterea sensurilor cuvântului “ortoman”. Concluzia pe care a dorit genialul autor al baladei ca noi s-o tragem, cred eu, este următoarea: viteazul baci moldovean preferă să moară el, decât să-şi nimicească fraţii de neam! Moartea merituosului baci e un protest împotriva războaielor fratricide între românii originari din diferite colţuri ale “piciorului de plai”. Acesta e unul din mesajele fundamentale ce reiese din autojertfirea ciobanului moldovean. Gătinţa de autosacrificare ridică personajul central al baladei “Mioriţa” la suprema înălţime sufletească, la înălţimea MÂNTUITORULUI.
   “LA”: Mai există, la alte popoare, lucrări epice care ar avea ca esenţă chemarea la încetarea luptelor fratricide?
   —Există, de exemplu, “Cuvânt despre oastea lui Igor”, însă acolo e o altă mentalitate şi sunt utilizate alte mijloace artistice. “Mioriţa” e cea mai concisă, cea mai cutremurătoare, cea mai polifonică.
   “Cuvântul despre oastea lui Igor ” a fost creat în toiul luptelor fratricide feudale între cnezatele slavilor de răsărit, pe la sfârşitul secolului al XII-lea. Rosii (aşa se numeau slavii de la care au provenit ulterior ruşii, ucrainenii şi bieloruşii) se băteau între ei ca nebunii. Citeşti cronicile acelor timpuri şi ţi se ridică părul măciucă. “Cuvântul…” a fost scris de un autor anonim, în slavona veche. Esenţa operei constă în apelul către cnejii est-slavi de a se uni. Apelul n-a fost perceput la început suficient de bine. El nu a putut birui egoismul agresiv al cnejilor. Aşa că, la începutul secolului al XIII-lea, cnezatele est-slave au căzut lesne sub copitele cailor cuceritorilor tătaro-mongoli.Facem câteva paralele între fenomenul “Cuvântului… ” şi al “Mioriţei”. Ambele lucrări au apărut în epoca duşmăniilor feudale din sânul neamului. Ambele lucrări au ca esenţă, cifrat cu diverse mijloace artistice, apelul de pace. Un paralelism între conştiinţa colectivă rusă şi conştiinţa colectivă română: atât ruşii, cât şi românii aproape că nu cunosc mesajul din eposurile lor. La ruşi, e clar de ce — apelul a fost auzit, totuşi, mai târziu, cnezatele au fost unite într-un stat.“Cuvânt despre oastea lui Igor” rămâne pentru filistinii ruşi un simplu şi vechi monument literar slavon. Dar de ce, la români, auzul inimii e cam înfundat? Ceva nu e în ordine… în părţile noastre, auzul a fost în mod expres înfundat de alienarea colonială, căreia i-am fost supuşi de vreo 180 de ani.
   “LA”: Numai alienarea colonială să fie de vină?
   —Şi şcoala naţională, şi intelectualitatea română îşi îndeplinesc slab sarcina cultivării în conştiinţa colectivă a principalelor obiective naţionale. Noi trăim la intersecţia intereselor imperiale străine. Există forţe străine care doresc să împiedice desăvârşirea operei întregirii naţionale române, operă, pe care alte popoare au desăvârşit-o natural cu secole în urmă. Avem “cneji” surziţi de interese egoiste. Surzenia “cnejilor” noştri coincide cu interese-imperiale ale străinilor.
   „LA” Cine sunt ponegritorii “Mioriţei”?
   —Ponegritorii baladei “Mioriţa ” pot fi împărţiţi în patru categorii:
   1) „surzii”propriu-zişi; 2) “histericii” — doritori de a atrage cumva atenţia . propriei persoane incolore, care nu se pot evidenţia altfel decât cumva trăsnit, aiurit — unii din ambiţioşii cu personalitatea de trei parale îşi tatuează ori îşi vopsesc scăfârlia, alţii îşi pun belciug în nas, alţii se înţolesc ca matahalele. Unii se prefac nebuni. Dar publicul de azi, la început făcându-şi cruce, repede se deprinde cu aspectul trăsniţilor şi nu se mai miră. Pentru uimirea publicului trebuie ceva deosebit, ceva extrem de tâmpit, de exemplu, procedeul lui Herostrate. Cum ştiţi, mediocrul grec Herostrate, dorind să-şi facă numele nemuritor, a incendiat templul Artemisei din Efes — una din cele şapte minuni ale lumii antice. 3) snobii — imitatori ai “vedetelor” trăsnite; 4) mercenarii angajaţi de forţele ostile pentru demolarea valorilor naţionale române, pentru dezrădăcinarea spirituală.
   “LA”: Ce scop urmăreşte activitatea de demolare a valorilor culturale şi spirituale române?
   —Demolarea valorilor unui popor demolează acest popor ca entitate istorică şi conduce la supunerea sa forţelor coloniale — fără tunuri, aviaţie, tancuri. Mai întâi, poporul este încovoiat în supuşenie culturală, după care urmează imediat supunerea economică.
   “LA”: care sunt celelalte valenţe psihologice şi mesaje morale ale baladei “Mioriţa”?
   —Balada “Mioriţa” conţine multiple semnificaţii. S-a scris despre orientările etico-estetice asupra morţii, despre plenitudinea umană integrată în natură, despre lipsa angoasei în faţa morţii. Sunt de acord cu acei cercetători ai baladei, care au observat foarte exact că baciul moldovean acceptă senin nu fatalitatea morţii, ci eventualitatea ei. Cititorii superficiali, cu inima surdă, confundă aceste nuanţe importante şi nu e de mirare că ajung la concluzii eronate până la aberaţie. De mirare e altceva, că reviste de prestigiu sunt în stare să tipărească pe prima pagină asemenea, eufemistic vorbind, rătăciri. Perceperea distorsionată a baladei serveşte drept bază pentru concluzii eronate. Din concluzii eronate se tocmesc, de unii domni, “reţete” de lecuire a românilor de rele. Domnilor “reţetari naţionali”! Desfundaţi-vă auzul inimii şi o să vedeţi acea comoară etică care, pentru dumneavoastră, a fost “în adâncuri înfundată”! Noi, nici în a mia parte, nu corespundem înălţimii morale a baladei “Mioriţa”.
   În baladă nu este pesimism, ci o seninătate ce reiese din credinţa în nemurire. Cum să crezi în nemurire şi în acelaşi timp să intri în pesimism în faţa eventualităţii morţii?! Baciul moldovean, ca urmaş al dacilor, credea în comunitatea naturii şi a omului ; ca un creştin ce era, baciul moldovean credea în nemurirea sufletului. Aici pesimismul nu are de unde veni, el este apanajul ateilor şi al pacienţilor cu tulburări depresive. Să nu proiectăm propriul pesimism asupra baciului moldovean.
   Balada afirmă un ideal uman, o personalitate pentru care realizarea în comportament a înaltelor valori morale este mai presus decât propria securitate, decât propria viaţă.
   Vreau să vorbesc despre esenţa personalităţii baciului moldovean. Este o esenţă fundamentală şi se numeşte Dragoste umană. Să fac o paranteză: există pe lume patru tipuri de dragoste — 1) dragostea sexuală, ea conţine mult egoism reciproc; 2) dragostea fraternă, cu multe rivalităţi; 3) dragostea copiilor faţă de părinţi, care adesea conţine mai mult “daţi-mi” decât “na-vă”; 4) dragostea părintească care mereu oferă. De aceea, dragostea părintească este expresia dragostei supreme.
   Creştinismul a afirmat dragostea dezinteresată, dragostea de calitate parentală ca valoare morală supremă. In una din definiţii, Dumnezeu înseamnă dragostea supremă faţă de aproapele tău. Dragoste supremă au arătat maica Domnului şi Fiul Ei. Uitaţi-vă: balada “Mioriţa ” ne arată încă un caz de dragoste supremă manifestată prin jertfirea de sine a baciului moldovean, care a preferat să moară el decât să-i omoare pe cei doi. Fiind mai ortoman, nu i-ar fi fost greu să-i omoare. Fiind mai ortoman, nu i-ar fi fost greu să-i nimicească “preventiv” pe vrâncean şi pe ungurean. Imaginaţi-vă că balada ar avea alt mers: ciobanul moldovean îi nimiceşte vitejeşte pe ceilalţi doi. Atunci, în loc de un ideal etic, ni s-ar fi dat un cântec despre Kotovski. Am fi avut un alt apel — la războire fratricidă. Etica populară nu admite aşa ceva. Normele sociale populare admit, la toate popoarele, nimicirea trădătorilor, a exploatatorilor nemiloşi şi a răufăcătorilor periculoşi.
   La momentul dialogului moldoveanului cu bârsana, ceilalţi doi baci nu se încadrau în nici o categorie pentru care normele populare sancţionau pedepsirea cu moartea. Doar pentru intenţie de crimă nu se pedepseşte. Etica religioasă, la fel, nu admite omuciderea. Cu excepţia cazurilor, când cei care vin cu sabia, de sabie trebuie să piară. Având dreptul apărării de sabie, baciul moldovean nu se foloseşte de acest drept, din dragoste faţă de fraţii de neam.
   Dacă nu ar fi fost această dragoste, ce rost să te sacrifici? Sacrificarea propriei vieţi din dragoste pentru oameni este un act de Cristos. Din dragoste, baciul moldovean doreşte — dacă o fi să moară — să fie îngropat “Aici pe aproape, / în strunga de oi, / Să fiu tot cu voi”. Vrei să fii aproape doar de fiinţele pe care le iubeşti. Din mila dragostei paterne, baciul moldovean intenţionează să ferească fiinţele păstorite de ştirea posibilei sale morţi. El roagă oiţa bârsană: “…tu de omor / Să nu le spui lor”. Tot din îndurarea dragostei, baciul moldovean vrea s-o ferească pe mamă de lovitura ştirii morţii lui.
   El sugerează Mioriţei versiunea unei netraumatizante explicaţii a dispariţiei sale neaşteptate: îndrăgostirea de o fată de crai. Preafrumoasele fete de crai te orbesc, îţi întunecă minţile şi chiar poţi uita de mama (până în momentul recăpătării vederii normale). Dispariţia prin căsătorie cu fata de crai capătă o mare scuză (poate — unica scuză). Principalul — băiatul e viu şi există speranţa că poate să revină. Dragostea paternă a personajului central al baladei “Mioriţa ” este curcubeul sufletesc arcuit protector deasupra celor apropiaţi. Prin gătinţa senină de sacrificiu, eroul baladei atinge înălţimea spirituală a dragostei divine. Mai există undeva o operă populară de asemenea înălţime spirituală?
   “LA”: Putem să-I considerăm pe eroul baladei “Mioriţa” o… versiune a lui Isus Cristos?
   — într-o anumită măsură — da. De aceea eroul baladei nu are nume de”localnic”. E simbolul ideal al omului care întruneşte virtuţile umane ale lui Isus Cristos.
   “LA”: Consideraţi că balada “Mioriţa” e scrisă în cheie simbolică?
   — Deşi are pretext o situaţie reală din timpul transhumantei, balada e creată în stilul parabolei estetico-etice. Ni se vorbeşte în tâlcuri. Personajele păstorilor sunt personaje simbolice. Simbolurile aduc operei o polifonie de sensuri şi emoţii. Balada nu poate fi interpretată literalmente. Pentru a nu fi “citită” literalmente, au fost luate măsuri speciale: oamenii din baladă nu au nume (în celelalte balade personajele au nume) şi în titlul baladei-simbol nu figurează numele eroului central (pe când titlul baladelor obişnuite indică numele eroului principal, precum”Toma Alimoş”,”Mihu Copilul”, “Meşterul Manole” etc). Dacă ar fi fost o baladă simplă, nu parabolă, atunci “Mioriţa” se numea “Baciul moldovean”, conform regulii menţionate din celelalte balade. Denumirea baladei “Mioriţa ” e pur convenţională, procedeu utilizat pentru a numi cumva poeziile fără titlu.
   “LA”: Care sunt celelalte faţete psihologice ale baladei “Mioriţa”?
   — In polifonia simbolurilor opera prezinţa încă o dragoste — dragosteea copilului faţa de părinte. De trei zile plânge Mioriţa. De trei zile nu mănâncă. E comportamentul fiinţei iubitoare când cel iubit e în pericol. Dragostea fiinţei mici, a copilului faţă de fiinţa iubitoare care oferă protecţie vine să întregească, în baladă, cercul dragostei pe această gură de rai. Dragostea paternă este primordială. Fără dragoste paternă, ceilalţi nu pot iubi. Dragostea paternă face lumea să fie umană.
   “LA”: Acum înţeleg de ce aţi spus că nu suntem suficient de “mioritici”.
   — În încheiere, vreau să atrag atenţia asupra unei foarte interesante îmbinări în baladă a două spiritualităţi — a umanismului de înălţime spirituală dumnezeiască creştină cu spiritualitatea antică precreştină, ultima fiind manifestată în deosebita sensibilitate a perceperii naturii şi a contopirii omului cu natura, cu cosmicul. O, de am dori să ne ridicăm măcar la jumătatea înălţimii spirituale a simbolului numit baci moldovean! De am dori cu toţii — ţărani, meseriaşi, muncitori, intelectuali, oameni de afaceri, burghezie mică şi burghezie mare, funcţionari de stat, politicieni şi cârmuitori — să fim la fel de harnici, gospodari şi ortomani ca acest baci! Atunci am ieşi din mocirla mizeriei morale şi materiale, am vieţui omeneşte “pe un picior de plai, / pe o gură de rai”.
   Interlocutor Veronica RUSU-BOLDIŞOR
   (publicat în revista „Literatura şi arta”, 1998, 15 iulie
   .
   Nota redcției: Dacă am înțeles bine, dl Vitalie Pastuh Cubolteanu este autorul unui studiu dedicat Mioriței. Îl rugăm să trimită și studiul. Referința la Iisus Hristos mi se pare momentul cel mai important din Interviul acordat de dl Pastuh

   Reply
3. V. Voinea says:

   February 22, 2026 at 9:02 pm

   Miorița – text definitoriu pentru excelența românească
   Miorița – text definitoriu pentru excelența românească
   6 august 2017
   de Ion Coja
   Doctrină naţionalistă , Literatură

   Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul așa zis „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Denaturarea semnificației acestui text și a cuvîntului „mioritic” este mai mult decât o prostie plină de răutate! De aceea zicem: Ferice de cel capabil să aibă un comportament mioritic! Nu este la îndemâna oricărui neica nimeni!…
   Și iată de ce:
   .
   Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema (sic!).
   O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice…
   La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!
   …Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…
   Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…
   *
   Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!
   Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,
   O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIȚA
   Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…
   Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…
   Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.
   Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.
   Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…
   La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!
   Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?
   Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…
   Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!
   De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…
   E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…
   Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…
   A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…
   Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.
   Mai sunt de amintit și variantele în care „balada” apare ca bocet. Cred că o strategie didactică corectă de aici trebuie să pornescă. Elevilor și, în general, publicului, trebuie să li se explice clar faptul că în mod impropriu Miorița este categorisită ca baladă, ca și când ar putea fi comparată și înseriată cu Toma Alimoș!… Miorița nu este o baladă! Este altceva! Iată: este colindă în multe din variantele ei. În altele apare în ipostaza de bocet și unii specialiști cred că așa a apărut Miorița, ca bocet. Bocetul, în satul tradițional, era și el îndătinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, în temeiul nopții, în holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sărmanul Gheorghiță Pituț. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat că este „solistă de muzică populară”! Și autentică. Am ascultat-o înfiorat, un text de mare „valoare artistică”! Era un bocet, se vedea bine, păstrat din vechime, cu viersuri bine șlefuite de scurgerea anilor și a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o soră își bocește fratele matur, care pleacă din casă lăsând-o plină de copii și nepoți!… Avea alt dramatism, ponderat, așezat, împăcat, dar tot bocet rămânea! Despre același mister veșnic al morții, încercând să-i facă față, să-l îmblânzească, să-i dea un sens! Să-l facă suportabil!
   Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.
   Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.”
   Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…
   Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…
   Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…
   Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…
   Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…
   Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!
   Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!
   Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu, din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…
   E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!
   Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…
   L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…
   Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul tău că te afli acolo…”
   De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!
   *
   Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!
   Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…
   Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!
   …A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.
   E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…
   Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!
   Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!
   …Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…
   Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…
   Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!
   Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…
   Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.
   Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:
   „Pe-o sprânceană de lumină,
   Lâng-o lacrimă de rai,
   Verde culme carpatină
   Rotunjește dulce plai.
   Iar în plaiul stânei goale,
   Lângă strunga fără oi,
   Crăngi cu umeri frânți de jale
   Se cutremură din foi.
   Fluier vechi nu mai îndrugă
   nu mai latră câini pândari.
   Singuri munții duc în glugă
   Carpatine neguri mari.
   Nu mai zburdă-n târlă iezii,
   Nici plăpânzii miei priori.
   Doar pe cearcănul amiezii
   Urcă ulii rotitori.
   Ulii suie, frunza sună,
   iar în iarbă-ntins amar
   ba e somn, ba rugăciune,
   tînăr leș de pecurar.
   A rămas dormind pe-o rână,
   în culcuș de voievod,
   pe-un crâmpei de rai cu stână
   unde brazii plâng prohod.”
   Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.
   Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!… (Volumul Balade.)
   …Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, românii arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…
   Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…
   Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…
   Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…
   Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…
   Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…
   După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Dar n-am luat-o în serios! …Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud prin perete, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta?! De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…
   Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…
   În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă?!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…
   M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…
   Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…
   Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…
   …Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…
   Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor… Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atâta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele, oamenilor obișnuiți. Alde mine, alde mata, cititorule…
   Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții acelei lumi din care vin și cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.
   Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…
   În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…
   Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!
   7 ianuarie 2010
   Ion Coja
   Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…
   Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…

   BALADA UNUI PLAI DE MUNTE
   de Radu Gir

   Pe-o sprânceanã de luminã,
   lâng-o lacrimã de rai,
   verde culme carpatinã
   rotunjeşte dulce plai.

   Iar în plaiul stânei goale,
   lângã strunga fãrã oi,
   crengi cu umeri frânţi de jale
   se cutremurã din foi.

   Fluier vechi nu mai îndrugã,
   nu mai latrã câini pândari.
   Singuri munţii duc în glugã
   carpatine neguri mari.

   Nu mai zburdã-n târlã iezii,
   nici plãpânzii miei priori,
   doar pe cearcãnul amiezii
   urcã ulii rotitori.

   Ulii suie, frunza sunã,
   iar în iarbã-ntins amar
   ba e somn, ba rugãciune,
   tânãr leş de pecurar.

   A rãmas dormind pe-o rânã,
   în culcuş de voievod,
   pe-un crâmpei de rai cu stânã
   unde brazii plâng prohod.

   A rãmas zâmbind -nainte,
   ca un cneaz pe pat de flori,
   parcã un cuţit fierbinte
   l-a strãpuns de douã ori.

   Şi cum zace tinereţe
   de cioban în fraged plai,
   jalea crãngii pãdureţe
   suna moale, ca un grai :

   -Nu mã plânge, maicã bunã,
   nici tu , câine credincios,
   cã de nuntã frunza sunã
   din bãtrân caval de os.

   Cã m-a dus rãdvan de nuntã
   tras de şase cerbi subţiri,
   mire nalt sub stea cãruntã,
   cum pe lume nu sunt miri.

   Mire-n straie de mãtasã
   şi nuntaşi cu flori pe frunţi.
   Mãi, şi nu e-n plai mireasã
   ca mireasa verzii nunţi.

   Pãr adânc şi trup suleget
   şi ochi trişti cum alţii nu-s…
   Şi mi-a pus inel în deget
   şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.

   Şi la sfânta cununie
   munţii falnici ne-au fost nuni.
   Scoborând din veşnicie,
   ne-au dat vulturii cununi.

   Şi tulpinã de tulpinã,
   ne-au dus brazii în alai
   pe-o sprinceanã de luminã,
   lângã-o lacrimã de rai .

   * *

   Maica-n saricã de lânã
   suie cremenea pe brânã,
   printre stânci cu fierãstraie,
   în opinci de vâlvãtaie,
   printre jnepi zbârliţi de cuie,
   pe grozava cãrãruie.

   Şi cum plânge şi se roagã,
   plâng şi apele-n zãnoagã.
   Şi cum urcã tângile,
   plâng cu ea şi stâncile,
   plâng şi brazii plaiului
   lângã poarta raiului,
   plâng şi ulii cerului
   cu maica oierului.

   -Apelor, cereşti mirese,
   mire cine mi-l culese ?
   Munţilor cu patrafire,
   Cununarã-ţi jalnic mire…
   Brazilor, nuntaşi de frunte,
   sânge-i plaiul nunţii crunte.
   Uliilor, nuni sãlbatici,
   sânge-s munţii pãduratici.

   Apa geme şi se-ascunde,
   piatra plânge, nu rãspunde.
   Brazii nu foşnesc rãspuns,
   ulii pier în nepãtruns….

   Jalea maicii, neagrã apã,
   n-are ţãrmuri s-o încapã.
   N-are zarişti s-o cuprindã
   câte lumi de foc colindã.
   Pãru-şi smulge-n vaiete,
   cremene,-nconvoaie-te,
   codrule, jeleşte-te,
   rupe-te din creştete.

   -Fãtul maicii, verde mladã,
   cneaz pe-o turmã de zãpadã,
   voievod pe nouã sute
   de bârsane şi cornute,
   faţa ta de pecurar
   lapte dulce din şiştar ;
   noaptea cu mirezme-ncete
   s-a oprit la tine-n plete ;
   corbul, scuturând din pene,
   ţi-a trecut peste sprâncene ;
   plaiurile ierbilor
   ţi-au dat ochii cerbilor
   şi-un luceafãr vornicel
   ţi-a tras trupul prin inel,
   fãtul maicii, dulce,
   primãvarã dulce…

   Plânsul maicii pietre moaie,
   scoală scorburi şi puhoaie,
   umple vãgãunile,
   zgâlţâie furtunile.
   Ar smuci din temelie
   lumile, sã nu mai fie,
   ar surpa tãriile,
   ar seca veciile,,,

   -Primãvarã dulce,
   fãtul maicii dulce…
   Cine ţi-a-nroşit cununa
   vazã-ţi lacrimile-ntruna.
   Cine mi te-a rupt din rod
   vazã-ţi chipul peste tot.
   Cui îţi frânse dimineaţa
   ochii tãi sã-i frigã faţa.
   Cui ţi-a stins luna din fag,
   chipul tãu sã-i plângã-n prag,
   ochii tãi sã i se-aprindã
   ca luceferii în tindã,
   ca vârful cuţitelor,
   ca dogoarea plitelor

   Sã-l tot frigã, sã-l tot ardã,
   şi pe braţe ce-l dezmiardã.
   şi-n străfund de blid la cinã,
   şi-n culcuş de vizuinã,
   sclipitori ca stelele,
   limpezi ca inelele,
   aprigi ca prãselele…

   Maica-şi smulge pãr şi straie,
   brazi şi paltini se despoaie.
   Maica geme şi se zbate,
   munţii se târasc pe coate
   şi se frânge cremenea
   crengilor asemenea.

   Şi cum geme orice trunchi
   cade soarele-n genunchi,,
   ulii-ncep sã scapete,
   apele sã şchioapete
   şi-n vãzduh ai spune cã
   vãmile se-ntunecã.

   * *

   Colo-n margini de coştile,
   într-un fund de fãgãdãu,
   cine-mi bea de zece zile
   vijelie de trascãu ?

   Cine-mi bea turbat din oalã
   iad nãpraznic fãrã leac
   şi privirile nu-şi scoalã
   din venin de basamac ?

   -Dã-mi prãştină sã mã scurme,
   dã-mi, hangiţã, vâlvãtãi;
   banii de pe două turme
   sunt cu zimţi cu tot ai tãi.

   Fruntea-i arde, grea de cute,
   sub cãciula cu ţugui.
   Pe muşcate buze slute
   sângereazã vorba lui.

   -Ia-mi, hangiţã, oi şi pungã,
   cã somn pleoapele nu-mi au.
   Dã-mi rachiu sã mã strãpungã,
   adu-mi trãsnete sã beau.

   Lung hangiţa îl măsoarã:
   cine-i baciul venetic ?
   Din lãute, ca sã-l doarã,
   baragladinile-i zic.

   Iar strãinul singuratic
   din ungherul fumuriu
   îşi scufundã mai sãlbatic
   ochii vineţi în rachiu.

   Dar trascãul gol nu-i spalã
   cruntul inimii prãpãd,
   când, aprinşi pe fund de oalã,
   doi ochi mari de mort îl vãd.

   Frânţi pe dible viscolite,
   faraonii nu mai tac
   din arcuşuri cu ispite
   şi din strune dulci de drag.

   Dar nu-l mângâie nici struna,
   nici pe-arcuş nu dã un ort,
   când, amar ca mãtrãguna,
   îl priveşte chip de mort.

   -N-ai rachiuri tu, hangiţã,
   în tot beciul cu gârlici,
   câtã straşnicã arşiţã
   mã rãscoace în urzici.

   Şi nici voi n-aveţi furtunã,
   bieţi cioroi, pe scripci de foc,
   câtã pacoste se-adunã
   sub o cuşmã şi-un cojoc…

   Inc-o datã, omu-nşfacã
   oala crancenã şi bea.
   Şuierând sudalmã seacã,
   Zvârle punga pe tejghea.

   Şi dã buzna-apoi sã piarã
   stins în noaptea cu nãluci,
   lingând bezna ca o fiarã,
   pe fierbinţi poteci de tuci…

   * *

   La pârdalnica muiere
   o fi dulce noaptea-n spic,
   când alintul curge miere
   şi-mbierea borangic,
   la pârdalnica muiere
   cu opaiţ slab şi mic.

   In culcuş cu levanţicã
   or fi vrãji care se-ascund,
   când e sânul rândunicã,
   nufãr –umãrul rotund ;
   în culcuş de levãnţicã
   alb şi moale şi afund.

   Dar dulceaţa mângâierii
   e pârjol din iad trimis,
   când şi-n braţele muierii
   frig doi ochi de om ucis,
   în dulceaţa mângâierii
   pânã dincolo de vis.

   Şi culcuşul cu omãturi
   e cuptor din iad adus,
   când şi-n braţele de-alãturi
   plânge-un chip de om rãpus,
   în culcuşul cu omãturi
   plin de ţepi cu vârfu-n sus…

   -Fă muiere, fă dogoare,
   patul rug mi l-ai fãcut.
   Vrea-ţi-aş braţele izvoare,
   iezer fiece sãrut.
   Fã muiere, fã dogoare,
   fã-te rouã-n aşternut.

   Fã-te iaz şi fã-te ploaie,
   sã mã stingi şi sã mã-neci
   cu alint de reci şuvoaie,
   cu desfãt de pâcle reci.
   Fã muiere, fã-te ploaie,
   stinge-mi pacostea pe veci…

   Sânii, braţele,-aşternutul
   parcã mai cumplit se-ncing.
   Nici culcuşul, nici sãrutul
   smoala-n clocote nu-i sting.
   Sãnii, braţele, -aşternutul
   Se fac flãcãri când l-ating.

   Şi, scrâşnind ocarã crudã,
   omul scuipã printre dinţi.
   Smulge uşa, ars de trudã,
   cu smintite mâini fierbinţi
   şi scrâşnind ocarã crudã,
   fuge-n beznã, scos din minţi…

   * *

   -Blid nemernic, blid drãcesc,
   iarãşi în fierturã
   cei doi ochi de foc lucesc :
   sclipãt de custurã.

   Şi de-nmoi un dumicat,
   parcã-l moi în sânge.
   Arde-n lingurã-ncleştat
   chipul care plânge…

   Izbind strachina de zid,
   omul scuipã-n tinã :
   -Vijelia ta de blid,
   duhul tãu de cinã !

   Tindo, şi pe pragul tãu
   cei doi ochi se-aratã.
   Cu barosul, pe ilãu,
   i-aş trãzni o datã.

   I-aş crãpa ca pe pãstãi,
   i-aş sufla cenuşã…
   Legea ta şi morţii tãi,
   chip ce-mi plângi pe uşã !

   Omul suduie buimac
   de sudoare leoarcã.
   Cei doi ochi mai mari se fac,
   mai adânci sunt parcã.

   -Luno, chip de om rãpus,
   cobeo ticãloasã,
   tot boceşti pe surã, sus,
   face-te-ai pucioasã.

   Şi voi stele cu sãgeţi,
   târfelor spurcate,
   ochi de om ucis pãreţi,
   stinge-v-aş pe toate…

   Desmãţat , cu capul gol,
   omul iar porneşte
   prin amarnicul pârjol,
   prin nãpraznic cleşte.

   Huhurezii din copaci
   toţi în el se mutã.
   Ba dihori, ba vârcolci
   rup din carnea-i slutã.

   Pumnii lui ar sparge stânci,
   trupul lui s-ar trage,
   sfâşiindu-se pe brânci,
   prin adânci bârloage.

   S-ar târî prin vizuini
   sau pe fund de tãuri.
   Şi-ar scobi sub rãdãcini,
   ca sobolii, gãuri.

   -Ieşi, mãi ursule, afar’,
   dã-mi bârlogul mie…
   Cei doi ochi din nou rãsar,
   tot mai mari învie.

   -Veveriţo, dã-mi tu leac
   scorbura-ţi adâncã.
   Cei doi ochi mai limpezi tac,
   mai aproape încã.

   -Du-mã, cârtiţo, în lut,
   lutul sã m-ascundã.
   Cei doi ochi mai mult s-ascut,
   Fãrã sã rãspundã.

   Şerpii fug din bãlãrii,
   pier din drum bursucii…
   Pretutindeni ochii vii
   ard mai mari, mai lucii.

   * *
   Pe-o sprânceanã de luminã,
   verde culme carpatinã
   rotunjeşte dulce plai
   lâng-o lacrimã de rai.
   Apele, cereşti mirese,
   vãl de nuntã tot şi-ar ţese.

   Brazii, în odãjdii stranii,
   tot mai bat cereşti mãtanii.
   Munţii tot mai ung cu mir
   veşnicia de safir
   şi-n vãzduh, cât vezi,
   ulii tot mai sparg amiezi.

   -Strungă rea, fãrã mioarce,
   ce pârjol în plai mã-ntoarce ?
   Chip grozav, ce-ntruna plângi,
   tu mã chemi şi tu m-alungi.
   Ochi fierbinţi, de nesupus,
   parcã-n bice m-aţi adus…

   Strunga tace, chipul tace,
   cei doi ochi mai mari s-ar face,
   vârfuri lungi de lăncii
   peste munţii Vrăncii.
   Sângerã opinca spartã,
   Gâfâitu-i smoalã fiartã,
   Zdrenţe-s bundã şi cãmaşã,
   Numai geamãtul se-ngroaşã.

   Şi cum vântul bate-n dungã,
   tot sminteşte-o creangã ciungã,
   şi cum creanga se tot pleacã,
   ştreangu-i gros şi frunza-i seacã.

   -Munţilor, zãvozi cu laţe,
   chip ucis îmi plânge-n braţe…
   Munţii-n taina lor cereascã
   nu se-ntorc,sã nu priveascã.

   -Brazilor, frigãri haine,
   chip rãpus se-mplântã-n mine…
   Brazii fug în rai grãmadã,
   Nu se-ntorc, ca sã nu vadã.

   -Uliilor, gheare scoase,
   cei doi ochi mã frig în oase…
   Ulii intra-n soare, sus,
   să n-audã ce le-a spus.

   -Creangã de deasupra lumii,
   ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…
   Creanga scârţâie cu ciudã,
   munţii nu se-ntorc s-audã.
   Ştreangul tremurã şi el,
   brazii nu privesc defel.

   Numai ulii, gemenii,
   trec deasupra cremenii.
   Numai ulii veacului
   deasupra copacului.
   Numai ei cu ciocurile
   smulg din slavã focurile.
   Când se fac ca aurul
   peste tot coclaurul,
   când se-aprind ca spadele
   peste toate zadele,
   când ca vâlvãtãile
   peste toate vãile…

   Reply