Autor: MIHAI EMINESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 166

Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale, e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor – şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor.

Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi transacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într’un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element străin, esenţial diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; – şi dacă-i impune, atuncia e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, de ex., au impus Francezii Românilor. E o influenţă pacinică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de altă natură. Astfel preoţimea evului mediu explica evangeliul astfel, încât făcea ca popoarele să îngenunche şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitate a Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe Români să primească tăcând, cu o rezistenţă mai mul t pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Ţi-arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinei excepţionale a Ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr şi nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune, prin care un popor poate egemonisa pe altul, e superioritatea morală […].

Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…

(Fragment din articolul în „Federaţiunea” – Pesta, mai/aprilie 1870 – şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 20 de ani)