Autor: ADRIAN NAIDIN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 168

Acum, când scriu aceste rânduri, Nicu nu mai poate vorbi. E tăcut, ca tăcerea dintre două sunete, dintre două tablouri. Unul care zugravește o viață dedicată muzicii, marii muzici ce ar merita să devină patrimoniu nu numai național, ci și universal, altul care celebrează prietenia, adevărata prietenie, pe care, cu umilință și bucurie, cred că mi-a împărtășit-o.

Nicu a fost și rămâne între noi, ca noi. Din noi. Este cea mai bună parte din noi. Tot ceea ce a fost mai frumos în ființa noastră s-a scurs în muzică lui, în sufletul lui cald și puternic, în mânile cu care atingea corzile, în glasul lui, în mersul lui apăsat. Speranțele, revolta sa împotriva nedreptății, lupta, nădejdea și deznădejdea, munca și perseverența, dragostea de glie, de români, toate erau în el. Și ce muzică a născut, cu ritmuri românești, stilizate, unică, irepetabilă! Iar noi, noi n-am știut să-l onorăm așa cum s-ar fi cuvenit și am fi putut. Nu ne-am bucurat de el până la nebunie. Ce bine ar fi fost să-i zicem de o mie de ori că-l iubim! Am făcut-o prea puțin sau deloc. Am trecut pe lânga el, în timp ce el a trecut prin noi.

Păcat că nu ne sărbătorim adevăratele valori încă din timpul vieții lor, nu doar atunci când pleacă! Și chiar și atunci doar îi pomenim în treacăt, preț de câteva secunde, apoi, uitare.

Nu! Nu, oameni buni, cu asta nu sunt de acord… Mă doare că nu i-am spus mai des că mi-e dor de el. El ne-a dat un stil nou de muzică, atât de complex și, în același timp, atât de simplu. Este atât de firesc al nostru, încât devine de neînțeles. Și încet, încet, pe nesimțite, am devenit ai lui, fără să știm. Ne-a lăsat o comoară inestimabilă. Pe Noi. Noi, toți, suntem în muzică aia. De aceea Nicu Covaci n-a murit. Trebuie să invățăm doar să trăim cu el, adică cu noi, și să nu uităm cât de bogați suntem…

Îmi aduc aminte că, de multe ori, stând la masă cu el, îmi spunea că este ultimul haiduc. Iar eu îi ziceam că nu e așa. „Dar cine este?” – mă întreba. „Eu sunt!” – îi răspundeam.

Sper să nu fie așa, să mai fie mulți alții, el și-ar fi dorit asta. Și eu.
Mă, Nicule, unde te-ai dus? Pe dealuri în sus…

_________________

NOTA ISPRAVNICULUI. Comentam, în numărul 133 al revistei CERTITUDINEA (24 martie 2023), rușinosul și incalificabilul examen la care a fost supus Nicu Covaci pentru a fi primit în Uniunea Compozitorilor (din care făceau parte, printre alții, și Adrian Copilu Minune, Marius de la Arad, Marius din Frankfurt, Mihaela de la Vâlcea, Demonu, Viorel de la Constanța, Dan Ciotoi, Romeo Fantastick etc.). O rușine, o mârlănie strigătoare la cer, care se răsfrânge și asupra noastră, a tuturor! Acest examen nici nu trebuia să existe, pentru că Nicu Covaci își luase demult „doctoratul” în fața publicului, a națiunii, a timpului și chiar a eternității.

Doar Uniunea Compozitorilor a refuzat să-l valideze, printr-un oarecare Dan Dediu, care i-a dat nota 7. Lui Nicu Covaci! E ca și cum un sergent de circulație l-ar pica la examen pe  Ayrton Senna sau Niki Lauda! Un sergent de stradă, un Dan Dediu, mai tare decât timpul, decât consensul public, decât legendele. Căci Nicu Covaci era deja o legendă. O legendă care a creat o altă legendă: PHOENIX. Compozițiile lui aproape că s-au folclorizat, le cântă și astăzi tinerii români. Sunt amprenta unei generații care pare că se perpetuează. De fapt, ceea ce se perpetuează este spiritul tânăr al acelor compoziții.

Revin la revolta de atunci și la amărăciunea de acum. Andre Malraux spunea că „ceea ce e înspăimântător în moarte e faptul că face iremediabil tot ce a precedat-o, iremediabil pentru totdeauna”. În cazul lui Nicu Covaci iremediabilă este, pentru noi (și rămâne o vină perpetuă), acea notă 7 dată de un sergent de stradă unei legende. Nimeni și nimic nu mai poate repara acum o asemenea blasfemie. Iar duhul lui este îndreptățit să ne certe de dincolo de moarte, cu cuvintele lui Scipio Africanul (atribuite greșit mareșalului Antonescu): „Ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici cenușa mea!”.

Dacă va fi sau nu va fi așa, nu știm. Ceea ce ne va va rămâne, însă, cu siguranță, chiar dacă nu merităm, este cenușa păsării PHOENIX, risipită (sau adunată) în cântecele lui Nicu Covaci. Legenda continuă… (MIRON MANEGA)

(Urmăriți și emisiunea „Legendele nu au drepturi” din data de 22.01.2023 de la CERTITUDINEA TV. Era cu puțin înaintea rușinosului examen la care a fost supus Nicu Covaci la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România)