Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 182

…Dac-ar citi-o, ar fi aflat cu multe, multe zile în urmă  ce avea să i se întâmple la data de 28 februarie 2025 în faimosul Birou Oval de la Casa Albă, în transmisie directă, sub privirile întregii omeniri – ce-și poate dori mai mult  un actor ! – lăsată și ea cu ochii holbați și gura căscată.

Avea toate atu-urile: admirația întregii lumi, nenumărate prezențe la forumurile interne și internaționale – inclusiv ONU, Parlamentul European, Congresul SUA – în care la simpla-i apariție stârnea aplauze și ovații, are talent, inteligență, capacitate de negociere și pământuri rare în subsolul patriei pe care o apără cu atâta vitejie.

Și mai avea un atu: pragmatismul exclusivist al Președintelui american actual, indiferent la gălăgia mondială despre principii, reguli și alte prețiozități abstracte, dar obsedat de existența acelor pământuri foarte rare, de a căror obținere depinde supremația mondială.

Probabil că Volodimir Zelenski este cel mai bine protejat lider în viață, eventual ex-aequo cu Bibi Netanyahu. Dar nu se poate apăra de el însuși. Talentat ca actor, vajnic ca om de stat, cap de afiș în Spectacolul lumii, înțelegea, desigur, că America își schimbă jocul, dar se baza pe aureola sa. Dac-ar fi citit Certitudinea (vezi articolul „Rățoiul și Apocalipsa” din numărul 181) ar fi aflat că ticăie ceasornicul dialecticii și că în alternanța pregmatism-idealism a și început saltul calitativ spre o civilizație eminamente pragmatică. S-a dus cu încredere în talentul și performanțele sale interpretative, ignorând că altcineva i-a scris rolul iar urmașul aceluia îi cunoaște subtextul.

A nimerit ca o primadonă pe un stadion de rugby. E limpede că i se pregătise o ambuscadă. N-a fost nimic spontan și nici expresia megalomaniei sau mitocăniei. Pur și simplu ajunseseră la concluzia că nu-i pot astupa gura și insistențele decât umilindu-l. Altminteri ce-ar fi căutat alături de Președinte și Vicepreședintele fără rol constituțional definit dar reputat prin cinismul și grosolănia lui? Logic, conferința de presă are loc după discuții, în cazul de față s-a declanșat, aparent spontan, în minutul rezervat exclusiv imaginilor cu strângerea de mână și așezarea pe fotolii. Replicile lui Zelenski n-au cuprins nimic ofensator sau ingrat, cearta a răbufnit numai și numai din reproșurile neprovocate ale gazdelor. Când musafirul, copleșit de acuze, a întrebat „Pot să spun și eu ceva?”, i s-a răspuns sec și categoric Nu. Nici la Curtea lui Gengiz-Han nu se știe să se fi aplicat vreodată un asemenea pumn în gură.

Donald Trump nu a urmărit doar să-l umilească pe Volodimir Zelenski, ca să-i potolească insistențele de continuare a ajutorului militar. A vrut să-l scoată din propria imagine, făcându-l să se simtă ca un aurolac. Nu numai că l-a certat zdravăn, dar l-a lăsat și nemâncat. Contramandarea dejunului oficial – transmisă printr-un funcționar al Casei Albe, nici măcar direct – e și fără precedent, dar și fără sens. Dacă era interesat cu adevărat să trateze cu V.Z. vreo înțelegere, dejunul ar fi fost, de când există diplomație, o șansă de detensionare. Însă Președintele l-a trimis pe omologul său să prânzească la Ambasada lui sau la McDonald’s. Situația cea mai penibilă a fost creată prin jurnalistul care l-a întrebat pe înaltul oaspete dacă are costum. Și-a bătut joc de cea mai mândră găselniță scenografică aleasă de Zelenski din prima zi a îndelungatului război. I-a stins reflectoarele lui Mighty-Mouse aducându-l la starea de biet șoarece de pivniță.

Colac peste pupăză, eroul național ucrainean a fost acuzat, expresis verbis, că a provocat războiul a cărui victimă este și împinge lumea spre un al treilea război mondial. Asta într-o săptămână în care SUA a votat la ONU, aidoma rușilor și nord-coreenilor, rezoluții în varianta în care Rusiei nu i se mai atașa stereotipul  de agresor. Puterile europene, cu toți costelivii după ele, au sărit ca arse. Mulți denumesc asta solidaritate cu Ucraina. Ar fi nobil să fie așa, dar epocile în care faptele nobile erau virtuți apun odată cu saltul spre pragmatism nelimitat. De fapt, liderii occidental, începând cu Macron, sunt captivi propriei retorici părtinitoare din ultimul deceniu.

Perioada postbelică se împarte, până acum, în trei etape: răsboiul rece, al cărui promotor a fost Stalin, destinderea, al cărei promotor a fost Gorbaciov, și al doilea război rece, ai cărui promotori au fost președinții americani. Profitând de credulitatea prietenului Gorbi, yankeii au împins tot mai mult ursul spre vizuina lui. Ne-o place, nu ne-o place, dar statele se  exprimă și acționează în două registre: logica pragmatică a marilor puteri și logica idealistă a celorlalte țări. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei s-a declanșat după încălcarea de către SUA a legii echilibrului între hegemoni, Rusia reacționând prin încălcarea regulilor cu încărcătură idealistă. Pentru motivele lui, Trump e hotărât să iasă din rolul de instigator al agresorului, dar europenii, după ce au răgușit demonizând Rusia, nu se mai pot desprinde de viziunea unilaterală de până acum. Nu întâmplător acuzele aduse lui Zelenski la Casa Albă erau acompaniate cu vituperări la adresa lui Biden, a politicii și cheltuielilor sale de prost ramolit. Beștelirea lui Zelenski și a fostului său mentor era semnalul pentru europeni să-și revizuiască discursul. Deocamdată aceștia nu-l înțeleg. Sunt prea cartezieni. Din păcate civilizația digitală, care alungă din mințile oamenilor contemplarea și îndoiala, îi va da dreptate lui Trump.

Cum se face însă că, izgonindu-și musafirul, acest capion al intereselor concrete a ratat scopul întâlnirii, concesionarea pământurilor rare? Să fie Trump adevăratul mare perdant al vizitei eșuate? Liota comentatorilor de tot soiul ignoră cu jenă această nedumerire. Preferă să privească scandalul vizitei ca rezultat al stării umorale, capricioase ori chiar psihotice.

Sunt convins că Trump nu și-a ratat ci și-a consolidat obiectivul. A evitat să bată palma cu un partener ce mai are puțin de trăit și a cărui amintire s-ar putea să vulnerabilizeze investiția. Încă dinaintea instalării lui Trump în Biroul Oval am presupus că are înțelegeri tainice cu Putin („Pleacă americanii?” în Certitudinea nr.178). Imediat după instalare a avut cel puțin două convorbiri telefonice prelungite cu monstrul de la Kremlin. De necrezut pentru unii, se anticipează prezența liderului american la Moscova cu ocazia – atenție! – paradei de Ziua Victoriei împotriva Germaniei naziste, adică la o aniversare, prilej pentru invitarea prietenilor, nu a celor ce te declară criminal de război. Iar pe Serghei Lavrov l-a năpădit vocația eseistică și a publicat o evocare patetică a spiritului Ialtei. Puse cap la cap, asemena indicii sugerează puternic că exploatarea pământurilor rare din Ucraina este deja aranjată cu Putin. „Sunteți perdant, jucați tare dar nu aveți asul”, l-a amenințat Donald pe Volodimir.

În „Pleacă americanii?” am publicat, cu aluzii actualizate la Zelenski, și destăinuirea făcută de un fost secretar de stat al SUA într-un moment de relaxare, pe o plajă din Grecia. Era la mijlocul anilor 1990, când SUA tocmai îl abandonau pe Slobodan Miloșevici după ce-l susținuseră la conducerea Serbiei. Întrebat de omologul său român de ce procedaseră așa, americanul a răspuns cu seninătatea cerului mediteranean: „Pentru că e un pește mic ce a început să se creadă un pește mare”.

E valabil și pentru soarta lui Ceaușescu, aflat ani la rând în grațiile cancelariilor occidentale. Din mixtura de complot, lovitură de stat cuplată și cu revoltă populară reală ce a declanșat catapultarea tiranului, nu a lipsit atitudinea americană. Puteau să-i avertizeze pe sovietici să se abțină, cum o mai făcuseră, dar au adoptat politica struțului în schimbul mâinii libere de a se răfui cu liderul din Panama. Logica peștilor mari.

 Înțelepciunea poporului de rând se dovedește și în privința adevăratei filosofii a marilor puteri, superioară limbajului amăgitor al politicienilor și așa zișilor specialiști în politică, prizonieri ai propriilor alegații. Folclorul supraviețuirii spirituale prin bancuri născocise și geniala descifrare a abrevierilor. Cineva întreabă: ce înseamnă R.S.R., respectiv R.D.G. și U.S.A. ? Răspunsurile pentru ultimele două acronime erau ca de oracol: R.D.G. înseamnă Republica Deocamdată Germană, iar U.S.A. înseamnă Uniunea Sovietică Ailaltă.

Oare, în aceste condiții, mai au vreo șansă țările și națiunile de anvergură medie sau mică?

Răspunsul este: au! Îl vom argumenta în ediția viitoare a rubricii de față. Deocamdată ne cerem scuze pentru excesul de autocitare și de pretenția de Casandră. N-am făcut-o din lipsă de modestie, ci din încercarea de a nu ne pierde umorul într-o lume din ce în ce mai înclinată spre absurd. Ce-i mai rămâne de făcut actorului Președinte după ce vitejeștile promisiuni europene își vor fi arătat și ele măsura? Nu-i va rămâne decât să-și joace rolul tragic până la final. Cortina o trage altcineva.