Autor: G-ral MARIAN V. URECHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 116

Vlad Ţepeş este fiul lui Vlad Dracul, domnitorul Ţării Româneşti (1436-1447), şi nepotul lui Mircea cel Bătrân. Mama sa era fiica lui Alexandru cel Bun. Vlad Ţepeş era, deci, văr cu Ştefan cel Mare.

Uciderea tatălui său, în 1447, de către Iancu de Hunedoara, îl determină pe Vlad Ţepeş să intre în relaţii cu paşii de la Dunăre. Astfel, în toamna anului 1448, cu sprijinul paşei de Nicopole, reuşeşte să ocupe, pentru circa două luni, tronul Ţării Româneşti. Acţiunea a avut loc în perioada în care domnul Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea participa, alături de Iancu de Hunedoara, la campania din Kossovo. În momentul în care Vladislav se reîntoarce în ţară, Vlad Ţepeş reuşeşte să se refugieze în Moldova unde domnea ruda sa, după mamă, Bogdan al II-lea (1449-1451) fiul lui Alexandru cel Bun.

În perioada în care rămâne în Moldova, îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu vărul său, Ştefan, viitorul domn al Moldovei. De aici, Vlad Ţepeş avea să plece în Transilvania unde va rămâne, până în 1456, sub protecţia lui Iancu de Hunedoara. Victoria acestuia, la Belgrad, împotriva sultanului Mehmed al II-lea, produce anumite frământări şi reaşezări ale forţelor politice în Muntenia. În acest context, sprijinit de o parte a boierimii, Vlad Ţepeş vine în Ţara Românească și ocupă tronul.

Pentru a-şi asigura o poziţie mai solidă faţă de boieri, domnitorul muntean îşi formează o armată proprie compusă din formaţiuni speciale constituite din slujitori şi ţărani, efective prezente permanent pe lângă el. Totodată domnitorul întreprinde măsuri severe împotriva actelor de hoţie care ajunseseră să destabilizeze ţara, încât nimeni nu mai era sigur pe viaţa şi pe averea sa. Politiceşte ţara era căzută într-o adevărată prăpastie. Tributul fusese urcat la 10.000 de galbeni şi, lucru mai cumplit, Muntenia trebuia să contribuie pe fiecare an cu 500 de copii la reîmprospătarea ienicerilor.

Din aceste motive, în 1459, când o solie turcă îşi cere tributul şi cei 500 de copii pentru Poartă, domnitorul răspunde că birul îl va da însă copii nu. Sultanul trimite atunci un grec, Catabolinos, în chip de sol la Vlad, împreună cu Hamza paşa de Vidin pe care-l însărcinează să-l prindă pe Vlad și să-l aducă la Poartă. Vlad însă îi prinde el pe Hamza, pe grec și întregul corp de oştire şi-i trage pe toţi în țeapă… După aceea trece Dunărea şi pustiește cumplit provinciile turceşti.

Această operaţiune confirmă faptul că Ţepeş era bine informat în legătură cu intenția turcilor de a-l prinde și a-l duce la Contantinopol. El a făcut incursiunea respectivă pentru a slăbi potenţialul turc ce urma să riposteze după uciderea lui Hamza Paşa.

Într-o scrisoare a sa către Matia Corvin, el îi spune acestuia: „Cum se va deschide vremea, adică primăvara, au de gând să vie cu duşmănie, cu toată puterea lor. Însă vaduri nu au căci şi vadurile lor la Dunăre, afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii… Ei vor să-şi aducă corăbiile de la Ţarigrad şi Galipoli, pe Mare, în Dunăre. Deci Măria ta, dacă voia Măriei Tale este să ai lupte cu dânşii… atunci binevoieşte să te baţi aicea cu dânşii… Dacă Măria Ta voieşti să-mi dai vreun ajutor, atunci Măria Ta să fii bun şi nu zăbovi ci să ne spui cu adevărat gândul Măriei Tale… De altminterea, să crezi ce-ţi, va spune acest om al nostru, Radul Farmă, ca şi cum am grăi noi în faţa Măriei Tale”. Rezultă, așadar, că Vlad Țepeș avea o veritabilă rețea informativă în teritoriul inamicului otoman. Toate aspectele semnalate regelui maghiar vor fi confirmate ulterior chiar de evoluţia evenimentelor.

În afara informaţiilor precizate în textul scrisorii, reiese că domnitorul dispunea şi de altele care urmau a-i fi aduse la cunoştinţă de solia trimisă. Textul: „să crezi ce-ţi va spune acest om al nostru, Radul Farmă, ca şi când am grăi noi în faţa Măriei Tale” este edificator în acest sens.

La 25 aprilie 1462 Mehmed al II-lea declara oficial, la Adrianopol, începerea ostilităţilor cu Vlad Ţepeş. O uriaşă armată, cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului, de peste 100.000 de oameni, se îndreaptă spre Dunăre. Un prim eşalon al acesteia este debarcat şi ocupă Chilia. Un al doilea debarcă la Brăila. Alt grup de oaste, cel mai numeros, era condus de sultan în persoană.

Oastea lui Ţepeş numără aproximativ 22.000 de persoane. Expediţia lui Mehmed s-a desfăşurat în câteva etape. În prima etapă o oştire turcească debarcă la Brăila, O altă oştire, condusă de vizirul Mahmud-paşa, trece Dunărea în ultima decadă a lunii mai. Marele vizir înaintează în teritoriul pustiit de Ţepeş. După trei zile este interceptat de domnitor şi învins. Din peste 30.000 de turci scapă doar 1.000 care se întorc spre Dunăre, la Turnu, unde sultanul pătrunde în Ţara Românească.

Oastea sultanului înaintează. Vlad Ţepeş o supune unor repetate hărţuieli. După două săptămâni de hărţuire o însemnată parte a oştirii turceşti este distrusă. După multe dificultăţi, pe la mijlocul lunii iunie, sultanul se afla aproape de Târgovişte. În tabăra otomană apare ciuma.

După ce a studiat şi evaluat informaţiile furnizate de iscoadele sale aflate în tabăra otomană şi a stabilit dispunerea forţelor şi măsurile de apărare luate de turci pe timp de noapte, Ţepeş pune la cale un plan de asasinare a sultanului, sperând că prin uciderea sa se vor declanşa luptele pentru succesiunea tronului. În acest sens se cunoaşte că înainte de a declanşa atacul de noapte, din iunie 1462, împotriva sultanului, domnitorul munean, ce cunoştea bine limba şi obiceiurile turcilor, a pătruns, deghizat, în tabăra lor ca iscoadă și cercetează cum este organizată tabăra, în special unde este cortul sultanului. Aceste date sunt confirmate şi de Laonic Chalcocondil care, în însemnările sale notează că Vlad spiona în persoană poziţia duşmanului. Imediat după aceasta Vlad organizează un surprinzător atac de noapte, gen commando, asupra taberei lui Mehmed al II-lea, năvălind în corturile dinainte alese, printre care ar fi trebuit să fie şi cel al sultanului, omorând pe cei care se aflau în ele. Concomitent, mai multe cirezi de vite, cu torţe legate de coarne, sunt pornite spre tabăra turcilor. Este un element ce stârneşte derută şi panică. O mare parte din turci se omoară între ei.

Acestui soi de diversiune îi urmează un altulprin care se urmărea demoralizarea oştirii turceşti. În acest sens cronicarul Laonic Chalcocondil consemnează faptul că a doua zi, la ieşirea din Târgovişte, Vlad a pus 20.000 de ţepe cu cadavrele turcilor, pe o suprafaţă de trei kilometri lungime şi un kilometru lăţime. Ca urmare, turcii se retrag în grabă şi fără victorie spre Dunăre.

Acestei victorii îi urmează o alta, obţinută la opt septembrie 1462, în care, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare sunt învinse oştile turceşti lăsate drept sprijin pentru Radu cel Frumos.

Ştirile depre marea victorie a lui Ţepeş asupra sultanului Mahomed al II-lea s-au răspândit rapid în întreaga Peninsulă Balcanică ca şi în tot arealul mediteranean, stârnind un adevărat val de entuzism. În octombrie, în insula Rhodos, un călător care se întorcea din pelerinaj, vede cum, la primirea acestei veşti, călugării au tras clopotele în semn de bucurie şi au cântat un Te Deum spre lauda şi gloria domnului…

După toate probabilităţile, spre finele lunii august şi în cursul lunii septembrie, Vlad lasă la vatră cea mai mare parte a oștirii, anihilarea pericolului turcesc justificând această simplă şi normală măsură. Pe acest fond, boierii români s-au unit împotriva lui, sprijinindu-l pe Radu cel Frumos să preia domnia. Maestru al spionajului și diversiunii, Vlad cade el însuși în capcana unei diversiuni: o scrisoare falsă, din care rezulta că Vlad l-ar fi trădat pe regale Ungariei, ajunge în mâna acestuia. Urmarea: mergând la Matia Corvin să-i ceară sprijin, Vlad Ţepeş este arestat și închis, pentru 12 ani, la Vişegrad iar mai apoi, la Pesta.

În toamna anului 1476, ajutat de voievodul Transilvaniei, Vlad revine în țară și recâștigă tronul, izgonindu-l pe Laiotă Basarab. După o lună de zile turcii atacă din nou Țara Românească. Vlad Ţepeş este învins şi ucis.

Sursă: MARIAN V. URECHE „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)