Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 120

Lui Cosmin Ciotloș îi place cuvântul critificțiune, după Raymond Federman, deși asta poate duce la critifricțiuni între o baricadă și alta. Or, ne aflăm în plin discurs al urii, ca să uzez de sintagma lui André Glucksmann, că te și gândești, citindu-l pe CTP (gata să dea foc poemelor lui Nichita Stănescu și, mai nou, sutanei Patriarhului), dacă nu s-a ajuns la „Urăsc, deci exist” […].

Mitrea Cocor a fost „sinucidere literară”, cum o numește Adrian Dinu Rachieru, exemplu de non-etică, fără discuție, dar e greu să-l scoți pe Sadoveanu din manual, cu Frații Jderi cu tot, pe motiv că i-ar plictisi pe elevii de școală nouă. Ce s-ar face dacă s-ar declara lectură obligatorie Solenoid? În ce mă privește, mă deranjează vocabula obligatorie. Lectura n-ar trebui să fie obligatorie, silnică. Și-mi vin în minte cuvintele lui Borges: „Să se laude alții cu paginile pe care le-au scris; eu mă laud cu cele pe care le-am citit”.

Și din nou cuvintele lui Borges, recitit de cu noapte: „fiecare scriitor își creează predecesorii”. Iar din nimic, nimic răsare. Oare știe asta habilitatul prof. univ. domnul Ghiță craioveanul, care își propune să deconstruiască scurt și cuprinzător un ceva, „pompos” denumit „literaturăromână”, folosind ghilimetele? Domnul Ghiță, ca Greta Trotineta, prognozează că cititorii secolului XXII vor fi preocupați de „modificări climatice ireversibile”, nicidecum de autori contemporani. De altfel, îi vede pe toți cei care au scris sub ceaușism „emasculați”. Dar, crezând neostoit în progres literar, opinează că „socialismul nu s-a demonetizat: el trebuie doar separat de stalinism”. (Cătălin  Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu, Editura Aius, 2020, pag.110). De aceea, poate, îi place să descopere „protoproletcultism” la Bolliac și „marxism” la Kogălniceanu („un Marx atins de calviție”). De cealaltă parte: șovinii patrioți. Negruzzi? Un șovin prevestind „capilarele xenofobe ale lui Eminescu”. Cântarea României a lui Russo deține „un lexic arhaic, ca și patriotismul”. Despre Un răsunet de A. Mureșan, devenit imn național, spune că „nu mai poate fi cântat fără ironie” decât de futbolieri. Cât despre Hașdeu, în Răzvan și Vidra apar „noxele patriotismului de la „Viața Românească” și „România Mare”.

Cu pușca trage habilitatul în tot, de la începutul începutului. De la mituri. Ce dacă pușca nu ia foc? Miorița? Oaia e „unealtă erotică” pentru lașul de păstor. Nerozia  cu lașitatea bunului păstor a prins ca orice nerozie, chit că balada-capodoperă nu te învață cum să lupți ca să scapi de moarte, ci te învață să nu-ți fie frică de ea. Meșterul Manole ar ține de „etica nazistă a mitului”.

Domnul Ghiță crede că uzează de „ironie didactică”? Ba de bășcălie (nu-mi place cuvântul, dar îl folosesc) groasă și joasă despre neamul românesc, născut din doi bărbați: „Traian a inseminat un dac lipsit de uter”. Bărbații, ne spun LGBT-iștii, nasc. Să nu știe asta neo-progresistul de la Universitatea craioveană? Ba știe. Ce nu știe, dar ne spune, e că Dosoftei, cu Psaltirea în versuri, face „numărdecirc”. La circ nu mă pricep ca habilitatul Ghiță, așa că argumentația îmi scapă. Neculce? Portretul lui Ștefan cel Mare e „tâmp encomiastic”. Dar ce-o fi rău în spusa lui G. Călinescu, după care Domnul Ghiță se ține-n mână cu pușca-i, că „Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”? În dimineața poeților, nu vede decât  maneliști.Toți: Văcăreștii – „clan de maneliști”, Conachi, Anton Pann… Când exemplifică doct și prob cu „Într-o grădină / Lâng-o tulpină, / Zării o floare/ Ca o lumină. // S-o tai, să strică! / S-o las, mi-e frică / Că vine altul / Și mi-o rădică”,  domnul Ghiță vede în ce-a scris Ienăchiță Văcărescu o „meditație asupra plusurilor și minusurilor deflorării”. Mie mi se pare că ar intra în definiția dată de Platon poeziei: „poezia – acest lucru gingaș, înaripat și sacru”. Și pentru că domnul Ghiță agreează proletcultul, îi citez ce scria o poetă cenaclistă, pe nume Ana Mâșlea: „Eram boboc, Partidul m-a deschis”. Asta da deflorare!

Din aproape în aproape, Domnul Ghiță își distruge obiectul muncii: literatura română (fără ghilimete), pe care o predă comparat. Filimon „s-a făcut de râs cât trebuie” cu o „narațiune șchioapă, știrbă și pocită”, ciocoiul prim  (din Ciocoii vechi și noi), fiind asemuit cu Marian Vanghelie. Bălcescu nu mai poate face decât „deliciul tocilarilor de la istorie”, Alecsandri „ar mai putea provoca fiori” seniorilor din azile. Odobescu? Doar „scriere diletantă”. Duiliu Zamfirescu? O „nulitate” („în fond, un Filimon cu aere de superioritate”).

 „Mumificarea” lui Eminescu, „începută de Maiorescu și consfințită de Călinescu” m-a făcut să închid cărțulia, chiar dacă autorele își propusese altceva: „să n-o despart prematur de palmele dumneavoastră”. Dar cum să nu citești cum numără acribios dildo-urile din Povestea poveștilor, vraf în sacul babei. Le-a făcut reclamă ca „realizate din materiale 100 % naturale, deci beneficiind de certificat bio”, de altă calitate decât cele din sex–shop-uri scandinave. Să-și fi procurat proful imprudent vreun păpșoi crengian? Fiți precauți: nu cumva să  fluierați când treceți pe lângă el.

Pentru că domnul Ghiță face parte dintre „ateii raționaliști, imuni la farmecele dubioase ale transcendenței” găsește că „versurile de maturitate ale lui Blaga au îmbătrânit urât”. Motive? „Fondul etnicist”, „utilizarea excesivă a motivelor pretins populare”. Gyr? Crainic? „Compozițiile sunt atât de proaste, încât nici nu merită să fie ironizate”. Oare domnul Ghiță vrea doar să contrarieze sau crede în ce scrie? Că Gala Galaction e „popă nespălat și enervant”, plictisind generații de elevi. Că Iorga e doar „histrionul ipocrit”. Ce-i place din Păstorel? Epigrama contra istoricului: „Barbă sus și barbă jos / Doamne cât e de bărbos / Iorga!”. Și domnul Ghiță e îngrijorat ca nu cumva să scăpăm din vedere „contaminarea semantică dintre pilozitatea facială și cea pubiană”.

Conducătorul de doctorate de la Craiova nu uită de catalogul celor 4.000 de femei cucerite de Ion Barbu, nici de alcoolismul lui Bacovia, așa că cei trei mari B ai poeziei, Blaga, Bacovia, Barbu, au fost spulberați. „Poet național” îl vede pe Arghezi, deși sintagma insuportabilă stârnește „fiori naziști”. Ei, uite că domnul Ghiță nu poate fi pieziș poeziei lui Arghezi, ba chiar recunoaște că „nici măcar ironia n-o poate dizolva”. 

Deruta privind valorile crește mai ceva ca apele Dunării. Tehnica luării locului, ca și cum n-ar avea fiecare un loc în istoria literaturii, a fost preluată din proletcult-ură, când A. Toma, cu Piuici și frații lui mai mici și „naș Ieminescu”, poetul Deșliu („Clipă stai, oprește-ți zborul /Se prăvale compresorul”) au luat locul lui Eminescu. În vremile noastre strâmte și strâmbe, când ura bântuie lumea, se tot extinde viziunea despre înlocuitori: Fondane în loc de Eminescu, Bonciu în loc de Rebreanu, Nina Cassian în locul întregii avangarde. Se tot merge din jos în mai jos. „Pa, Toni!”, îi spunea un ironist agresiv lui Anton Dumitriu. Piariști cu coate puternice fac loc unor veleitari, crezând că au autoritate critică fără frontiere. Numai „fabulistul” istoriei, Lucian Boia, cam fără știință și fără conștiință, turnător vreme de 16 ani, îi mai întrece pe astfel de ficționari critici, dar și cei care o elogiază pe „iluminata oratoare” Ana Pauker sau scriu că Băsescu (președintele care credea că se ducea la Kabul, dar era așteptat la Cahul, în Basarabia) seamănă cel mai bine cu mareșalul Antonescu.

Când îi aud pe fricționari cum fac Hm, îmi devin antipatici, oricât mi-ar fi fost de simpatici. Dau cu telul în sufleu, ca să nu spun cu ce aruncă în oala cu fasole. Nu-i academic ce scriu acum? Dar este academic să-l faci pe Eminescu „învechit”, „inactual”, ca H.-R. Patapievici?

Camil Petrescu? Hm. Așa și așa. Modest. N-a avut succes în Franța. Rebreanu? Hm. Ce Ion? Miroase a bălegar. Maximum Pădurea spânzuraților. Doar niște defazați îl mai consideră de valoare pe Sadoveanu. De ce-am citi Sadoveanu, când îl avem  tradus pe Sade la Editura Pisica neagră? G. Călinescu? Triplă impostură: a ratat și în proză, și în poezie, și în critică.  Istoria literaturii e rateul cel mare. A ratat literar și a trădat din p.d.v. politic, înscriindu-se în Frontul lui Groz(e)a. Asta, ce-i drept, a fost o cădere etică, dar nu i-a folosit la nimic. Studentul Vicu Mândra, ajutat de mândrii săi frați, l-a scos de la catedră. Același domn Ghiță îl găsește „homoerotic”, „misogin”, „un balerin social” (care a reușit să scape de pușcăria comunistă), „un dezertor moral”. G. Călinescu e  „precum copiii întârziați mental.” Concluziv? Ce spune domnul Ghiță despre romanul lui Rebreanu, Adam și Eva, i se potrivește lui însuși mănușă: „Pe scurt, cartea este atât de proastă încât devine bună” (de comentat) […].

Cititorul alege cărți cum joacă la 6 din 49: la plesneală. Năpădit de numărul enorm de tipărituri, renunță să mai cumpere, iar editorii reduc drastic și pe tăcute tirajele. Cutiile mele poștale gem de volumele cunoștințelor vagi, cu cererea (imperios necesară; un politician spune impetuos necesară) de-a le citi. Problema nu-i să scoți contra cost carte la PIM, ci să fie  recenzată. Când nu te recenzează nimeni, îți scrii singur prezentarea pe coperta a patra: „Carte vandabilă, traductibilă și globaliza(n)tă.” Sau de globalizat?

 Nicolae Silade, enervat de  scriitorii care scriu mult și prost, pe necitite sau pe repezeală, îi adresează un NU lui Ion Heliade Rădulescu, pentru acea chemare: „Scrieți, băieți (orice), numai scrieți!”

Aș formula altfel: Citiți (nu orice), gândiți și faceți ce vreți: sunteți liberi. Firește, am în vedere masa de scris. Nu crezi în scris , nici scrisul nu crede în tine, de unde și  trimiterea  la augustinianul îndemn: „Iubește și fă ce vrei!”.

Titlul original: „Critificțiuni și critifricțiuni” (fragmente)