Autor: VASILICĂ MILITARU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 181
Nu, nu aparțin lui Klaus Iohannis, ci lui Carol al II-lea, dictatorul fascist al României, dar asemănarea nu e întâmplătoare.
Invit cititorii să lectureze pagini de istorie frustă care dezvăluie terorismul de stat practicat de conducătorii fasciști ai României „democratice” interbelice. Veţi identifica acţiuni de anihilare a patriotismului românesc, similare celor practicate zilele acestea de conducătorii neo-fasciști ai României „democratice” contemporane.
În anul 1938, Carol al II-lea a modificat Constituţia din 1923 pentru a opri ascensiunea legionarilor la putere. În anul 2024, regimul Iohannis a încălcat flagrant prevederile constituţionale în scopul anihilării majorităţii votanţilor români, catalogaţi ca „neo-legionari“, numai pentru că-și iubesc Patria și doresc să voteze conform propriei lor conștiinţe. Citiţi despre deznodământul tragic al unor naţionaliști români la care se poate ajunge oricând în România anului 2025.
În 9 februarie 1937, liberalul Tătărescu şi ţărănistul Armand Călinescu sunt chemaţi de Rege. Iată nota din Însemnările zilnice ale secretarului de stat în Ministerul de Interne, Armand Călinescu, datată 9 februarie: „Examinăm problema loviturii de stat. Guvern compus din comitet de patronaj (foşti prim-miniştri), cu Patriarhul preşedinte, apoi titular eu la Interne… Administraţia luată de colonei în judeţ. Proclamaţia Rex, apoi stare de asediu, dizolvarea partidelor”.
În data de 1 martie 1937, Armand Călinescu consemnează ce-i spusese Gavrilă Marinescu, fostul prefect de poliţie al Capitalei: „Când s-a întors Rex în Bucureşti, duminică, l-a chemat de dimineaţă şi i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier şi de necesitatea represiunii“. Urmare a acordului dat de Regele Carol al II-lea, subsecretarul de stat al Ministerului de Interne, Gavrilă Marinescu spune că regele „are de gând să suprime pe Codreanu şi vreo 30 de gardişti principali. Şi-a format echipe de 200 de puşcăriaşi, cu care va da lovitura într-o noapte“.
Decizia criminală a Regelui a fost definitivată după o convorbire secretă cu Corneliu Codreanu. Aceasta este expusă în Memoriile ţărănistului Zaharia Boilă, care relatează o întrevedere a sa cu Şeful Legiunii, datată 11 martie 1937. Codreanu îi cerea lui Boilă o întrevedere cu Iuliu Maniu pentru a realiza un pact de neagresiune electorală, care s-a şi ratificat la finele anului. Codreanu i-a relatat: „Pe mine m-a condamnat la moarte regele Carol II… Mai acum câteva săptămâni am fost chemat în audienţă la Rege. Ea a avut loc noaptea într-o casă particulară. Regele mi-a spus înainte de toate că simpatizează mult Mişcarea noastră şi că are de gând să demită guvernul, să instaureze o guvernare absolutistă, personală, bazată pe Mişcarea Legionară. Regele mi-a cerut să-l proclam căpitanul Mişcării, eu voi fi locotenentul său şi mă va numi şeful guvernului“. Codreanu a refuzat propunerea Regelui care, ofensat fiind, va demara toate acţiunile pentru asasinarea acestuia.
În data de 25 noiembrie 1937, din iniţiativa șefului Legiunii, Corneliu Codreanu şi Iuliu Maniu au căzut de acord să încheie un pact de neagresiune electorală, la care a aderat şi liberalul Gheorghe Brătianu. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au plasat partidele astfel: liberalii cu 36.92%, naţional-ţărăniştii cu 20,40%. Surpriza absolută a fost plasarea cu 15,58%, pe locul al treilea, a legionarilor lui Codreanu. Din Memoriile lui Eugen Cristescu (şef al Siguranţei Generale la acel timp), aflăm că legionarii au luat peste 500.000 de voturi şi fuseseră furaţi de 300.000 voturi. (op.cit.,p.317). Un calcul simplu conduce la un procent corect de 25% pe care l-ar fi câştigat cu adevărat legionarii în alegeri.
Carol al II-lea a ales să formeze un guvern denumit Goga-Cuza (Partidul Naţional Creştin) ce câştigaseră numai 9,15%. Profesorul și politicianul A.C. Cuza era recunoscut pentru antisemitismul său radical şi pentru ura faţă de Corneliu Codreanu care, din anul 1927 se despărţise de L.A.N.C.–ul profesorului Cuza, înfiinţând Mişcarea Legionară, mult mai moderată în chestiunea evreiască.
În ianuarie 1938, la scurt timp după instaurarea poetului Octavian Goga ca prim ministru, Carol declara unui ziarist englez: „Sunt stăpânul ţării mele. Guvernul este guvernul meu. Trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când eu nu voi mai fi mulţumit de felul în care se ocupă de treburile ţării, voi cere schimbarea sa“.
Ofensiva, prin decretele guvernamentale ale lui Goga, îndreptate împotriva privilegiilor evreilor din România, va duce la tensiuni puternice. Se declanşează şi o nouă campanie electorală, care urmărea declararea unui partid câştigător cu peste 40%.
În campania electorală, toate tunurile statului român vor fi îndreptate asupra legionarilor şi asupra lui Corneliu Codreanu. Cu sprijinul jandarmilor, lăncierii lui Cuza trec la atacuri directe. Peste tot în ţară sunt asasinaţi legionari, sute dintre ei sunt bătuţi şi arestaţi abuziv. Trei zile de teroare se încheie printr-o iniţiativă pacifistă a lui Codreanu, care obţine o întâlnire cu Octavian Goga la 9 februarie 1938, încheiată cu un pact de negresiune pe timpul campaniei electorale.
Nemulţumit de un asemenea rezultat conciliant dintre Goga și Codreanu, la 10 februarie 1938, Carol al II-lea pune în practică lovitura de stat propusă de Călinescu,dizolvând prin decret partidele politice, iar noua Constituţie din 27 februarie 1938 marchează instaurarea dictaturii regale în România printr-un guvern condus de Patriarhul Miron Cristea.
Politicianul Constantin Argetoianu dezvăluie planul pus la cale de Elena Lupescu, în complicitate cu Istrate Micescu, pentru asasinarea lui Corneliu Codreanu. Proiectul „democratic“ şi „perfect legal“ al amantei regelui Carol este consemnat şi de Nicolae Roşu, în Cronica unor violenţe politice: „11 februarie 1938 – se dezvăluie că Ministrul de Externe al Guvernului Goga, juristul Istrate Micescu, a cerut d-lui Emilian, avocat şi prefect de Neamţ, să îl suprime pe Corneliu Codreanu, promiţându-i anumite avantaje, lucru pe care dl. Emilian îl denunţă. De asemeni, generalul Sichitiu îi dezvăluie lui Codreanu că Armand Călinescu a pus la cale asasinarea lui”.
Într-o scrisoarea publică din 26 martie 1938 Codreanu îi reproşează, istoricului Nicolae Iorga, aderarea la regimul de dictatură regală. Avea şi de ce. Oportunistul Nicolae Iorga era acum ministru în guvernul de dictatură al Patriarhului ortodox Miron Cristea, deţinând și funcţia de Consilier regal.
Armand Călinescu mărturiseşte în Însemnările sale din 28 martie: „Propun acum urmărirea lui Codreanu pe tema ultragierii lui Iorga. Eventual arestarea celor care s-ar solidariza“. Conform planului diabolic prezentat de Călinescu, Iorga face plângere împotriva lui Codreanu care, în 17 aprilie 1938 – Duminica Floriilor, este arestat şi apoi condamnat la 6 luni de închisoare pentru ultragierea demnitarului Iorga.
Potrivit istoricului Paul D. Quinlan în cartea Regele playboy. Carol al II lea de România, concomitent cu arestarea şefului Legiunii, Călinescu dispune o prigoană fără precedent asupra legionarilor. Mii de legionari au fost arestaţi, mai ales liderii, judecaţi în grabă şi trimişi la închisoare sau internaţi în lagăre de concentrare. Aproximativ 30.000 de case au fost percheziţionate, iar universităţile au fost închise.
Se desfăşoară un simulacru de proces, în care lui Codreanu i se aduc acuze foarte grave, inventate şi neprobate. Însemnările Regelui Carol şi ale lui Armand Călinescu, din acele zile, ne arată dorinţa lor de a rezolva cât mai rapid condamnarea lui Codreanu. Este condamnat în mod fraudulos la 10 ani de muncă silnică. Sentinţa va fi anulată de o instanţă de judecată abia în anul 1940, la doi ani după asasinarea deţinutului Corneliu Codreanu.
Diplomatul Mihail Sturdza relatează: „La 28 noiembrie Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru ore mai târziu, în noaptea Sfântului Andrei, 29/30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”.
Politicieni și jandarmi ai Statului terorist au executat comanda criminală a Regelui. Cei 64 de așa-ziși demnitari, asasinaţi la Jilava în noiembrie 1940, erau în fapt politicienii și jandarmii criminali – funcţionari ai Statului român – care organizaseră și puseseră în aplicare asasinarea deţinutului Corneliu Codreanu împreună cu alţi 12 deţinuţi legionari.
Premierul-Patriarh Miron Cristea justifica asasinarea celor 13 deţinuţi legionari, secretarului particular al regelui, A Buhman: „Desigur este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali […] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării“. (Paul D. Quinlan, op.cit. în Gabriel Constantinescu, Şah la rege).
„La 16 decembrie 1938, Carol s-a simţit suficient de sigur pe sine ca să anunţe crearea Frontului Renaşterii Naţionale, un singur partid politic dirijat de Rege, înlocuind partidele politice care fuseseră desfiinţate… Dar Carol nu era Hitler, iar România era o ţară balcanică, nu Germania” consemnează sec americanul Paul D.Quinlan. Conform istoricului, pe hârtie, regele Carol deţinea toată puterea în România. Partidul său unic, Frontul Renașterii Naţionale, adoptase însemnele fasciste ale vremii: uniforme speciale, ceremonii specifice, lozinci, inclusiv salutul roman. Însă practica teroristă a Statului fascist se îndrepta numai împotriva românilor legionari. Cu celelalte partide, deşi legal nu mai existau, Carol ţinea legătura prin liderii lor slugarnici. Numai Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu au făcut excepţie.
V. Militaru vehiculează obsesiv şi cu obstinaţie în Certitudinea, cu reacredinţă, un mit îndreptat împotriva Bisericii, deşi s-au mai arătat aici şi argumentele contrare, pe care preferă să le ignore, VINA EVIDENT FALSĂ, pentru un cercetător critic şi onest, A PATRIARHULUI BISERICII ORTODOXE ROMANE DIN, MIRON CRISTEA, perpetuându-se necritic şi rău-intenţionat minciunile unui duşman al Mişcării Legionare, secretarul regimului criminal regal, cosmopolitul Eugeniu Buhman (E. Bahman / E. Bachman / Buchmann), pe care legionarii l-au dovedit public ca tâlhar, în presa lor.
Se preferă astfel „probele“ vicioase ale unei acuzări intrigante şi plină de ură împotriva românilor neaoşi şi „antisemiţi“ (cum era văzut şi patriarhul Miron Cristea), aflându-ne în lipsa unor probe reale şi neverificându-se documentele autentice existente şi credibile (în continuare, la 8-9 luni distanţă de la articolul din Certitudinea, cu acelaşi autor duşman înfocat al Bisericii, „Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, binecuvântată de Patriarhul Miron Cristea“, unde s-au indicat la comentarii unde sunt probele sau documentele reale), fiind folosite din nou ca “probe” doar declaraţiile interesate făcute chiar de criminalii carlişti (oamenii lui Carol al II-lea, principalul criminal), care oricum au spus altceva decât se vehiculează la mâna a şaptea (deşi memoriile lui Buhman sunt accesibile integral pe Internet în format PDF), cum că patriarhul Cristea ar fi binecuvânt sau aprobase asasinarea Căpitanului legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu, fără să existe o probă valabilă sau nevicioasă în acest sens. Din comentariile critice, V. Militaru a îndreptat în articolul din 2025 doar numele lui Buhman, căci el scrisese Bahman tot timpul, preferând însă să ignore restul, probele şi argumentele favorabile patriarhului şi Bisericii, care pentru el nu au importanţă şi nu îi folosesc campaniei sale.
*
De la greşeala patriarhului Cristea de a fi girat regimul carlist acceptând să guverneze ţara ca premier formal al unui „guvern consultativ“ al lui Carol II (aşa a fost numit acel guvern, drept „consultativ“, guvernarea reală fiind a lui Carol) până la binecuvântarea unui asasinat este o distanţă enormă, fiind de-a dreptul o crimă morală să pui egal între ele, mai ales că mitul a fost construit fără probele acceptabile ca admisibile unei judecăţi corecte, procedurale şi drepte.
*
Iată, din nou, cum s-a ajuns la această poveste rostogolită fără verificări şi unde trebuia căutat şi cum trebuia stabilit adevărul:
Care sunt sursele reale ale mitului convenabil duşmanilor şi ai Mişcării Legionare şi ai Bisericii?
S-a scris deci încă din iulie 2024 în articolul din Certitudinea (acum doar se repetă, obsesiv, şi fără a se ţine cont de probele contrare teoriei duşmănoase, semnalate din iulie 2024, dar ignorate cu rea-intenţie) ceva care a fost, după indiciile existente, fabricat şi, de nepermis, neverificat şi la sursele autentice, surse care sunt accesibile în prezent, precum pastoralele tipărite ale patriarhului.
Dovada manipulărilor este, din start, chiar cunoaşterea „onorabilităţii“ sursei ce a generat pasajul citat indirect în articolele din Certitudinea de V.M. (după obscurul Paul D. Quinla, citat după G. Constantinescu), cum că „onorabilul“ hoţ şi complice carlist Buhman/Bahman, secretarul regelui asasin Carol II, ar fi spus că, după moartea Căpitanului legionar, patriarhul i-ar fi declarat lui – NUMAI LUI -, fără martori) că „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali […] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării”.
Secretarul regelui făcea partea din conspiraţia regală şi în tot jurnalul său (sursă primară necercetată de autori precum Răzvan Codrescu şi Gabriel Constantinescu sau, mai târziu, până şi acum, de alţii) se vede cum minte permanent în favoarea stăpânului său Carol II.
Nici numele nu i l-au dat corect secretarului carlist, care era un politician veros cu origini cosmopolite (posibil chiar şi iudaice, clandestine, conform anumitor indicii), care a ţinut culisele şi secretele camarilei regale sub trei regi, ultima dată, fatal şi lui, sub regele Carol al II-lea. Este vorba de Eugeniu Buhman, care, când şi-a expus denunţul, ura evident Mişcarea Legionară (ce îl alungase de la ciolanul regal dimpreună cu Carol II) şi care, pretinzându-se cu ascendenţi „catolici“ şi „protestanţi“, nu prea iubea nici Biserica Ortodoxă Română, reprezentată de patriarhul Miron Cristea.
Căci susţinerea suspectă că patriarhul ar fi aprobat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, făcută după moartea patriarhului, vine din vorbele răspândite de Buhman şi inserate şi în „jurnalul“ de memorii partinic şi manipulator al lui (E. Buhman / E. Bahman / E. Bachman / Buchmann), secretarul personal al lui Carol al II-lea, care a încercat pe orice cale să justifice faptele criminale ale lui Carol, sau să le dezmintă, prezentându-l pe acesta, pe regele desfrânat şi corupt, tot fals, ca pe un adevărat înger.
Bahman ar fi spus orice, mai ales minciuni, ca să justifice asasinarea legionarilor, care îi deconspiraseră şi afacerile sale personale de corupţie, făcute pe seama statului român (în ziarul legionar Porunca Vremii din 2.11.1940 a apărut articolul „O afacere cu mărci poştale. Cum a fost frustrat Statul, anual, cu zeci de milioane“, unde se arată că E. Buhman a traficat aproape 20 de ani mărcile poştale pe seama statului român, făcându-şi astfel o avere de câteva sute de milioane de lei).
*
Ca premier, patriarhul Miron Cristea a menţinut măsurile „antisemite“ ale guvernului anterior, prezidat de „fascistul“ Octavian Goga, precum Decretul 169 din 21 ianuarie 1938 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia trebuia ca „evreii cetățeni români să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie“, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924. În baza acestui decret, 225.222 de iudei (36,50% din masa lor din România) și-au pierdut cetăţenia în timpul guvernării patriarhului Cristea. Guvernul Goga-Cuza se menținuse la putere doar 44 de zile, dar patriarhul a aplicat legea, „conform propriei sale viziuni antisemite, militând pentru alungarea evreilor din România“ zic azi activiştii iudeo-sionişti precum Radu Ioanid. Într-un articol al vremii, semnat de Miron Cristea, acesta scria că „a nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”.
*
Eugeniu Buhman al lui Carol al II-lea era un duşman al mişcării legionare, ca şi regele.
Avea toate motivele, şi caracterul necesar, să mintă, ca să-l mânjească şi pe patriarhul ortodox, ţap ispăşitor programat de către asasini încă de când a fost numit prim-ministru al României, dar mai ales ca să denigreze mişcarea legionară.
*
Eugeniu Arthur Buhman, ca secretar particular al regelui criminal Carol II, publicându-şi jurnalul de memorii construit pe ani („Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, memorii 1898-1940“), după fuga din România împreună cu Carol II, în urma abdicării forţate din 6 septembrie 1940 a regelui criminal, fugărit de legionari, făcea încă politică, de fapt, când pretindea că patriarhul Miron i-ar fi spus lui ulterior, în particular, că e bine că au fost ucişi Zelea Codreanu şi camarazii lui legionarii. (Că „informaţia“ cum că patriarhul Miron ar fi fost de acord cu asasinatele, a plecat de la acest Buhman, se vede chiar din cartea lui Paul D. Quinlan, „Regele Playboy…“, deşi cei dedicaţi atacării sau compromiterii Bisericii au obiceiul să elimine acest „detaliu“, sursa partizană şi politicianist duşmănoasă a „informaţiei“.)
*
„Memoriile“ politicienilor secolelor XVIII-XX au fost nu o dată şi un mijloc al ascunderii sau justificării crimelor lor în faţa posterităţii.
Iar patriarhul Miron Cristea era mort din martie 1939, dinainte deci ca Buhman să fugă cu Carol II din România şi să îşi publice pretinsele memorii, aşa că nu mai avea cum să dezmintă cele ce i se puneau pe suflet, din interes de imagine pentru regele imoral, de către secretarul său.
Textual, Buhman, care era de partea lui Carol al II-lea şi pentru întoarcerea acestuia pe tron, a scris despre împrejurarea asasinării şefilor legionari în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, de către guvernanţi, la capitolul „memoriilor“ sale pentru anul 1938, astfel:
„Regele este cât se poate de impresionat. Aici circulă acuma fel de fel de svonuri și comentarii relative la cele de mai sus, care de care mai lipsite de temei. Nu pomenesc decât pe cel mai grav care susţine că faptul s’ar fi petrecut cu aprobarea tacită a Regelui. Eu nu pot să cred asta, pentru că cunosc pe suveran ca pe un om milos şi blând. În decursul lungilor ani ce i-am petrecut în aproprierea sa, am avut multe prilejuri să constat că firea lui se împotriveşte acţiunilor de violenţă. Iată însă şi părerea Patriarhului Miron Cristea, exprimată într-o convorbire ce am avut-o cu Înaltul Prelat, două sau trei zile după publicarea comunicatului Parchetului militar: «Fireşte», mi-a spus el, «regretăm cu toţii întâmplări de asemenea natură, nu putem însă ocoli adevărul că cei osândiţi de justiţia militară au fost nişte asasini, că conducerea legionară a provocat adânci şi grele turburări şi că dispariţia câtorva elemente cari s’au scos singuri din lege nu poate câtări prea mult atunci când este vorba de liniştea unei ţări întregi!»“
Şi tocmai din cauza spuselor acestui Buhman despre pretinsa aprobare dată de patriarhul Miron (ştiută numai de el, de Buhman, iniţial, în secret, chipurile), unii au început să se gândească la ce spusese de fapt patriarhul în public, astfel încât să se confirme o asemenea „faptă“ a sa. Şi au dedus discutabil că unele vorbe ale patriarhului, din ziua de paşti a anului 1938, ar confirma „dezvăluirea“ făcută de evreu.
Se putea să se fi referit patriarhul Miron prin vreo aluzie la asasinarea lui Zelea Codreanu, care avea să aibă loc peste 7 luni de zile? Nu e asta doar impresia unora care au vrut să caute o confirmare ispitiţi de vorbele iudei Buhman?
Mai ales că Armand Călinescu şi ceilalţi conspiratorii criminali nu aveau deloc nevoie să îl anunţe de planurile lor pe patriarh în nici o calitate a acestuia, dimpotrivă, acţionând în maxim secret.
Nu a fost patriarhul Miron Cristea doar un premier de paie, rol în care a căzut din mândrie omenească, fiind astfel folosit doar ca paravan, chiar pentru a-şi arunca apoi făptaşii crimele pe Biserică?
Nu-şi pune nimeni întrebarea cum de a reuşit o minte „evreiască“ (Bahman) să dezbine legionarii cu Biserica?
*
Numele secretarului lui Carol II care a pus în circulaţie parşiv (cum îi era caracterul) vinovăţia Bisericii faţă de mişcarea legionară este mai bine cunoscut ca Eugeniu Buhman din Iaşi., iar „memoriile“ lui sunt publicate sub numele „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României“.
El venea din comunitatea de evrei de la Iaşi, deşi se dădea „alsacian“ de origine, „fără a indica deloc prin aceasta o origine germană“, zic istoricii, ci cosmopolită, dându-se cameleonic drept catolic, în loc de evreu, deşi alsacienii sunt protestanţi. Unii Buhmani s-au dat creştini pentru ca să beneficieze de încetăţenirea ca români din 1858.
În 1939 mai aveam un Ghetl Buhman, şef al secţiei culturale al comunităţii evreieşti din Iaşi.
Iar în Basarabia aveam ca membri în „Partidul Comunist din România“ foarte mulţi evrei, printre care şi pe un Buhman Lazar Abramovici.
Nu se pot lua drept „probă” nici acele „Însemnări zilnice“ ticluite înadins (false), ca alibi, ale criminalului principal, regele Carol II, asasinul secondat de Armand Călinescu.
Iar Zelea Codreanu nu a fost condamnat la moarte, ci asasinat în mod criminal, nelegal.
Este ca şi când ai crede urletele lupilor cu boturile pline de sânge proaspăt (Carol II, Armand Călinescu, Eugeniu Buhman) că Păstorul, mort şi el, a mâncat celelalte oi
*
Mitul vinovăţiei patriarhului, în altă formă, preluat necritci, inclusiv prin suspecte adăugiri în anii 1990 de Codreescu şi Constantinescu, din lucrarea din exil a teologului Gh. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica“ (Roma, 1972), nelegionar, dar adept al marelui profesor naţionalist Nae Ionescu. „Mişcarea Legionară şi Biserica“ este o foarte instructivă carte, în care, chiar dacă există şi unele greşeli îndreptate sau demontate în prefaţă de editorul ei din anii 1970, comandantul legionar Constantin Papanace, un apropiat al lui Zelea Codreanu înainte de asasinarea acestuia de către Carol II, se demonstrează că Zelea Codreanu nu s-a abătut de la credinţa creştin ortodoxă şi nu a creat vreo altă credinţă „a neamului“, cum ar vrea unii să demonstreze, şi se explică cum în creştinism „murdărirea mâinilor“ de sânge nu este un neapărat un păcat capital, referindu-se la nevoia creştinului de a ucide pentru a se apară, ceea ce ar fi fost şi „crimele legionare“, o „murdărire a mâinilor“, ca şi faptele unor eroi din trecut precum Ştefan cel Mare.
*
Comandantul legionarul Constantin Papanace s-a purtat onorabil în prefaţa cărţii „Mişcarea Legionară şi Biserica“ (1972), relatând un episod despre Nicolae Iorga – alt acuzat că s-ar fi bucurat de moartea Căpitanului – de care Mişcarea şi Racoveanu nu avuseseră cunoştinţă, şi pune acest fapt în prefaţa cărţii lui Racoveanu, spunând că de s-ar fi ştiut de atitudinea lui Iorga, poate nu ar mai fi fost asasinat la rândul său. Relatarea:
„În dimineaţa imediat următoare odioasei executări a şefului mişcării şi a camarazilor săi, verde la faţă şi tremurând, s-a înfăţişat Armand Călinescu la casa în care locuia Nicolae Iorga, în Şoseaua Bonaparte, şi a cerut să vorbească cu profesorul. Prin servitoarea care îi transmitea această dorinţă, acesta, în culmea indignării, a trimis următorul răspuns tăios: «Nu stau de vorbă cu asasinii!»“
Papanace se întreabă de ce nu l-a denunţat Iorga şi public pe A. Călinescu drept asasin, după ce şi-a dat seama că a fost folosit de ticăloşi împotriva lui Codreanu. „Să-l fi şantajat Armand Călinescu – scria Papanace despre Iorga – cu vreun alt «îndemn la asasinat» mai puţin alegoric, cu care îl avea la mână? Sau şantaje de altă natură?“
Totuşi, Iorga denunţase asasinatul şi public, în felul său, tot atunci, care să deranjeze cât mai puţin puterea criminală a ţării. O spune tot Papanace, preluând informaţia: „În dimineaţa următoare nopţii în care a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, membrii Academiei Române se găseau întruniţi în sala cea mare a Academiei într-o şedinţă obişnuită. Printre cei din urmă sosiţi a fost profesorul Gh. Ionescu Şişeşti. Aducea vestea monstruosului asasinat, relatându-l cu informaţiile pe care le avea [că au fost împuşcaţi pe când încercau să evadeze, varianta oficială, singura existentă atunci – notă CDN]. Toţi membrii tăceau consternaţi. Numai Iorga a răspuns: «Da, dar s-a procedat foarte stângaci».“
Lui Papanace i se părea că, prin aceste vorbe, Iorga nu şi-a manifestat regretul pentru moartea legionarilor în frunte cu Căpitanul lor, aşa cum ar fi trebuit. Dar spunând că s-a „procedat“, chiar „stângaci“, Iorga tocmai spuse Academiei că a fost un asasinat şi nu o împuşcare ca fugă de sub escortă.
*
Articolul din 2024 din Certitudinea, „Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, binecuvântată de Patriarhul Miron Cristea“, a reprodus mitul (care nu e un fapt dovedit ca atare prin cercetarea conţinutului Pastoralei patriarhului din acel an, 1938) că în 24 aprilie 1938, de Înviere, în faţa a 60 de preoţi, patriarhul ar fi făcut prin pastorala sa o aluzie la necesitatea ca Zelea Codreanu să moară, spunând „mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul”. Aceasta ar fi fost o „sentinţă“ contra Căpitanului, se spune în articol şi în sursa sa.
Memoria legionarilor aflaţi în lagărele din Germania şi în exil după război nu e o probă solidă, mai ales că ea fost înflăcărată de zvonurile intenţionat lansate de criminala camarilă carlistă, tot în acea vreme, cum că patriarhul nu ar fi regretat moartea Capitanului, deşi camarila era făptaşa asasinatului şi de la bun început a premeditat să se folosească de patriarh ca de un paravan şi să arunce apoi pe acesta răspunderea faptelor ei, mai ales că şi acesta, la rândul lui „antisemit“ şi anti-mason, a murit suspect de repede şi el, în urma unei rapide „boli“ (!?).
*
Cum de nu se verifică că ar fi predicat acele vorbe patriarhul Miron Cristea, de „sentinţă“ la moarte, prin volumul său „Pastorale, predici şi cuvântări (vol. I-VI, Bucureşti, 1923-1939)“? De aceea nu se citează din sursa aceasta, corectă?
*
Având în vedere manipulările epocii şi cele imediat ulterior acesteia, promovate de criminalii Carol II, rege, Armand Călinescu, ministru de Interne, şi de secretarul regelui, Eugeniu Buhman (Bahman), ca şi supărarea firească a legionarilor pe Biserică, de la care aşteptase sprijin, nu ca patriarhul să se lase folosit de rege, trebuia verificat (acum se poate face, dar doar se rostogolesc vechi poveşti plăcute învrăjbirii) şi fondul „Cristea Miron“ – inventarul 1662 de la Arhivele Naţionale, unde sunt transcrise şi pastoralele (care mai sunt şi în unele biblioteci publice) şi jurnale personale detaliate ale secretarului patriarhului Cristea şi alte documente, precum corespondenţa patriarhului cu regele etc. (a se vedea „Cristea Miron. 1886-1975. Inv. 1662“ pe arhivelenationalero).
*
În 1997, povestea „binecuvântării“ asasinării lui Codreanu (pusă între ghilimele, nu ca în Certitudinea– fără ghilimele -, ca şi cum chiar ar fi existat o binecuvântare ritualică) apare în revista „Puncte Cardinale“ în numărul 11/83, din noiembrie (anul VII), revistă condusă de Gabriel Constantinescu (fost deţinut politic anticomunist nelegionar în epoca mişcării, dar legionar în gândire ulterior) şi Răzvan Codrescu (Adolf Marian Vasile), dar faţă de cartea sursă a lui Gh. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica“, se mai inserează o propoziţie în pretinsele vorbe (imaginare!?) din pastorala patriarhului din 1938, astfel: „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul“.
Istoria e reprodusă şi în cartea lui Răzvan Codrescu, „În căutarea legiunii pierdute“ şi în cartea lui Gabriel Constantinescu, „Şah la rege“ (la rândul ei, ultima, sursă principală pentru articolul din Certitudinea, cu toate eventualele erori).
*
În sursa iniţială însă (cartea lui Racoveanu din 1972, pagina 50) apărea doar „mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul“.
Evident în 1997 au fost lipite două propoziţii spuse probabil în ocazii diferite de patriarh, aproximative ca şi conţinut, iar propoziţia „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării“ i se potrivea mai degrabă lui Carol al II-lea (un neromân) decât lui Codreanu (care era român, totuşi, orice alte speculaţii s-ar face).
Memoria joacă feste spre deosebire de documente, de aceea reproducerile din memorie sunt aproximative.
Răzvan Codrescu susţinea că patriarhul l-ar fi parafrazat pe Caiafa (Ioan 18, 24), dar acest pasaj bibilic seamănă cu versul din Evanghelia după Matei „mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă“ (capitolul 5, v.29). Memoria joacă feste când este supusă presiunii manipulării.
Ura multora dintre cei care l-au vrut sau îl mai vor compromis, îndreptată împotriva patriarhului “antisemit” şi antimason Miron Cristea, vine şi de la aceea că el a fost semnatarul “Osândirii de către Sfântul Sinod a masoneriei”, inclusiv ca instrument al evreilor a masoneriei (a se vedea punctul 3 al Osândirii mai jos).
Actul de Osândire:
1. Biserica osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:
Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2.Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3.Din raționalismul și naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4.În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creștinii și Francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o situație superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.
5.Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acțiunea sa contra Francmasoneriei.
6.Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că își face din funcționarii Statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranță în viața Statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7.Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:
1.O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizatii;
2.Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăția Ortodoxă Română» extinsă pe toată țara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.
3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care e francmason și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporațiunile bisericești și asociațiile religioase se va strădui să convingă Guvernul și Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativa parlamentară.
Președinte, (ss) Miron [Cristea] – Secretar, (ss) – Galaction Craioveanu