Autor: SERGIU ANDON
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 181
Mă întreb dacă părinții domnului Trump l-au botezat Donald fiind fermecați de nostimadele rățoiului desenat și animat de Walt Disney. Au avut fler. Cel de-al 45-lea și al 47-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii seamănă teribil cu celebrul său tiz: simpatic, agitat, gălăgios, imprevizibil, conflictual, cabotin cât să atragă atenția tuturor, sarcastic cât să nu fie contrazis.
În generațiile viitoare vor fi mulți părinți care să-și boteze un fiu cu prenumele Donald, pentru că domnul Trump este deja, dintr-un punct de vedere, cel mai vestit Președinte american din toate timpurile. Asta, bineînțeles, dacă vor mai exista generații, părinți și copii.
Nici nu-și începuse mandatul când a fulgerat trei idei care au blocat mintea guvernelor și popoarelor. Sunt intenții terifiante privind Canada, Groenlanda și Panama, bine știute acum. Cu nerăbdarea sa caracteristică, după instalare a declanșat ori anunțat ca iminente războaie vamale cu Canada, China, Mexic, Europa, Coreea de Sud… Suficiente cât să determine o criză economică mondială, invitație implicită la altceva şi mai monstruos, tot cu caracter mondial. Ceva ca-n filme.
Om de cuvânt, Președintele a aplicat iute, cum îi e firea, și promisiunea expulzării rapide a mulțimii de rezidenți fără cetățenie SUA, convins că astfel americanii nu vor mai consuma droguri și nu se vor mai împușca între ei când au migrenă. Cohortele escortate trebuie să fi fost spectaculoase, inspirând o altă operațiune epopeică: strămutarea cu totul a unei populații de pe alt continent, fără nici o legătură cu cetățenia americană. Vrea să disloce poporul palestinian din Fâșia Gaza. Nu se știe unde. Nici o țară nu dorește să participe la un asemenea exod forțat de proporții biblice. Ideea e atât de năstrușnică încât l-a luat prin surprindere până și pe cel mai sobru lider politic din lume, Bibi Netanyahu, care nu și-a putut reprima un zâmbet ascultând-o. Unii asimilează un asemenea proiect cu deportările în masă hitleriste și staliniste, ignorând motivele înalt umanitare ce-l animă pe Președinte. Dumnealui suferă că Fâșia e plină de ruine, gropi de bombe și obuze neexplodate. Nu poate dormi la gândul că vreun palestinian ar putea fi prins sub dărâmături, și-ar putea scrânti piciorul, ori l-ar putea trage curentul din tuneluri subterane. De aceea vrea să golească Fâșia, apoi s-o transforme într-o nouă Florida, sub administrare americană, desigur. Scăpându-i pe localnici, nu-i va lăsa nici să se înece în jacuzzi ori să-și piardă măgărușii la ruletă. Sahara e mare.
Ar fi momentul ca Ilie Dumitrescu să țâșnească pe piața mondială a pariurilor cu Superbetul lui. Ar trage și economia românească în sua, deschizând în Las Vegas și Monaco agenții de pariuri despre următoarea idee surpriză a lui Donald Trump. Pariez pe averea familiei Videanu că nimeni nu s-a gândit, spre exemplu, la pedepsirea judecătorilor Curții Internaționale de Justiție cu familiile lor cu tot. Donald întâiul s-a gândit: Momâile alea l-au jignit pe prietenul Bibi cu un mandat internațional de arestare pentru crime de război. Și nu vor trece multe zile până îi va mai pedepsi o dată și pentru sperietura trasă prietenului Vladimir. Doar nu-l invită în SUA ca să-l aresteze…
Da, începutul mandatului lui Trump și, probabil, și continuarea lui cât va mai apuca – Ordinea n-o știe nimeni! – e ca o cursă de hipopotami prin sălile Muzeului Luvru. Imprevizibilă și atotsfărâmătoare. Până și pigmeii din jungla ecuatorială (de eschimoși nu mai vorbim, ei deja sunt în obiectivul Președintelui) urmăresc holbați de uimire ce ne mai servește D.T. dimineața, la prânz și seara.
Cei mai deștepți dintre noi – analiștii, desigur – se căznesc s-o scalde între jena de a fi proslăvit politica lui Bideu, aparent diametral opusă, și neputința lor de a vorbi pe șleau despre reașezarea ordinii mondiale. Și mai greu le e să vadă cum Președintele Statelor Unite ale Americii, cel mai puternic om al Planetei, exponentul drepturilor și libertăților fundamentale, titularul Biroului Oval de unde izvorăște lumina democracy, incandescentă până la a da foc anumitor zone ale lumii, face caca pe tot ce s-a înjghebat în timp ca o cupolă a civilizației.
Pacea nu mai reprezintă idealul conviețuirii pe Planeta albastră. Greu realizabilă, dar măcar dorită. Redevine ce a fost în epoca tribală și a năvălirilor barbare, recreația dintre conflicte. Președintele justifică îmbrățișarea cu Putin prin jalea ce-l cuprinde față de viețile ce pier în război, însă amenință cu războiul statele ce nu sunt de acord cu pretențiile sale. Acceptarea status-quo-ului frontierelor ca singură șansă a conviețuirii, îndelung negociat, e ștearsă printr-un click. Principiul autodeterminării popoarelor, consolidat prin implicarea Președintelui Wilson la sfârșitul Primului Război Mondial, devine desuet față de recunoașterea tot mai oficializată a sferelor de influență.
Unul dintre foștii noștri miniștri de externe îmi povestea cum se plimba pe o plajă din Grecia cu un fost secretar de stat american. Erau oaspeții ministrului de externe grec. (Ca-n bancurile cu un american, un altceva și un român, dar nu-i anecdotă.) Încurajat de statutul lor de foști și de democrația costumelor de baie, volubilul nostru compatriot l-a întrebat pe yankeu: – Ce-ați avut cu Miloșevici ? La început îl susțineați … – A fost un pește mic care începuse să se creadă un pește mare… Asta e logica în slip a celor prea puternici. A aflat-o și Ceaușescu. Nu-i exclus s-o afle și Volodimir Zelenski, lăsându-i-se consolarea de a-și fi interpretat magistral rolul tragic și de a se proiecta în viitorime ca erou legendar.
Șutul cel mai puternic îl trage D.T. ideii de drept internațional. Greu cristalizată, îndelung chibzuită, cu consum de energie, timp și cheltuieli financiare incalculabile, mândrie a civilizației din ultima sută și ceva de ani, se dovedește doar un frumos castel de hârtie căruia Trump îi dă foc cu un singur băț de chibrit. Nu avea cum să fie o construcție solidă, însă era necesară ca un început de potolire a agresivității care a dominat Istoria universală. D. Trump se întoarce fățiș la „dreptul” celui mai tare și la arbitrariul dublei măsuri. Moartea dreptății.
Istoria a cunoscut destui scelerați. Donald Trump nu e un scelerat. Hitler, Stalin, alții ca ei au sfidat dreptul optând pentru teroare. D.T. e bun la suflet. Nu iubește diktatul, opresiunea în sine. El iubește exacerbat banul. Dreptul este prea strâmt pentru grandoarea proiectelor sale de afaceri. Prin aceasta personifică dubla natura a omului. Care incumbă, în egală măsură, binele și răul.
De la apariția religiilor și până în zilele noastre, cultura e obsedată de lupta binelui cu răul dusă și în afara, și în interiorul nostru. Propovăduim victoria binelui care nu se produce niciodată definitiv, cele două categorii corespunzând oscilației între a fi și a avea, miezul dialecticii speciei. Iluzia victoriei binelui asupra răului e necesar a fi întreținută, dar poate și dăuna binelui mai mult decât răul însuși. E și cazul predecesorul lui Trump. Joe Biden a întreținut iluzia că promovează binele, în realitate promovând expansionismul, dezechilibrele, incitarea altora la reacții agresive. Adâncind dihotomiile existente și riscurile acestora, antecesorul a generat prin arbitrariul său ipocrit arbitrariul cinic al succesorului.
Lumea se neliniștește cu privire la măsurile și acțiunile preconizate de Trump, la efectele lor. Nu acesta e marele pericol. Acțiunile pot fi reversibile. Ireversibilă e însă dărâmarea vitrinei cu bibelouri fragile, sfâșierea perdelei de iluzii care echilibrau cât de cât pragmatismul lui a avea cu idealismul lui a fi.
Chiar dacă se fundamentează pe valori de vechimea preceptelor biblice, deci incontestabile, structurile moderne de îngrădire a relelor practici în viața internațională s-au cristalizat, ca și dreptul internațional în ansamblu, greoi și controversat. Ideea unor instanțe supranaționale de pedepsire a criminalilor de război a întârziat un sfert de secol datorită opoziției Olandei la extrădarea lui Wilhelm al II-lea, care a fost primul candidat la un asemenea calificativ. Culmea e că tocmai Olanda găzduiește acum instanța pe ai cărei judecători îi pedepsește, cu de la sine putere, Donald Trump.
Relativitatea binelui justiției penale a învingătorilor s-a manifestat și la crearea Tribunalului de la Nürnberg. În deplin consens față de necesitatea pedepsirii naziștilor, Cei Trei Mari au propus soluții după mentalitatea și practicile fiecăruia. Stalin cerea să fie executați 50.000 – 100.000 de nemți luați la întâmplare. Churchill, în stilul perfidului Albion, sugera să fie constituit un tribunal ad-hoc, dar care să judece în procedură de urgență și să execute instant pedepse cu moartea. Soluția rafinată la care s-a ajuns a fost propusă de Cristopher Warren, avocat american. Donald încă nu se născuse.
Iar dacă nu se năștea el, se năștea un altul. Nu era Donald, era Woody, ciocănitoarea. Eternul dialog dintre utopie și pragmatism, soldat întotdeauna în plan metafizic cu victoria utopiei iar în planul fizic cu victoria pragmatismului necesită întruchipări, personaje pe măsura mijloacelor și mentalităților etapei de progres. Idealiștii nu se pot desprinde de convingerea că tot ceea ce se leagă de putere e meschin, iar pragmatiștii de ideea că tot ceea ce nu se leagă de putere e un moft.
Donald Trump nu este o personalitate ciudată. Donald Trump nu este un accident al civilizației. Donald Trump este produsul logic al stadiului spre care tinde acea parte a omenirii egoistă, violentă și lacomă.
În secolele și mileniile de până acum, concepțiile și acțiunile liderilor malefici erau reversibile. Efemeritatea protagoniștilor asigura și efemeritatea răului. Giulgiul iluziilor atenua obrăznicia poftelor.
Teribilismul lui Trump e teribilismul civilizației clickului. Această nouă civilizație exclude tot mai mult îndoiala ca premisă a cunoașterii, respectiv a existenței (Descartes și nu numai), absolutizând certitudinea acțiunii spontane și ireversibile. Trump e aprig pentru că n-are îndoieli.
Progresul în ritm exacerbat, până la nivelul la care firea umană nu mai reușește să-i metabolizeze efectele, împinge rațiunea înapoi, în stadiul infantil. Așa cum copiii cred în desenele animate, adulții cred în viața virtuală pe care le-o oferă cibernetica. Apocalipsa așteptată din ceruri se mută în noi.
Inevitabil, progresul marchează și eficacitatea mijloacelor de distrugere. Misticismul virtual își zăpăcește practicanții, făcând să vadă totul, inclusiv primejdia de extincție totală, ca în filme. De desene animate ori cu personaje create electronic. Tragicul extrem e perceput ca nostim. Inconștienți sau doar superficiali, suntem gata să ne înrolăm în urma personajelor mai mult fictive decât reale și să ne îndreptăm spre Apocalipsă râzând.
