Autor: Pr. MARIAN SAVA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 115

Caracterul confesional al răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (ca și în cazul mișcării lui Atanasie Todoran din 1763) nu a fost sesizat dintru început de istoriografie, întrucât aceasta – istoriografia – a pus accentul pe caracterul social al mișcării. Dar „în focul răscoalei, chemările sociale devin etnice, adică țăranii sunt numiți mai peste tot români (valahi), iar nobilii sunt numiți unguri. Ca urmare mișcarea socială capătă coloratură națională, căci nu mai este doar o luptă a țăranilor contra nobililor, ci și una a românilor supuși contra ungurilor stăpâni” (Ștefan Pascu, Revoluția populară de sub conducerea lui Horea, Ed. Militară, București, 1984, p. 417). Totodată, țăranii români erau ortodocși, iar nobilii erau catolici, calvini, luterani sau unitarieni. De aceea, „nobilii prinși de răsculați erau puși să îmbrace veșminte românești, să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească cu țărani români”. Acest caracter confesional era îmbinat cu lupta pentru drepturile sociale ale națiunii române.

Părintele Profesor Mircea Păcurariu afirma, într-un studiu publicat în Telegraful Român, că „cei mai mulți preoți, fiind de multe ori ei înșiși iobagi și ducând aceeași viață grea ca și păstoriții lor, au fost alături de răsculați”. În acest sens avem și mărturia lui Daniel Wessenyei din Keretsejora, într-o scrisoare din 26 ianuarie 1875 către Daniel Cornides, bibliotecar regal la Universitatea din Buda: „Un popor atât de numeros, atât de crunt tratat și atât de sărac, care nu se bucură de drepturile niciunei națiuni și care, expunându-se, nu riscă decât o viață nenorocită, care de altfel este în continuu ațâțat de preoții săi, în care are o încredere oarbă, un astfel de popor poate fi împins la disperare la cea mai mică speranță de îmbunătățire a sorții sale, căci tirania stăpânilor lor, care i-a dus la exces, nu se va sfârși niciodată. Cei care au refuzat iertarea și amnistia generală, ce le-a fost oferită, au făcut-o cu această tristă consolare că – deși prevedeau că vor pieri aproape toți – măcar copiii lor, cel puțin se vor bucura de roadele încercării lor”.

Această realitate ne deschide o nouă perspectivă asupra răscoalei de la 1784 și anume că preoții nu au fost doar participanți la această mișcare, ci au fost inițiatorii, catalizatorii, organizatorii, strategii și conducătorii ei, întrucât doar ei mai constituiau clasa elitelor, care reprezentau interesele românilor ardeleni. Preoții au fost reazemul și călăuzitorii neamului în acele vremuri de apăsare. Așa se explică atât cererea nobilimii maghiare ca preoții să fie pedepsiți, întrucât erau considerați inițiatorii și vinovații ei, cât și interdicția ulterioară a autorităților adresată preoților de a merge cu crucea pe la credincioși.

Între conducătorii răscoalei a existat o înțelegere potrivit căreia dintre nobilii unguri scăpau cu viață doar cei care se botezau în religia românilor și, deopotrivă, femeile care acceptau să se căsătorească cu români ortodocși. Aici a avut loc și prima căsătorie a fiicei unui nobil cu un iobag român, după ce a fost mai întâi botezată în „legea românească”. Mulți nobili și mai ales soțiile și fiicele lor au fost botezați în „legea ortodoxă”.

Luni, 8 noiembrie 1784, țăranii care ocupaseră Abrudul au publicat în mijlocul pieței următorul anunț: „Porunca lui Dumnezeu și a împăratului este că cine nu trece la religia românească și cine nu se îmbracă în haine românești va fi tras în țeapă în fața casei sale sau i se taie capul”.

Marți, 9 noiembrie 1784, „țăranii luară cocoșul de pe biserica reformată și-i puseră cruce românească în loc. Tot așa și pe biserica unitariană. Ungurii din Abrud trebuiau să asculte în bisericile lor de acum slujbă românească”.

Există și patru documente istorice care atestă că al doilea lider al răscoalei lui Horea, Ion Oargă, zis Cloșca, era preot.

Prima menționare e făcută de o publicație maghiară, la scurt timp după ce acesta a fost executat înaintea lui Horea. Mai precis: pe eșafod, fiind doar o cruce orizontală în formă de X, Horea a fost silit să vadă supliciul și execuția lui Cloșca. În urma execuției amândurora, ziarul unguresc „A Magyar Hirmando” („Vestitorul Maghiar”sau „Știri maghiare”– n.n.), din ziua de miercuri, 16 martie 1785, deci la șaptesprezece zile de la execuție, când memoria colectivă, populară, era proaspătă, scria: „Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei, care a vărsat mult sânge inocent, în ziua de 28 a lunii trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia. Pentru această sărbătoare princiară au trebuit să vină și să fie prezenți câte 2 sași și 4 români din fiecare localitate unde locuiesc români sau sași. Precum dovedește o relatare a unui martor ocular, pe când Horia și tovarășul său de tulburări Cloșca Ion Popa au fost duși la locul pedepsei lor de mii de ori meritate, Cloșca și-a pierdut întreaga sa vitejie de dinainte, lepădându-și cu totul înfățișarea în spaimele tremurătoare ale morții; Horea, în schimb, s-a dus fără a fi schimbat deloc, cu inima curajoasă, la locul desemnat ca punctul final al ceasului de chin al vieții sale. Aici Cloșca și-a sfârșit primul viața lui nemeritată în chinuri groaznice, el fiind zdrobit cu roata din tălpi până la vârful capului, iar Horea a sfârșit în chip mult mai milos, căci după o lovitură cu roata care i-a zdrobit femurul drept, a primit imediat lovitura de grație în piept, astfel încât, precum sufletu-i din trup, tot așa i s-au risipit atât furia, cât și aspirația la coroana maghiară din sufletul său. În sfârșit, ambilor răzvrătiți luându-li-se capul cu o secure, ei au fost tăiați în patru bucăți și trimiși astfel spre a fi expuși în acele locuri unde răscoala lor a pricinuit cele mai mari primejdii”.

De ce ziarul „A Magyar Hirmando” numește pe cea de a doua căpetenie a răscoalei: Cloșca Ion Popa, dacă acesta se numea Ion Oargă?

Așa cum se știe, la vremea aceea, preoții erau numiți popi:  Popa Ioanăș Căzan din Mesteacăn, popa Costan din Criscior, popa Hagi Crișănuț din Bistra, popa Nicolae Rațiu, care i-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine înainte de execuție. Potrivit unei tradiții, lui Ion Oargă i se spunea Cloșca întrucât ar fi fost un om gospodar și strângător. Această interpretare, însă, este nesatisfăcătoare. Credem, mai degrabă, că popa Ion Oargă era, pentru credincioșii săi, asemenea unei cloști care-și adună puii sub aripi. Acesta a fost și motivul pentru care Cloşca dobândise încă de tânăr încrederea ţăranilor din comunele Cărpiniş, Abrud şi Bucium, care l-au trimis, în trei rânduri, la Viena ca reprezentant al lor la împăratul Iosif al II-lea (prima dată în anul 1779, la vârsta de 31 ani, deodată cu Horea).

Al doilea argument în susținerea tezei că Ion Oargă a fost preot îl constituie un portret al lui Cloșca, aflat în arhivele Ministerului Culturii din Spania, în localitatea Simancas. Primul care a făcut referire la acest portret a fost avocatul și istoricul Nicolae Densușianu, în „Raportul înaintat Academiei Române” în 1880. La fila 78 din lucrare, punctul 735, este descris un portret al lui Cloșca, color, în care „rebelul” este prezentat în haine preoțești: „Cloșca, figură completă, în costumu preoțescu și agîtându, la sânu o carte, iar în mâna drepta unu bastonu cârligatu”. În 1922, un portret aproape identic (a treia sursă) este publicat în două variante, una color și alta alb-negru, de către Ioan C. Băcilă într-o lucrare ce a apărut la Sibiu (Ioan C. Băcilă, Portretele lui Horea, Cloșca și Crișan, Retipărire din Transilvania, Sibiu,Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1922, pp. 22-23). Descrierea portretului este asemănătoare cu cea făcută de Nicolae Densușianu, indicându-se același fapt, anume că „rebelul” Cloșca este preot. În plus, explicația dată de autorul portretelor, aflată sub imagine, ne arată și confesiunea creștină pe care o reprezenta Cloșca și anume: „Closka, Sacerdot al ritului greco schismatic”, adică ortodox. Ceea ce este foarte important, în această scurtă prezentare, este anul în care a fost făcută gravura, și anume „cca. 1785”, iar numele gravorului este I. Mangot. Ioan C. Băcilă, la fila 23, punctul 31, unde este descrisă gravura alb negru, care îl reprezintă pe Cloșca în haine preoțești și care a fost făcută tot pe la 1785, ne indică și faptul că o imagine similară, color, se găsește și în Arhiva Muzeului Național din Pesta. Este posibil ca și Densușianu să fi văzut aceeași imagine, dar descrierea lui Densușianu este ceva mai reținută în detalii. Oricum, asemănarea dintre cele două prezentări (Densușianu-Băcilă), însoțite de imaginile oferite de Băcilă, este izbitoare, cu precizarea că descrierea făcută de  Densușianu este în oglindă, față de ceea ce prezintă Băcilă.

În fine, a patra sursă istorică, cu valoare de document, ne este descoperită în arhivele suedeze de cercetătorul George Cristea (George Cristea/Nicolae Edroiu, Izvoare Istorice Suedeze privind Răscoala lui Horea, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română, 2001). Documentul se află în Biblioteca Regală din Stockholm și a fost emis de Lars von Engström, ambasadorul Suediei la Viena între anii 1782-1787, care trimitea rapoarte diplomatice Regelui Suediei, Gustav al III-lea.

În cadrul acestei „Corespondențe diplomatice suedeze” – care se află în dosarul „Diplomatica Germanica” – într-o scrisoare trimisă în 5 aprilie 1785, către Președintele Consiliului de Stat al Suediei, Lars von Engström prezintă Transilvania și locuitorii ei din punct de vedere istoric, social, religios, etc. În puține pagini autorul condensează cu obiectivitate multe informații. Una dintre acestea prezintă interes pentru tema de față: „Omul nu este în stare <să afirme> că acele trei portrete ale celor trei conducători ai răscoalei care se vând la Viena sunt întru totul reale, dar eu le accept pentru îmbrăcăminte. Cloșca era un popă. Horea purta la gât ceva ca un motiv al unui ordin, ceva care la început s-a crezut că era sigiliul lui…”.

Avem însă și o a cincea sursă. După aducerea în Țara Românească, în anul 1907, de către Ion I. C. Brătianu, a bisericuței de lemn din Albac și după înălțarea ei la Florica-Argeș, acesta și-a scris memoriile cu privire la acest eveniment în cartea sa: „Din Țara Moților. Amintiri”, în care afirmă că pentru a nu despărți amintirile privitoare la cei „care au fost uniți în credință și în luptă până la martiriu, părintele Piso din Brad a dăruit bisericii lui Horea porțile împărătești de la biserica lui Cloșca din Cărpiniș și potirul de lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crișan”.

Dacă în cazul lui Crișan, Brătianu e lămuritor, menționând „biserica din Mesteacăn”, în cazul lui Cloșca („biserica lui Cloșca din Cărpiniș”) nu e la fel de limpede. Clar ar fi fost dacă Brătianu ar fi scris: „biserica din Cărpiniș, satul lui Cloșca” sau „biserica din satul lui Cloșca”.

Un posibil răspuns ar fi acela că și Cloșca a construit o biserică, după cum a făcut și Horea: biserica lui Horea și biserica lui Cloșca. Dar despre Horea se știe că a fost dulgher; există inscripții cu „semnătura” lui Horea, care sunt încrustate în bârnele de lemn ale caselor și ale bisericilor construite de el, pe când cu privire la Cloșca nu există astfel de date.

Așadar, „biserica lui Cloșca din Cărpiniș” era, mai mult ca sigur, biserica unde slujea el în calitate de „popă”, iar Brătianu a cunoscut faptul că Ion Oargă, zis Cloșca, a fost preot.

Concluzia este că nu numai țăranii s-au răsculat, ci împreună cu ei preoțimea satelor românești din Ardeal: „Răsăriți din aceeași turmă cuvântătoare – spunea istoricul Ion Lupaș – , împărtășind aceeași soartă cu iobagii încredințați păstoririi și îndrumării lor duhovnicești, preoții satelor necăjite le cunoșteau de-aproape suferințele și nu puteau lipsi nici de la cea mai riscantă încercare de a le-o ușura”.

Sursă: https://tribunainvatamantului.ro

Titlul original: „Cloșca, preotul martir” (extrase)