Mitul Ardealului furat

de T. SZABÓ CSABA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 64 și reluat în Nr. 132

Declarația președintelui Klaus Werner Iohannis a stîrnit furia tuturor maghiarilor din Transilvania [n.r. e vorba de declarația Președintelui din aprilie 2020, pe tema proiectului de lege care ar fi acordat autonomie administrativă Ținutului Secuiesc]. O raritate în cadrul comunității. Mînia, vehemența și pasiunea președintelui, vocabularul și expresivitatea cuvintelor evocă un caz de manual pentru discursuri populiste. Așa cum majoritatea cetățenilor de rînd nu știu ce se întîmplă în spatele scenelor politice, nici eu nu pot să înțeleg exact ce se pregătește pe plan extern și intern, ce fel de strategii politice sînt prevăzute de Viktor Orbán, de PSD sau de PNL.

Sînt de acord că propunerea legislativă despre autonomia teritorială a fost inutilă, neavînd absolut nici o șansă constituțională. Ceea ce mi s-a părut șocant sau chiar trist a fost însă reîntoarcerea țapului ispășitor istoric, inamicul mitic, comun: ungurii care fură Ardealul. Nu în discursul unui vecin, nu într-o postare privată, personală ci în discursul oficial, prezidențial. Cum am ajuns aici iarăși?

Este un an greu. Foarte greu. Centenarul Tratatului de la Trianon, 30 de ani de la incidentul din Tîrgu Mureș, epidemia „secolului“, an electoral și catastrofă economică. Ar fi fost suficient de greu și fără epidemie sau catastrofa economică provocată de ea. Epidemia, însă, a schimbat radical politica și mecanismele democrației. Statul și sistemul democratic, relația între stat și cetățean s-au schimbat radical din cauza epidemiei, iar sistemul economic și financiar este în colaps: avem peste 1 milion de șomeri noi. E firesc că, în acest context, toate partidele politice au foarte mult de pierdut: cînd suferă și are probleme financiare, „poporul“ reprezintă un pericol pentru elita politică. Singura soluție de a transforma tragicul în potențial electoral este diversiunea. Repetarea mantrei istorice, folosirea țapului ispășitor multisecular, inamicul mitic comun: ungurii. Ungurii, care fură Ardealul, reprezintă o amenințare pentru securitatea națională și integritatea țării. Ungurii, care reprezintă acel „rău“ comun și omniprezent și în politica externă, și în cea internă.

Acest motiv și această strategie politică există cel puțin din epoca lui Ion I. C. Brătianu. Motivul Ardealului furat și în pericol există și în epoca ceaușistă, mai ales după 1971, după faimoasele Teze din iulie, și se intensifică în 1982, cu tratatul programatic al poetului de curte Ion Lăncrănjan, Cuvînt despre Transilvania. Această lucrare va fi simbolul unei istoriografii care prezintă Transilvania ca pămînt exclusiv românesc, amenințat constant de dușmanul etern, mitic – ungurii. Ideologia lui Lăncrănjan devine strategia oficială ceaușistă mai ales în 1986, după publicarea celor trei volume de Istoria Transilvaniei editate de Academia Maghiară, care au stîrnit un conflict diplomatic atunci.

Frica freudiană de pierderea Transilvaniei provine din frustrările istorice nevindecate. România devenea o țară multietnică și multiconfesională în 1920, ceea ce era mai puțin obișnuit în fostul Regat al României (caz excepțional fiind situația Dobrogei, dar e important să menționăm și moștenirea evreilor, aromânilor, armenilor, secuilor din Muntenia sau Moldova). O parte dintre orașele din Transilvania erau predominant maghiare și săsești, clădirile – construite de arhitecți maghiari, austrieci, italieni sau germani. Era un fenomen cultural greu de acceptat: istoria Ardealului multietnic nu intra în discursul oficial bucureștean și în noul proiect de țară, simbolizat de primul pasaj al Constituției din 1923: stat național, unitar și indivizibil. Era un vis, era un plan romantic, măreț, dar realitatea demografică, culturală și istorică era diferită. Asta știau și Brătianu, și Ceaușescu. Frica freudiană de a pierde Ardealul devine o realitate pentru români în 1940, iar pierderea Ardealului – reflectată și în titlul cărții recent publicate de Ignác Romsics – în 1945.

Ceaușescu s-a străduit enorm pentru a schimba demografia orașelor din Transilvania și a transforma cultural, ideologic, istoriografic zona istorică în tărîmul etern dacic, într-o Dacia mitică multimilenară unde, evident, el era urmașul legitim al lui Burebista, Decebal, Mihai Viteazul. Mitul Ardealului furat intra perfect în acest mit al Daciei eterne, al României multimilenare: Ardealul era furat de maghiari în secolul IX-X, apoi de austrieci, apoi iarăși de maghiari, în epoca dualistă și horthistă. Acest mit era un mit unificator, supra-politic: orice diferență politică, economică, orice criză actuală se dizolva și, brusc, se „rezolva“ prin hiperbolizarea problemei.

Pierderea Ardealului este o traumă istorică. O frică freudiană care reflectă cel mai expresiv ceea ce recent a fost interpretat de András Máté-Tóth ca „mentalitatea colectivă rănită“ a popoarelor central-est europene. Teoria cercetătorului preia o abordare bine cunoscută deja în antropologia culturală și în istoriografia contemporană: trecutul este un tărîm necunoscut, alunecos, periculos. Trecutul istoric devine foarte ușor un penitenciar al mentalităților colective, iar noi, prizonierii lui.

Ardealul este un penitenciar ideologic, istoric, pentru maghiari și români. Maghiarii plîng la nesfîrșit pierderea paradisului inexistent și a Ungariei Mari, în timp ce demografia populației arată o scădere radicală, prognozînd populația maghiară din Transilvania, în 2030, la 950.000 de locuitori. Românii – sau o mare parte dintre ei – trăiesc și acum, după o sută de ani de la Marea Unire, cu trauma atribuită lui Brătianu: ce să facem cu maghiarii în România? Deși Brătianu a primit un răspuns foarte clar de la Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu, din păcate, mentalitatea lui s-a răspîndit și la restul populației datorită lui Ceaușescu, care a transformat problema minorităților în țapul ispășitor, soluția perfectă pentru mușamalizarea oricărei probleme interne sau externe. Nici românii, nici maghiarii nu s-au străduit pentru rezolvarea problemelor istorice. Traumele istorice din trecut, dilema lui Brătianu persistă și a devenit programul, discursul oficial al politicienilor populiști și naționaliști din Ungaria și România; din nefericire, i s-a transmis ca un virus și lui Klaus Iohannis.

Este inacceptabil să folosești limba celei mai mari minorități istorice într-un discurs vehement, ofensiv și să folosești același mit istoric pe care-l rostogolim de o sută de ani. Cum ar fi dacă Macron ar fi vorbit în germană – limba maternă a unei părți importante a locuitorilor din Alsacia – atacînd un adversar politic intern sau extern?

Lipsa reconcilierii istorice, nerezolvarea traumelor istorice, hrănirea miturilor istorice în Ungaria și în România sînt vina tuturor. Nu doar vina politicienilor, ci și vina noastră, a istoricilor, care nu vorbim direct. Nu oferim pilula roșie, adică foarte clar punînd pe masă tot ce nu ne place, tot ce nu este adevărat. Istoricii maghiari rar vorbesc direct despre greșelile epocale ale marilor personalități istorice maghiare: despre tendințele de maghiarizare a minorităților în epoca dualistă, despre procesul Memorandiștilor, despre motivele istorice de neînțelegere între maghiari și sași, despre atrocitățile etnice din Transilvania în 1848-49 sau 1940-44. Nimeni nu a cerut scuze oficiale pentru traumele, durerile istorice amintite.

La fel, nici românii nu vorbesc despre masacrul din Aiud în 1849, despre Tărcaia și Grădinari din 1919 și persecuția intelectualilor clujeni în 1919-20, activitatea gărzii Maniu sau românizarea sistematică a orașelor în epoca comunistă.

Cuvintele lui Iohannis și motivul, toposul Ardealului furat reflectă lipsa reconcilierii istorice. Reflectă această imaturitate comună, dureri istorice folosite constant ca un card politic în vremuri grele, uneori chiar pandemice. Faptul că vehemența lui Iohannis a fost primită pozitiv de majoritate arată foarte clar că, fără muncă comună, fără un proiect de țară radical nou, fără reconciliere istorică vom rămîne tot prizonieri ai trecutului, care – așa cum a spus David Lowenthal în cartea lui paradigmatică – este o țară străină.

Nota redacției. T. SZABÓ CSABA este istoric al antichității, asistent la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă

Sursă: observatorcultural.ro

__________________

Nu există o vină colectivă egal distribuită. Există călăi și victime

de MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 64 și reluat în N4. 132

Am citit cu atenție articolul unui istoric maghiar de  la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, intitulat „Mitul Ardealului furat” și publicat nu demult în observatorcultural.ro, de unde l-am preluat și noi în CERTITUDINEA (vezi pagina 6). Nu m-a surprins nici textul, nici subtextul. Mi-au confirmat, doar, temerile și dezamăgirea de a nu-i putea acorda prezumția de nevinovăție. Căci articolul este, în perspectivă istorică, un text profund vinovat de ceea ce Eminescu semnala în 1870: „Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om, a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil – căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, – el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c’un astfel de om!”.

Teza fundamentală a articolului lui T. Szabó Csaba este aceea că românii sunt obsedați de faptul că ungurii vor să le fure Ardealul, ceea ce, declamă autorul, reprezintă o „frică freudiană”. Dacă „frica freudiană” înseamnă, în viziunea lui T. Szabó Csaba, frica de o haită de câini care latră la tine, atunci sbscriu și eu: e freudiană! Din nefericire, nu e deloc „freudiană”, ci un pericol real și permanent ca intenție. „Sînt de acord – zice autorul – că propunerea legislativă despre autonomia teritorială a fost inutilă, neavînd absolut nici o șansă constituțională”. În felul acesta, T. Szabó Csaba își declară încă de la început poziția față de „propunerea legislativă despre autonomia teritorială”, în sensul că aceasta n-avea „absolut nici o șansă constituțională”, dar nu că era aberantă, imorală și antiromânească. Prin această eludare a fondului și reducerea lui la context, T. Szabó Csaba își declară, de fapt, adeziunea la ideea  de autonomie a „Ținutului Secuiesc”.

Iată cum prezintă autorul articolului situația actuală din Transilvania, în perspectiva conștiinței colective românești văzută de domnia sa: „Frica freudiană de pierderea Transilvaniei provine din frustrările istorice nevindecate. România devenea o țară multietnică și multiconfesională în 1920, ceea ce era mai puțin obișnuit în fostul Regat al României. O parte dintre orașele din Transilvania erau predominant maghiare și săsești, clădirile – construite de arhitecți maghiari, austrieci, italieni sau germani. Era un fenomen cultural greu de acceptat: istoria Ardealului multietnic nu intra în discursul oficial bucureștean și în noul proiect de țară, simbolizat de primul pasaj al Constituției din 1923: stat național, unitar și indivizibil. Era un vis, era un plan romantic, măreț, dar realitatea demografică, culturală și istorică era diferită”. Insidios și cu o abia mascată maliție, T. Szabó Csaba construiește, prin enumerare, o realitate cantitativă falsă, „ignorând” aspectul demografic, în care românii constituiau o majoritate copleșitoare, dar subliniind meritele civilizatorii ale „arhitecților maghiari, austrieci, italieni sau germani”.

„Pierderea Ardealului este o traumă istorică – mai scrie autorul, referindu-se la români. O frică freudiană care reflectă cel mai expresiv ceea ce recent a fost interpretat de András Máté-Tóth ca „mentalitatea colectivă rănită“ a popoarelor central-est europene. Teoria cercetătorului preia o abordare bine cunoscută deja în antropologia culturală și în istoriografia contemporană: trecutul este un tărîm necunoscut, alunecos, periculos. Trecutul istoric devine foarte ușor un penitenciar al mentalităților colective, iar noi, prizonierii lui”. Așa este, autorul are perfectă dreptate, cu precizarea, însă, că „mentalitatea colectivă rănită“, și întreg paragraful, de altfel, este aplicabil minorității maghiare din România, nu majorității românești. Românii sunt siliți să fie tot timpul în gardă, ca să nu fie mușcați de undeva, căci cei care, instituțional, ar trebui să ne păzească de astfel de pericole, n-o fac. Deci e vorba, în ceea ce ne privește, de o frică gospodărească, nu de una freudiană.

După cum observa istoricul Mircea Dogaru, responsabilii cu direcțiunea spiritului maghiar pun pe același plan călăii cu victimele, pentru a opera „democratic” cu noțiunile și termenii. În cazul de față, T. Szabó Csaba face chiar mai mult: transferă la români trauma istorică a ungurilor (Ardealul și Ungaria Mare). Și tot el se miră și se întristează că nu există reconciliere. Păi cum să existe, domnule Csaba, în condițiile în care „lipsa reconcilierii istorice” dintre români și unguri este prezentată de dumneavoastră în acești termeni?:

„Lipsa reconcilierii istorice, nerezolvarea traumelor istorice, hrănirea miturilor istorice în Ungaria și în România sînt vina tuturor. Nu doar vina politicienilor, ci și vina noastră, a istoricilor, care nu vorbim direct. Nu oferim pilula roșie, adică foarte clar punînd pe masă tot ce nu ne place, tot ce nu este adevărat. Istoricii maghiari rar vorbesc direct despre greșelile epocale ale marilor personalități istorice maghiare: despre tendințele de maghiarizare a minorităților în epoca dualistă, despre procesul Memorandiștilor, despre motivele istorice de neînțelegere între maghiari și sași, despre atrocitățile etnice din Transilvania în 1848-49 sau 1940-44. Nimeni nu a cerut scuze oficiale pentru traumele, durerile istorice amintite.

La fel, nici românii nu vorbesc despre masacrul din Aiud în 1849, despre Tărcaia și Grădinari din 1919 și persecuția intelectualilor clujeni în 1919-20, activitatea gărzii Maniu sau românizarea sistematică a orașelor în epoca comunistă”.

Așadar, potrivit lui T. Szabó Csaba, toată lumea este în mod egal vinovată: românii, ungurii, secuii, Klaus Iohannis, Ion I. C. Brătianu, Nicolae Ceaușescu, Ion Lăncrănjan, ba chiar și pandemia de Coronavirus. Nu rezultă, însă, din text, că Viktor Orban sau UDMR ar avea și ei vreo contribuție la această „vină colectivă”. Sunt evitați cu grijă.

„Cuvintele lui Iohannis și motivul, toposul Ardealului furat reflectă lipsa reconcilierii istorice – concluzionează T. Szabó Csaba. Reflectă această imaturitate comună, dureri istorice folosite constant ca un card politic în vremuri grele, uneori chiar pandemice. Faptul că vehemența lui Iohannis a fost primită pozitiv de majoritate arată foarte clar că, fără muncă comună, fără un proiect de țară radical nou, fără reconciliere istorică vom rămîne tot prizonieri ai trecutului, care – așa cum a spus David Lowenthal în cartea lui paradigmatică – este o țară străină”.

Nu domnule Csaba, trecutul nu e „o țară străină”, chiar dacă a spus-o David Lowenthal. Trecutul este singura modalitate prin care îți poți trăi în siguranță prezentul și poți construi stabil viitorul. Căci există o continuitate în toate. Noi suntem continuatorii părinților și strămoșilor noștri și promotorii copiilor și nepoților. Când ți-ai uitat trecutul, ți-ai pierdut și viitorul. Condiția este să cunoști acest trecut, cu toate bunele și relele lui. Și nu, nu există o vină colectivă egal distribuită. În cazul unui popor sau al unei națiuni, ea este punctuală și cuantificabilă. Există, de asemenea, în raporturile istorice bilaterale, o repartizare a popoarelor în categorii de călăi și victime. Nu se poate face o reconciliere fără să se țină seama de aceste raporturi. Ar trebui început de undeva. Nagy Attila, un conațional al dumneavoastră din „Ținutul Secuiesc”, a făcut următoarea propunere: „Noi, secuii și ungurii, ar trebui să începem prin a cere iertare pentru crimele noastre față de români”. Ar fi, cred, un bun început. Până atunci, nu vă cred.