Scrisoare de suflet românilor indignați, despre români și unguri

de SZILAGYI N. SANDOR

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 132

Szilagyi Sandor este unul dintre cei mai reputați și mai respectați intelectuali maghiari din România, profesor universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj – Facultatea de litere, Departamentul de limbă maghiară şi lingvistică, dar și șef al Departamentului de limbă și cultură din Ungaria. Specialist în lingvistică și lingvistică cognitivă, fonetică și fonologie, antropologie culturală și sociolingvistică Szilagyi Sandor este o autoritate culturală cu o înaltă reputație, atât printre unguri cât și printre români. De aceea, textul de față este pur și simplu deconcertant, mai ales că a fost publicat pe site-ul Contributors.ro într-un context neliniștitor, în care ungurii din Transilvania revendică autonomie teritorială. Neputând publica textul integral, din rațiuni de spațiu, preluăm o mare parte din el, pe care o considerăm relevantă, încercând să nu trunchiem, fie și în mod involuntar, prin decupare, mesajul esențial. (Miron Manega)

Dragii mei indignaţi!

Sper să nu fie cu supărare dacă vă voi tutui. Nu din lipsă de respect faţă de voi, nici vorbă de așa ceva, dar la o asemenea scrisoare, de la om la om, așa simt eu că parcă se potrivește mai bine.

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă indigna iarăși, m-am gîndit să vă scriu și eu ceva pentru ca dacă ar fi să fie așa, s-o puteţi face în cunoștinţă de cauză. Vă spun asta nu fără orice fond, îmi amintesc bine cît de rău v-aţi indignat anul trecut, după ce într-un interviu apărut în ziarul clujean „Szabadság” la 4 august 2017, liderul UDMR, dl Kelemen (și nu „dl Hunor”, cum scria în unele articole) a îndrăznit să spună așa: „Iar românii vor trebui să accepte că noi nu vom putea și nici nu dorim să sărbătorim anul 1918. Asta ar trebui să fie terenul înţelegerii reciproce și al respectului reciproc. Din cînd în cînd mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust.” A urmat un val de reacţii indignate (spre regretul meu chiar și de la cineva de la care m-aș fi așteptat la ceva mai multă înţelegere), cu concluzii care mai de care mai aiurite: că asta ar dovedi că noi am refuza să sărbătorim Ziua naţională a ţării şi să respectăm Constituţia (deşi el nici n-a pomenit de Ziua naţională, el a vorbit de Centenar și a zis „anul 1918” care-i altceva), că n-am fi cetăţeni loiali, că noi n-am accepta nici pînă astăzi actul Unirii din 1918, că nu ne-am purta cu respectul cuvenit faţă de români, că i-am dispreţui, și bineînţeles, că fără asta nu se poate, că noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi). Citind reacţiile voastre, mi-am dat seama cu amărăciune că cei 100 de ani nu v-au fost suficienţi să ajungeţi la acel punct unde să începeţi a înţelege cît de cît măcar ceva din condiţia și starea de spirit a ungurilor care trăiesc de atîta timp nu undeva pe Marte, ci chiar aici, cu voi împreună.

Dar să lăsăm acum povestea asta penibilă. Voi însă poate aţi rămas cu o întrebare: oare nu cumva aș vrea și eu să sugerez aici că pentru noi, maghiarii, aceasta n-ar fi o zi de sărbătoare? Ca să nu rămîneţi nedumeriţi, vă spun acum că e întocmai așa cum vă temeţi voi să nu fie: pentru noi ziua de 1 Decembrie nu e ce e pentru voi, și prin urmare adevărul e că oricît aţi forţa voi asta, noi nu prea avem cum să sărbătorim împreună cu voi.

Nu cumva să mă-nţelegeţi greșit: nici vorbă că noi, încăpăţînaţi cum sîntem, sau poate și mai răi, n-am recunoaște și n-am accepta nici pînă astăzi ce s-a întîmplat atunci, la 1 decembrie 1918. Fiţi liniștiţi că dacă ar fi vorba, recunoaștem și respectăm noi tot ce trebuie. Problema e că dacă voi aţi știut de la bun început că veţi aștepta de la noi să sărbătorim și noi, cu voi împreună, Ziua naţională a României, și dacă, știind asta, n-aţi putut fi absolut siguri că veţi avea măcar atîta înţelegere să nu luaţi drept ofensă dacă noi totuși n-am fi cumva acolo, atunci trebuia să gîndiţi mai bine asta în 1991 și pentru Ziua naţională să alegeţi data unui eveniment istoric care să aibă aceeași însemnătate și rezonanţă tuturor. Și nu puteţi zice nici măcar că n-ar fi fost nimeni să vă atragă atenţia la asta atunci cînd trebuia, fiindcă eu îmi amintesc bine că la acea dezbatere în parlament a proiectului de constituţie au fost mai multe luări de cuvînt, și nu numai din partea UDMR-ului, care au avertizat că această zi, dacă e să fie într-adevăr Ziua naţională a României, trebuie să fie aleasă în așa fel încît să includă toţi cetăţenii acestei ţări, și să-i includă la fel, și la care să poată sărbători cu toţii cu aceleași sentimente.

Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu. Dar ce e și mai important: această zi a fost un moment absolut unic în întreaga istorie a ţării, cum nu era nici înainte și din păcate nici după, cînd într-adevăr toată ţara, cu mic, cu mare (pe securiștii lăsîndu-i afară din socoteală, dacă nu s-ar supăra), a fost unită „în cuget și simţiri”, și la această unitate nu conta cîtuși de puţin dacă ești român sau ungur, dimpotrivă: români și unguri s-au îmbrăţișat, unii chiar lăcrimînd de bucurie că s-au putut în sfîrșit regăsi ca fraţi, și de acum încolo nimeni nu-i va mai aţîţa contra celuilalt. Își făceau săracii speranţe mari, fiindcă în acea euforie le-a scăpat un amănunt ce îi putea readuce la realitate imediat: că chiar dacă de Ceaușescu am scăpat, de politică cu siguranţă nu, și asta va face foarte curînd ravagii, distrugîndu-le toate speranţele.

Și au și fost atunci parlamentari care au propus 22 decembrie de ziua naţională, avînd și o anumită susţinere. Altora însă nu le-a plăcut ideea, fiindcă în ochii lor această zi trebuia să fie cu adînci rezonanţe istorice în sufletul românilor, amintindu-i de istoria lor zbuciumată, voiau deci să aleagă un eveniment înălţător din această istorie, iar 22 decembrie nu li s-a părut a fi istorie, că nu era îndeajuns din trecut. S-a hotărît deci prin vot majoritar ca Ziua naţională să fie 1 Decembrie, și asta s-a putut întîmpla așa fiindcă în acea ameţeală a discursurilor elevate, parlamentarii pur și simplu au scăpat din vedere pentru ce anume erau ei acolo de fapt. Sarcina lor era să stabilească o zi care să fie Ziua naţională a României, dar duși de frumuseţea vorbelor, nici nu și-au dat seama că pînă la urmă ei au făcut altceva: au luat o hotărîre asupra datei Zilei naţionale a românilor, la care se sărbătorește unirea românilor (ca neam), dintre care însă eu, dacă n-ar fi cu supărare, nu fac parte, deși sînt tot cetăţean român ca și voi, și să nu-mi spuneţi că și pentru asta tot eu aș fi de vină.[…]

Problema mai spinoasă însă nu e asta, ci faptul că acel eveniment istoric de care voi vă bucuraţi atît de mult, ne-a afectat și pe noi. Vă asigur că noi n-avem nicio îndoială că românii ardeleni n-au făcut Marea Unire împotriva noastră, numai ca să ne asuprească pe noi, ci pentru ei înșiși. Acel act istoric însă, independent de intenţiile celor care l-au înfăptuit, pentru noi a avut consecinţe adiacente („collateral damage”) de care noi nu prea avem de ce să ne bucurăm, și de la care noi nu putem face abstracţie nici măcar de dragul sărbătoririi Zilei naţionale a României. Iar partea dureroasă pentru noi sînt tocmai consecinţele asupra vieţii noastre și mai puţin actul în sine de la 1 decembrie 1918, cum mulţi dintre voi poate aţi fi tentaţi să credeţi.

Problema cea mai mare este deci cu însăși sărbătorirea. Ce înseamnă de fapt „sărbătorire”? În românește există mai multe verbe pentru a exprima comportamentul cultural la împlinirea a unui număr de ani de la un eveniment mai important. Dacă evenimentul respectiv nu implică conotaţii emoţionale mai deosebite, atunci spunem că aniversăm. Se poate aniversa, să zicem, 250 de ani de la înfiinţarea Institutului Naţional Pentru Cercetarea Extratereștrilor. Dacă aniversarea are și o încărcare emoţională, amintindu-ne de un eveniment trist sau tragic, atunci comemorăm acel eveniment. De pildă, în acest an, la 9 mai puteam comemora 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului George Coșbuc. Iar dacă acel eveniment a fost de natură să ne umple încă și astăzi de bucurie, atunci și numai atunci zicem că sărbătorim.

Voi, desigur, puteţi sărbători la 1 Decembrie […], înfăptuirea visului milenar al românilor de a se uni și a trăi cu toţii într-un singur stat independent care să fie al lor. Asta chiar că sună foarte frumos, și poate fi sărbătorită ca idee fără a mai pune alte întrebări, de pildă dacă a existat într-adevăr acel vis milenar, sau asta e mai degrabă o credinţă populară foarte răspîndită astăzi printre români, datorită și manualelor de istorie din vremea lui Ceaușescu (dar poate și de după, n-am verificat asta). În acea vreme, această sintagmă de „visul milenar al românilor” era canonizată ca o formulă (re)comandată în discursurile despre Marea Unire, umplînd apoi cu ea capetele românilor pînă la refuz, cînd intenţia s-a cam întors pe dos, mulţi români plictisindu-se de ea în așa măsură, încît au început s-o ia în bășcălie (vă dau doar un singur exemplu, titlul unui articol: Visul milenar al românilor pe cale de înfăptuire: Pleacă Piţurcă). Am căutat și eu acest vis, și am ajuns la concluzia că pentru anul 1918 nu numai „milenar”, dar chiar și „secular” ar fi cam exagerat în istoria ideilor. Dar asta să nu vă deranjeze cu nimic: pentru a te putea bucura de ceva, acel ceva nu trebuie să fie neapărat ceva real, important e numai să crezi în existenţa lui.

Eu vă asigur că, în ce mă privește […], pe mine nu m-ar deranja cîtuși de puţin, mai mult, eu vă înţeleg perfect, și nu mă supără deloc dacă voi vă bucuraţi, de ce nu? Bucuria e a voastră, prin urmare și sărbătoarea e a voastră, a românilor numai, eu n-am nicio treabă acolo, din moment ce, dacă aţi observat, eu nu apar acolo nicăieri și nu e nici măcar un locșor unde aș putea să-ncap și eu. Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?

Nu m-ar mira deloc dacă acum aţi sări la mine indignaţi: cum îmi permit eu să spun așa ceva, cînd oricine știe că românii n-au asuprit niciodată pe nimeni? N-ar fi mare minune, cam așa zic și majoritarii indignaţi ai tuturor naţiilor, vă asigur. Dar în loc să vă indignaţi, mai bine vă gîndiţi puţin: ce înseamă de fapt asuprirea? Spre norocul nostru, înţelepciunea limbii române ne ajută foarte mult și aici: dacă aţi observat, a asupri vine de la asupra. Dacă vă gîndiţi bine ce înseamnă asta, vă veţi da seama, poate, fără să vă mai spun eu, că pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.

Iar acum spuneţi-mi, cu mîna pe inimă, dacă nu cumva tocmai asta este relaţia la noi între majoritatea română și minorităţile etnice la ora actuală? Sper să mă credeţi că a fi asuprit nu e o bucurie pentru nimenea. Dar cînd asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur și de ce să mă supăr, asta, să fie cu iertare, mie mi s-ar părea cam prea de tot […].

Dar vă-ntreb, și vă-ntreb foarte serios, deci gîndiţi-vă bine înainte de a-mi răspunde: voi chiar credeţi că ocazia cea mai potrivită pentru a mă bucura și a sărbători împreună cu voi ar fi aceea cînd îi văd pe mulţi dintre voi mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva), sub ochii vigilenţi ai jandarmeriei, ca nu cumva să păţească ceva […], își exprimă triumfător bucuria pentru faptul că românii au reușit să facă din noi o minoritate asuprită? Și pentru ca noi, ungurii să n-avem niciun dubiu că ei sărbătoresc tocmai asta și nimic altceva, ne aduc la cunoștinţă, prin sloganele scandate cu entuziasm, spre luare aminte, că „Noi sîntem acasă!” și prin cîntecele cum ar fi acela cu „Noi sîntem români, Noi sîntem aici în veci stăpîni!” (apropo: stăpînii cui?), iar noi, nefiind acasă, ci numai chiriași rău-platnici în ţara lor sau poate niște intruși nedoriţi, să le fim recunoscători pentru faptul că ne putem bucura de ospitalitatea lor mărinimoasă. Iar dacă noi, umiliţi în halul ăsta, cu demnitatea noastră umană călcată în picioare, îndrăznim să ne exprimăm dezacordul cu o asemenea sărbătorire, ni se oferă imediat și soluţia prin sloganul strigat în gura mare: dacă nu ne-ar plăcea în România, atunci „Cui nu-i place-n ţară, să poftească-afară!”, dar ar fi și mai bine dacă, chiar dacă ne-ar plăcea aici, am șterge-o de aici cu toţii, să nu mai trebuiască să repete de atîtea ori „Afară, afară cu ungurii din ţară!” […].

Poate veţi zice că cei care sărbătoresc în halul ăsta, sînt numai puţini, o mînă de „capete înfierbîntate”, și n-ar trebui să le acord mare atenţie, fiindcă ei nicidecum nu-i reprezintă pe români. Bun, așa să fie. Dar atunci spuneţi-mi și mie cum să apreciez eu totuși ce s-a întîmplat de pildă în anul 2001, cînd în luna noiembrie Parlamentul României a hotărît ca în acel an Ziua naţională să fie sărbătorită oficial nu la Alba Iulia, un loc firesc pentru a sărbători oricare dintre cele trei variante pe care vi le-am spus, eventual cu accente pe eliberarea românilor ardeleni, și nici în București, municipiu care, fiind capitala României, putea fi de asemenea un loc firesc pentru sărbătorire […], ci tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii, alegerea căruia fiind deci justificată numai și numai în cazul în care cei care au luat și au votat această hotărîre prin vot majoritar (!) se pregăteau ca tocmai la data de 1 decembrie, o zi care calendaristic coincide cu Ziua naţională a României, să sărbătorească nu asta, ba nici măcar Ziua naţională a românilor și conţinutul adevărat al acesteia, ci bătîndu-și joc de aceasta la modul cel mai ordinar, să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi, transmiţîndu-le mesajul fără echivoc, că sîc, sîc, sîc, acum „noi sîntem stăpîni” pînă și la voi acasă, și noi sîntem aceia, nu voi, care „sîntem acasă” pînă și la Miercurea Ciuc, și dacă asta nu v-ar conveni, deși nu înţelegem, de ce, fiindcă aici noi v-am dat (!) mult mai multe drepturi decît cele cuvenite, atunci luaţi-vă frumos catrafusele și căutaţi-vă o altă ţară, ca să scăpăm odată unii de alţii. Dar și pînă atunci, dacă nu vreţi să punem sub semnul întrebării loialitatea voastră faţă de România și de Constituţie, binevoiţi să fiţi și voi acolo cu toţii, fiindcă asta e datoria voastră de cetăţeni români, și bucuraţi-vă împreună cu noi, dîndu-ne și nouă satisfacţia să vă vedem mutrele cînd românii cu adevărat patrioţi, veniţi din altă parte, vor scanda „Afară cu ungurii din ţară!” […].

Deci, pentru a ajunge la un consens perfect între noi, eu v-aș ruga atîta numai să admiteţi și voi că așa cum nici pădure nu e fără uscături, pot fi și aici, hai să le zicem, excepţii, cum e și normal. Marea mea întrebare, încă de la începutul anilor ’90, dar care nu are nici pînă astăzi un răspuns, nu se referă deci la asta, ci sună în felul următor: va reuși oare vreodată acest popor, blînd, înţelegător și bun la suflet să cîștige măcar o dată și alegerile parlamentare, ca acolo să ajungă într-adevăr cei care îl reprezintă cu adevărat, și nu mai mult excepţiile? […].

Dar hai să mai revenim puţin la toleranţă. Voi susţineţi că românii ar fi cei mai toleranţi din lume cu celelalte etnii. O fi așa sau nu, aici n-are nicio importanţă. Ce mă dezamăgește e faptul că voi vă lăudaţi cu asta. V-aţi gîndit voi vreodată ce înseamnă asta? Dacă nu, atunci vă recomand cu respect definiția din Noul dicţionar explicativ al limbii române (2002):

A TOLERÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. […]

Aţi înţeles acum care-i problema mea? Acest cuvînt se folosește exclusiv referitor la ceva rău: există ceva sau cineva în apropierea ta care te deranjează, te supără, chiar te enervează, care ar fi mai bine să nu fie, dar dacă n-ai nicio cale cum să scapi de el, te resemnezi și zici: ce să facem, asta este, trebuie să tolerăm cumva și asta că n-avem încotro. Cam așa arată toleranţa voastră faţă de mine din perspectiva voastră. Din perspectiva mea arată puţin altfel: ori de cîte ori vă lăudaţi cu toleranţa voastră exemplară, eu din asta înţeleg imediat că eu pentru voi sînt cel puţin indezirabil, dacă nu cumva ceva și mai rău. Tocmai de aceea vă rog eu din suflet să reţineţi asta: cu mine și cu noi, maghiarii să nu mai fiţi toleranţi, că la asta simt cîteodată că încep și eu să mă indignez, deși asta mi se întîmplă foarte rar, în cazuri excepţionale numai, fiindcă spre norocul meu așa-i firea mea. Pe mine să nu mă mai toleraţi, că mă supăr: eu îmi doresc să mă acceptaţi ca atare, așa cum sînt eu, cu etnia mea, cu limba mea, cu obiceiurile mele și cu tot ce-mi aparţine și care n-au cum să vă aducă niciun prejudiciu din moment ce mie nici prin cap nu mi-ar trece să vă oblig să le preluaţi de la mine (dar fiţi liniștiţi că nici nu v-aș opri să învăţaţi eventual și limba mea dacă doriţi, e treaba și libertatea voastră). Și credeţi-mă că dacă mă ascultaţi pe mine și mă acceptaţi, atunci nu numai eu mă voi simţi mai bine, dar și voi veţi avea o viaţă mai ușoară. Atîta timp cît vă mulţumiţi cu toleranţa, asta vă apare ca o povară pe care trebuie s-o suportaţi, așa cum și pe mine. Dar din moment ce m-aţi acceptat și aţi trecut la ordinea zilei asupra faptului că eu sînt cine sînt și luaţi asta ca ceva absolut firesc și normal, cu mine nu mai aveţi nicio treabă, că nu vă mai sînt povară, și puteţi să vă vedeţi liniștit de treburile voastre.

Poate veţi zice acum că n-ar trebui să mă supăr, fiindcă termenul toleranţă este general folosit și în discursul de specialitate pe plan internaţional. Așa e, am văzut și eu asta de nenumărate ori. Dar învăţătura pe care mi-am tras-o nu era că asta ar fi deci exemplul de urmat, ci să constat cu regret că iată, așa se întîmplă cînd în acest domeniu pînă și terminologia este făcută în cea mai mare parte de majoritari, cu mintea lor majoritară, care înţelege prea puţin din tainele sufletul minoritar.

Și ca să mă și credeţi că această idee cu acceptarea este nu numai posibilă, dar și incredibil de simplă, să vă povestesc ceva. Ne zbatem aici de o sută de ani cu problema asta dintre români și unguri, devenită atît de încîlcită încît oricum încercăm s-o dregem cu legi, reglementări și convenţii care mai de care mai sofisticate, pe principiul toleranţei, tot nu facem nicio treabă, fiindcă cum reușim să reparăm ceva undeva, se strică în altă parte. Dar dacă aţi zice că din asta n-ar mai fi deci nicio cale de ieșire, atunci aflaţi acum de la mine că mama mea, care nu era decît o ţărancă unguroaică cu numai șase clase și prin urmare nu s-a luat după teorii, ideologii și principii generale ale drepturilor omului, ci numai după sufletul ei, a rezolvat toată problema asta odată pentru totdeauna cu o singură frază, și asta i-a fost de ajuns pe toată viaţa, nemaitrebuind să-i facă nicio revizie vreodată. Fraza suna așa: „Bunul Dumnezeu are și copii maghiari, și copii români, și noi toţi sîntem copiii lui Dumnezeu.” Atît. Și n-a mai avut nicio problemă pe chestii etnice nici cu unii, nici cu alţii (așa cum, fiind crescut de ea, n-am avut nici eu), fiindcă asta este de fapt principiul sufletului: acceptarea, care dacă ar sta și la baza soluţionării problemelor mai complexe decît cele pe care le-a întîmpinat ea la nivelul ei, lucrurile s-ar simplifica mult și acolo imediat […]..

Sper că după cele de pînă acum mă puteţi înţelege de ce nu pot eu să sărbătoresc împreună cu voi de Ziua naţională (care în acest an va fi de fapt Ziua Centenarului), împărtășindu-vă bucuria, și că nu trebuie să vă mai spun nici că asta pe mine nu mă liniștește deloc, fiindcă aș fi eu alături de voi cu drag dacă mi-aţi face asta posibil. Și totuși, oricît de incredibil vi s-ar părea după cele spuse, aflaţi de la mine că mie mi-a fost dat odată, într-un singur an în viaţa mea, să pot sărbători și eu această zi, alături de români, și încă cu o fericire cum rareori am mai simţit și pe care n-o să uit în viaţa mea.

Eram în anul 1991, aproape cu doi ani după 22 decembrie ’89. Lucrurile nu erau încă așezate, și amintirea diversiunii securiste cu consecinţele tragice din Tîrgu Mureș din anul precedent era și ea încă vie de ambele părţi, așa că și relaţiile dintre români și maghiari erau foarte încordate și învolburate. În acel an 1 Decembrie era într-o zi de duminică. Sîmbăta spre seară, trecînd întîmplător prin centrul Clujului, am văzut o mulţime care sărbătorea deja cu entuziasm, cu tricolorul, cu cîntece, cu Imnul naţional, cu slogane, pancarte etc. Erau destul de mulţi. M-am oprit puţin să văd și eu ce și cum se petrece. Erau foarte porniţi împotriva ungurilor (sau cum mai ziceau ei: bozgorilor), scandau în gura mare sloganele de care am mai spus și nu le mai repet, dar și altele și mai urîte pe care mi-ar fi jenă să le citez. Ajungînd în piaţa din centru, s-au oprit acolo și au luat cu asalt grupul statuar Mathia Corvin, care nouă, maghiarilor ne este un loc de suflet foarte drag, și de care ne simţim atașaţi în mod deosebit nu numai fiindcă pe Mathia îl cinstim ca pe regele nostru legendar, despre înţelepciunea căruia povestim și azi multe anecdote cu tîlc, dar și pentru faptul că acest grup statuar este o operă de artă foarte frumoasă a unui mare sculptor maghiar, făcînd deci parte din moștenirea noastră culturală, ceea ce, sigur, nu înseamnă că noi ne-am supăra cîtuși de puţin dacă vă opriţi și voi o clipă acolo să vă bucuraţi de frumuseţea ei, fiindcă în acest sens aceasta, ca orice operă de artă, este a tuturor. Iar acum, tineri înfierbîntaţi s-au căţărat pe statui să fluture acolo sfidător tricolorul românesc, și mai departe nu mai spun. Eu n-am scos o vorbă, nici n-aveam de ce, fiindcă ce mai era să le spun, cînd bunul-simţ, căruia îi puteam cere sprijinul, nu mai era nicăieri, ci se uita numai cu ochii triști de undeva din depărtare la ce se întîmpla acolo. Așa că am pornit spre casă în cartierul Mănăștur. Eram foarte mîhnit după cele văzute și mai ales auzite acolo, mă durea sufletul, toată noaptea n-am dormit decît puţin. Dimineaţa, cînd am ieșit pe balcon, în biserica ortodoxă din cimitirul de vizavi începuse deja slujba. Am ascultat puţin din difuzoarele amplasate afară vocea preotului despre luptele seculare eroice ale poporului român contra cruzilor săi dușmani de care Dumnezeu l-a salvat totdeauna, dar, spunea el, să ne rugăm la El să ne aibă în pază și în continuare că sîntem în mare pericol iarăși, înconjuraţi de horde insidioase peste tot, pînă și la noi acasă, care așteaptă numai momentul să ne ia ţara, după care mi-am zis că eu nu mai pot, trebuie să ies la aer să mă plimb puţin la un loc liniștit.

Mi-a fost dor totuși să fiu și eu puţin printre oameni. M-am gîndit să merg la o biserică, dar parcă nu-mi lipsea să văd și acolo feţe triste de maghiari umiliţi, așa că am renunţat. Plimbîndu-mă așa, am văzut că tocmai se adunau credincioșii la biserica baptistă română din apropiere. De ei știam că sînt mai preocupaţi de cele sufletești și mai puţin de politică, și m-am gîndit ce-ar fi să viu și eu cu ei, așa că am intrat. Era o biserică mare și arhiplină deja, erau vreo 300 de oameni cel puţin, dar undeva aproape de ușă mi-am găsit un loc să mă așez și eu. Am observat imediat tricolorul lîngă amvon, nu fără puţină îngrijorare ca nu cumva să trebuiască să fug și de aici.

A început slujba cu un cor frumos și o rugăciune, după care a urmat predica pe care pastorul, deschizînd Biblia, a început-o cam așa: De această zi de mare sărbătoare, să ascultăm Cuvîntul Sfînt ce Domnul nostru Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel, scăpat din suferinţele robiei din Egipt, înainte ca ei să pășească pe pămîntul Ţării făgăduinţei spre a se așeza în ţara pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, așa cum acesta este scris în Sfînta Scriptură în Cartea Leviticului, capitolul 19, versetele 33–34:

„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înșivă, căci și voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” (Trad. D. Cornilescu, 1924)

Nu încerc să vă descriu cu cuvintele mele neputincioase ce-am simţit ascultînd asta, dar nici nu-i nevoie, fiindcă dacă vă puneţi puţin în locul meu în acea situaţie, vă veţi da seama singuri. Era ca o blîndă mîngîiere sufletului meu ajuns deja la disperare, și m-am simţit ușurat ca și cum aș fi ajuns în sfîrșit acasă după un drum plin de coșmaruri, deși nu eram printre ungurii mei, ci între români.

Pastorul a ţinut apoi o predică frumoasă despre cum bunul Dumnezeu a fost mereu alături de români, cum i-a mîntuit din robia din „ţara Egiptului”, dăruindu-le o ţară în care să poată trăi și ei liberi. Și a mai spus ceva ce eu n-am mai auzit pînă atunci niciodată, și nici de atunci încoace, dar care poate da de gîndit (se pare că merită să mai mergi din cînd în cînd și la asemenea locuri, și nu numai la conferinţe internaţionale), și care suna cam așa: Dumnezeu ne-a dat acest pămînt nu pe meritele noastre, ci numai din harul Lui, din dragostea Lui nemărginită pentru noi, și a putut să ni-l încredinţeze fiindcă este al Lui, așa cum tot pămîntul și tot universul sînt ai Lui, și pentru asta a citat și continuarea textului ales pentru predică, din aceeași carte a Bibliei, cap. 25, v. 23: „căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici”, și atunci cînd ne-a dăruit acest pămînt, nu ni l-a dat pe vecie, să fim noi proprietarii, ci numai ca să-l avem în îngrijire, și cu condiţia ca noi să nu uităm niciodată de porunca Lui pe care o dă tuturor naţiilor atunci cînd le încredinţează o ţară, iar dacă noi n-am urma întocmai Cuvîntul lui Dumnezeu, s-ar putea să ne-o ia și s-o dea altora. Auzind asta, și gîndindu-mă la ce văzusem aseară, pe mine m-au trecut fiorii, nu altceva, fiindcă asta suna acolo ca o profeţie înspăimîntătoare, cu atît mai mult cu cît mi-a sărit în minte imediat că asta s-a mai adeverit odată, chiar în anul 1918, cînd Dumnezeu i-a luat ungurilor Ardealul, și le-a încredinţat românilor tocmai fiindcă ei, ungurii n-au ţinut această poruncă a lui Dumnezeu.

Iar la sfîrșit, în rugăciunea de încheiere, pastorul a cerut binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra acestei ţări cu toți locuitorii săi, rugîndu-L să-i aibă în pază și să-i binecuvînteze pe cei care o conduc, și să le dea înţelepciune s-o conducă cu smerenie pe căile lui Dumnezeu, urmînd poruncile Sale.

Așa s-a întîmplat deci ca la 1 Decembrie să sărbătoresc și eu nu numai între români, ci împreună cu ei, și încă cu o fericire rar trăită, Ziua naţională a României, tocmai fiindcă, într-un fel chiar contrar intenţiei Constituţiei, aici a fost cinstită tocmai asta, și nu Ziua naţională a românilor, deși de la început pînă la sfîrșit totul era despre ei și pentru ei. Și nu știu dacă aţi observat și voi, dar acea Românie a cărei zi s-a sărbătorit acolo, era o Românie incredibil de modernă, cel puţin în privinţa a ce ne interesează aici, cu care s-ar putea mîndri toţi românii, dacă asta n-ar fi deocamdată numai un ideal la care se poate spera numai că se va înfăptui odată.

Ajuns acasă, am răsuflat ușurat că iată, tot eu am avut dreptate: românii mei sînt așa cum îi știam eu, cu bun-simţ adică. Dar unde să-i pun pe aceia pe care-i văzusem aseară? Dacă adevăraţii români erau cei cu care am sărbătorit eu împreună Ziua naţională atît de înălţător, unde mi-am găsit și eu un loc, și nu unul oarecare, ci unul care mie s-ar putea să fi însemnat ceva chiar mai mult decît lor, atunci cine erau oare aceia care m-au umilit atît de rău? Un lucru era clar, că nu erau dintre românii mei. De români erau români și ei, fără nicio îndoială, dar atunci ce fel de români? Ar fi greu de spus. În orice caz, așa cum i-am văzut eu, nu păreau a fi ca românii mei, și nici măcar români verzi, ci numai români vopsiţi verde.

Și încă o idee, și cu asta termin. Recitind acum, după atîţia ani acel pasaj din Biblie care a fost citit acolo, la un moment dat, parcă m-aș fi iluminat brusc, mi-am zis așa: dar e de rîsul lumii, nu altceva, că în ultimul secol noi cu mintea noastră cea deșteaptă am umplut biblioteci întregi cu sute și sute de tratate și monografii și mii și mii de studii și proiecte, căutînd în disperare care ar fi acele principii fundamentale pe baza cărora problema cu minorităţile ar putea fi soluţionată cel mai bine, cînd acele principii ne-au fost revelate de înţelepciunea sufletului (sau de Dumnezeu, după credinţa fiecăruia) de mai bine de 2500 de ani, și erau tot timpul sub nasul nostru, numai că noi nu le-am căutat acolo unde trebuia. Citiţi numai încă odată ce scrie acolo și să-mi spuneţi dacă n-aș avea dreptate zicînd că dacă lumea ar merge după acele principii, atunci toate problemele cu care ne zbatem noi de atîta vreme, s-ar rezolva aproape dintr-odată parcă de la sine.

Și astfel mi-am dat seama că la ideea mea că problema cu minorităţile poate fi rezolvată cel mai simplu și cel mai bine pe baza bunului-simţ, am deja și un suporter, și acest suporter al meu este chiar Dumnezeu. Căci la urma urmei: ce altceva ar putea fi bunul-simţ, decît expresia Dumnezeului din noi?

Dorindu-vă sărbătorire frumoasă, cu drag: un ungur de-al vostru.

_____________________________

Scrisoarea unui român „indignat” către un ungur „asuprit”

de MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 132

Dragă domnule „asuprit” Szilagyi N. Sandor,

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă simți iarăși asuprit, îmi aduc aminte de o întâmplare din 1919, când Ungaria a fost eliberată de armata română. E vorba de gestul acela celebru a doi militari români, sergentul Iordan din Dolj și caporalul Bivolaru din Mehedinți, care au dat o lecție de istorie ce n-ar trebui uitată nici de dumneavoastră, „asupriții”, nici de noi, „indignații”. Întrucât regele Ferdinand dăduse ordin ca armata română, eliberatoare, să nu arboreze tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului maghiar, că nu e elegant, acești soldați, neobișnuiți cu eleganța, dar care aveau istoria în sânge, au arborat, pe catargul Parlamentului, deasupra drapelului Ungariei, o opincă găurită de țăran neaoș. Nu încălcau nicio interdicție, căci ordinul se referea doar la steagul României… Văzând priveliștea, un distins avocat din Budapesta, pe nume Ferency, îndurerat de semnificația distrugătoare a gestului, l-a întrebat pe generalul Marcel Olteanu: „Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”. Iar după ce a aflat că isprava fusese pusă la cale de sergentul Iordan, a comentat cu amărăciune: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!”.

Am început cu această scurtă relatare pentru a vă sancționa cumva pentru ipocrizia scrisorii dumneavoastră aparent plângăcioasă, dar în realitate corozivă și cinică. De fapt, eu nu cred că vă adresați celor cărora declarați că vă adresați (adică românilor „indignați”), ci unor martori aflați în spatele cortinei, a căror identitate îmi este neclară. Dar nu în această cheie voi lua în considerare mesajul dumneavoastră, ci în acela direct, textual, acordându-vă, din principiu, prezumția inocenței.

Vă deranjează că Ziua Națională nu este a României, ci este, de fapt a românilor? Mă îndoiesc că  nu știți de ce a fost importantă această opțiune, așa cum, la fel de importantă a fost Unirea de la 1918. Credeți că această Unire s-ar fi produs, dacă nu exista asuprirea românilor – adevărata asuprire, nu aberațiile dumneavoastră semantice! – de către conaționalii dumneavoastră de atunci și din veac? Adică dumneavoastră (generic vorbind) provocați reacția și tot dumneavoastră vă plângeți că am reacționat? La fel și acum. Ziua României este și Ziua României de dincolo de Prut, unde tot români sunt, pentru că suntem singura țară care a rămas captivă în granițele trasate de Tratatul Ribbentrof-Molotov. De aceea Ziua României este, într-adevăr, Ziua Românilor și nu este împotriva ungurilor sau a altor etnii (de altfel, sunteți singura minoritate ostilă acestei aniversări). Avem o îndreptățire istorică pe care dumneavoastră n-ar trebui să o stârniți, căci expertiza istorică – cum se spune – nu vă e deloc favorabilă. Nu cred că e cazul să vă amintesc ce s-a întâmplat în Transilvania de Nord, după Diktatul de la Viena, dar pot să-mi pun următoarea întrebare: atunci cînd un popor, o națiune, se comportă, în anumite situații, invariabil în același fel aberant (criminal), nu e normal să dai legi care să preîntâmpine acel comportament aberant/criminal)? Botnița la pitbull e obligatorie, atunci când îl scoți pe stradă, căci îi protejează nu doar pe pietoni de pitbull, ci și pe pitbull de el însuși. Căci instinctul lui animalic îl împinge să muște și atunci se pune singur în pericol, căci îl saltă hingherii. La același pericol se expun „asupriții” dumneavoastră, domnule profesor Szilagyi, în lipsa unor legi ferme, care să-i împiedice să abuzeze…

Iar dumneavoastră chiar abuzați grosolan, atunci când argumentați asuprirea ungurilor de către români printr-o elucubrantă demonstrație lingvistică, prin care ajustați sensul termenului astfel încât să reiasă ce vă convine. Un asemenea tupeu chiar că e de natură să indigneze pe oricine. Cu excepția „asupriților”, bineînțeles. (Precizez că analogia cu pitbull-ul este strict ilustrativă, nu are intenția vreunei jigniri).

Ne întrebați retoric, referindu-vă la ziua de 1 Decembrie 1918: „Cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi […], cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?”. Cine vă cere asta, domnule profesor? Cine vă cere să vă bucurați de Ziua Națională a României? Vă cerem doar să ne lăsați s-o sărbătorim noi, în țara noastră (și a dumneavoastră, chiar dacă nu o recunoașteți), vă cerem să n-o mai boicotați și să n-o mai sabotați, vă cerem să nu mai revendicați Ardealul, vă cerem să nu mai intoxicați pe conaționalii dumneavoastră și întrega Europă cu o istorie falsă și, mai ales, să nu mai încălcați Constituția și legile țării, arborând, pe clădirile oficiale drapele străine și inscripții exclusiv în limba maghiară. Tuturor acestora, dumneavoastră le spuneți, eufemistic, „dezacord”, dar în realitate este vorba de un atentat, ba chiar un asediu. De bucurat, puteți să vă bucurați de orice și în forma pe care o doriți, dar în limitele legii.

Comportamentul dumneavoastră, al „asupriților”, denotă un fapt pe care nu-l puteți nega: ne-ați tratat tot timpul, toată istoria, ca pe niște dușmani existențiali și v-ați comportat ca atare, declarându-vă starea de beligeranță față de noi. Cine-i de vină? Și noi cum ar fi trebuit să reacționăm? Atitudinea noastră (devenită și ea beligerantă) este o reacție, nu o inițiativă. Dumneavoastră, „asupriții”, chiar ne-ați asuprit, domnule profesor. Crâncen. A pune semnul egalității între această asuprire și „asuprirea” dumneavoastră actuală de către români este de un cinism fără margini. Și, apropo de comportamentul majoritarilor, puteți să-mi spuneți câți reprezentanți ai minorității românești există în Parlamentul Ungariei? Vă spun eu: nici unul. O să-mi spuneți că acolo e Ungaria, e altă țară. Așa este, dar e o țară a ungurilor, nu?

Cât privește sărbătorirea oficială a Zilei Naționale, în 2001, la Miercurea Ciuc, „un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii”, așa o fi, cred că trebuia evitată de autoritățile de la București. Dar dumneavoastră considerați asta un maximum de insultă la adresa „asupriților” secui, și încălcarea unei granițe tacite sau a unui armistițiu de război. Țin să vă reamintesc, totuși, că Miercurea Ciuc tot teritoriu românesc este, iar faptul în sine pare de-a dreptul nevinovat în comparație cu ce li se întâmplă „indignaților” români din Harghita și Covasna, din partea „asupriților” secui.

Domnule „asuprit” Szilagyi N. Sandor,

Scrisoarea dumneavoastră „de suflet” este, în cea mai mare parte, profund dezamăgitoare, având în vedere reputația dumneavoastră de intelectual rațional și echilibrat. Este atât de „subțire” în argumentație, încât nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă nu e și ea un produs al contextului în care autonomia Ardealului este revendicată pe față, context la care vă aliniați și dumneavoastră, de bună voie ori silit… de împrejurări.

Și totuși, finalul mesajului m-a tulburat. Nu știu cât de sincer a fost, dar, în orice caz, convigător este. Și, cu toată prudența, pot să mărturisesc că aici apare un cu totul alt Szilagyi N. Sandor decât „asupritul” din prima parte a textului. Relatarea celor trei momente ale serii de 1 Decembrie 1991 (întâlnirea cu românii beți care au urcat pe statuia lui Matia Corvin, slujba de la biserica ortodoxă și poposirea, în final, la biserica baptistă românească) relevă, după părerea mea, experiența unui triptic inițiatic, care v-a prilejuit următoarea reflecție, ce contrazice analiza otrăvită din prima parte: „Ajuns acasă, am răsuflat ușurat că iată, tot eu am avut dreptate: românii mei sînt așa cum îi știam eu, cu bun-simţ adică. Dar unde să-i pun pe aceia pe care-i văzusem aseară? Dacă adevăraţii români erau cei cu care am sărbătorit eu împreună Ziua naţională atît de înălţător, unde mi-am găsit și eu un loc, și nu unul oarecare, ci unul care mie s-ar putea să fi însemnat ceva chiar mai mult decît lor, atunci cine erau oare aceia care m-au umilit atît de rău? Un lucru era clar, că nu erau dintre românii mei. De români erau români și ei, fără nicio îndoială, dar atunci ce fel de români? Ar fi greu de spus. În orice caz, așa cum i-am văzut eu, nu păreau a fi ca românii mei, și nici măcar români verzi, ci numai români vopsiţi verde”.

Domnule profesor, reflecția dumneavoastră are răspunsul inclus. Căci există, într-adevăr, mai multe feluri de români, pe care Eminescu i-a împărțit în două categorii: românii adevărați și romunculii. A distinge între ei ține de abilitatea sau de soarta fiecăruia. Dacă faci distincția corectă, Ziua României își pierde conotațiile percepute ca jignitoare și devine cu adevărat o sărbătoare a tuturor, la care poți juca ceardașul alături de horă. Dacă alegi greșit, ajungi să scrii „scrisori de suflet românilor indignați”, perpetuînd beligeranța.

Dar, ca și dumneavoastră în legătură cu românii, am și eu, față de dumneavoastră, următoarea nedumerire: care-i adevăratul Szilagyi N. Sandor? „Asupritul” din prima parte, sau reflexivul de la sfârșit?