Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 186

Anul acesta oamenii mi-au părut mai buni în Săptămâna Mare. Așa i se spune Săptămânii în care evocăm Patimile Mântuitorului. Se simțea un plus de cumsecădenie pe stradă, în autobuze, la supermarket, o îmbulzeală mai politicoasă după chemarea Veniți să luați lumină. Până și comentatorii editorialelor domnului Cornel Nistorescu postau cu mai puțin sarcasm dezvăluirile lor. Impresiile pot fi subiective, dar sunt confirmate de date statistice, după obiceiul timpului. Indicele milosteniei medii pe economie a sporit în 2025 față de aceeași perioadă a anului anterior cu 20 la sută. Rezultă asta din volumul contribuțiilor la așa-numita Bancă de Alimente, de unde se aprovizionează organizațiile filantropice care distribuie pachete de sărbători celor nevoiași. O fi influențat și inflația valoarea donațiilor, dar trendul a fost în mod sigur ascendent. Normal. Dezastrele naționale sporesc religiozitatea.

            În comparație cu alți ani, și clasa politică s-a comportat  diferit. Ne-a scutit de băile de mulțime pe la biserici și de închinăciuni cu energia gimnasticii de înviorare. Suprapunerea calendarului electoral peste calendarul creștin i-a obligat pe competitori să opteze între patimile politice și pătimirile sacre de acum vreo două mii de ani. Firesc, au preferat actualitatea, bate fierul până-i cald! Pentru cucernicia de PR rămâne timp și după ce se vor cunoaște rezultatele alegerilor președințiale. Până atunci, fiecare zi, fiecare gest, fiecare vorbă contează pentru spulberarea contracandidaților. Ceea ce nu prea se brodeşte cu pioşenia.

            S-au răstignit reciproc cu succes. Aceste rânduri pleacă la tipar după încheierea campaniei, dar înainte de cunoașterea rezultatelor primului scrutin. Așa că, privind eșantionul candidaților cât de cât relevanți, suntem siguri că am avut de ales pentru cea mai înaltă demnitate a statului ori un prost, ori un puturos, ori un mitoman, ori un trădător, ori o fire intrigantă, ori dintre mai mulți corupți, ori unul dintre nelipsiții turnători ai Securității. Cei mai bine situați în sondaje cumulau mai multe asemenea caracteristici. Așa s-au caracterizat între ei. Cum să nu-i crezi? – ar însemna că sunt mincinoși.

            Fără îndoială, întrecerile electorale au și rostul dezvăluirii defectelor și petelor de pe reputație, complementar cunoașterii concepțiilor, proiectelor de țară, promisiunilor serioase. Dar bătălia prefigurată în primăvara lui 2024 și neîncheiată încă pentru demnitatea de Președinte al României, caraghioasă prin însăși tergiversarea ei, denaturată prin răstălmăcirile Constituției, s-a transformat din ampla dezbatere națională ce trebuia să fie, într-un serial interminabil, vulgar și distructiv. Vorba aruncată aparent în treacăt de ultimul Președinte, cum că România este un stat eșuat, s-a dovedit nu o scăpare, nu o lejeritate a unei gândiri limitate, ci un blestem pe cale de a se împlini. Iar triumviratul de care au depins destinele țării în ultimii ani – compus dintr-un îngâmfat, un scamator și un tâmpit a ajuns să se încurce în propriile şmecherii, transformând chemarea la urne a poporului român în cea mai penibilă derulare politică din istoria democrației liberale din toate timpurile și de pe toate meridianele. Zăpăceala constituțională și baremul axiologic oferit de triumviratul de tragică amintire nu puteau să genereze o întrecere în calități, ci în defecte, vulnerabilităţi, neputinţe.

            Atestă această realitate chiar selecţia competitorilor. Firesc ar fi fost ca partidele – că d-aia sunt partide – să scoată la bătaie pe cei mai capabili, mai charismatici și mai onești reprezentanți pe care i-au crescut și i-au format. Ca niciodată și ca nicăieri, formațiunile politice au privit această înaltă misiune ca pe o corvoadă la spălarea closetelor. Dacă, prin tradiție, până și cele mai modeste formaţiuni se făleau cu câte o somitate – doar așa, ca să se dea cu S.P.P.-ul – pentru întâiași dată partidul considerat cel mai puternic nici n-a fost în stare să-și desemneze un competitor. Altul, cel mai fudul cu istoria sa îndelungată, și-a căutat candidatul prin listele de marginalizați uitaţi și l-a recuperat din puburile belgiene, unde contempla de vreo zece ani spuma halbelor cu bere. La polul opus, partidul cel mai fără tradiție – emergent va să zică – s-a comportat de-a dreptul paradoxal, concurând prin lider care anunța însă că nu el merită votul, candidatul de aur aflându-se în afara jocului. Interesantă a fost și opțiunea organizației maghiarilor, care întotdeauna a găsit de cuviință să concureze cu un om serios, chiar dacă sociologii nu-i dădeau șanse, tocmai acum, după ce românii demonstraseră că pot alege în fruntea țării și un minoritar, a renunțat la șansă. Cei mai disprețuitori față de întrecere s-au arătat însă neo-bonjuriștii, doldora de spirit democratic va să zică; au lansat cu tot tam-tamul statutar o candidată, au înregistrat-o, iar după ce înscrierile au expirat și s-au tipărit buletinele de vot, au decis cu tot atâta gălăgie că susțin pe altcineva, din afara partidului. Ca la noi la nimenea!

            Era limpede că s-a creat un eșantion de ciumeți care urmau să se întreacă nu în merite și viziuni mărețe, ci spurcându-se cât mai înverşunat unul pe altul. Cu ce șansă oare? Ca să convingă pe cine? Pe cei cu 20 la sută mai milostivi? Milostivii şi înverşunaţii conviețuiesc sub același cer, nutresc interese amestecate de însăși conviețuirea lor, au așadar și elemente sau cel puțin un element care îi leagă. Care să fie acela?

            Întrebarea devine și mai răscolitoare dacă ne gândim la suportul psihologic al celor petrecute acum aproape două milenii, în Săptămâna Patimilor propriu-zisă. Cum se explică oare că populația Ierusalimului antic a basculat în numai trei zile de la extazul din Duminica Floriilor, cu osanale și ramuri de finic, la dezlănțuirea turbată de răcnete Răstignește-l! Răstignește-l ! Acest record de versatilitate tragică sugerează că adulația și ura sunt stări de spirit foarte apropiate, nu atât de antinomice pe cât par. Ceva le apropie mai mult decât le desparte.

            Este angoasa efemerității pe care specia umană a dobândit-o pe măsura perceperii dimensiunilor Timpului. Fie spontan, fie mușcând din fructul cunoașterii – cum scrie în Biblie – umanoidul s-a desprins de necuvântătoare prin capacitatea de a separa întâmplările de dominanta instinctului vital. Recunoscând celor din jur o existență de sine stătătoare, mai mult decât clasificarea instinctivă în primejdii și oportunități, strămoșul îndepărtat a înțeles altfel și propria existență. Cum s-ar spune a început „să conjuge” verbul a fi la trecut și la viitor, înțelegând că sfârșitul individului este implacabil și nu doar o chestiune de risc, șansă, primejdie, adaptare, victorie în luptă. Incapabil să accepte fatalitatea sfârșitului, omul și-a creat iluzia că poate, totuși, dăinuirea e posibilă într-o viață de apoi și/sau într-o posteritate cât mai prelungită. Alternativa se transpune, după caz, în religiozitate sau în foamea de glorie. Prima variantă evoluează potrivit regulilor utopiei, a doua potrivit regulilor pragmatismului. Dată fiind miza, ambele pot escalada spre fanatism. Dar pot fi schimbate una cu alta, după împrejurări și după firea indivizilor care le practică. Este posibil ca și stupefianta răzgândire a contemporanilor lui Christos să fi fost cauzată de o pendulare a intereselor, de la cel îndepărtat al mântuirii la cele imediate ale ierarhiilor sociale.

            Dar de ce cu atâta sălbăticie, de unde această sete de abominabil? Înseamnă că în afară de angoasa efemerității și de iluzia eternității (sau legat de acestea?), în firea noastră zace un monstru al răului, care pe măsură ce răbufnește produce remușcări, acestea generează la rândul lor și mai multă răutate și, tot așa, într-o spirală a nesațului de a privi moartea direct în orbitele ei hâde.

            În acest context se înscrie, credem, și plăcerea de a răstigni. Cetățenii Ierusalimului antic nu numai că au impus răstignirea, dar au asistat cu satisfacție la supliciu, încântați să asculte gemetele, să audă piroanele cum sfărâmă oasele, să vadă scursorile morții cum se preling pe lemnul crucii. Mai rafinați, mai îndepărtați de sălbăticiunea animală, contemporanii noștri nu răstignesc cu piroane de oțel, ci țintuind frenetic cu minciuni și denigrări până la anihilarea totală. Asemănarea cu răstignirea rezidă în voluptatea de a face rău, în satisfacția de a nu avea niciun scrupul, în obstinația facerii de rău.

            Cu mai mult de jumătate de viață în urmă, un tânăr profesor din Tulcea a părăsit fără voie România. Așa era pe atunci, posibilitatea de a călători nu constituia un drept natural, ci o favoare greu aprobată, trecerea graniței fiind mai dificilă decât o evadare, iar comiterea ei un delict contra statului, tratat ca atare. Nici nu se mai foloseau verbele normale a pleca, a se duce, exprimarea stranie era că fugi din țară. Pe urma fugarului se declanșa o anchetă oficială, erau chemați martori, datori conform legii să se prezinte, să dea declarații, să răspundă la întrebări, ca la orice poliție, procuratură sau instanță de judecată. În cazul profesorului din Tulcea a fost chemat la audieri și un coleg care, după mai mult de jumătate de viață, candidează la Președinție. În țara în care nu mai avem medici, nu mai avem curieri, nu mai sunt țărani, instalatori, lăcătuși mecanici, ne prisosesc delatorii și gestionarii de echivocuri. Unul dintre aceștia a lansat neghiobia că prezidențiabilul ar fi colaborat cu Securitatea, în înțelesul odios al expresiei. Știe bine că turnătorii erau strict conspirați, erau feriți să facă declarații sub identitatea reală, să fie martori, că prezidențiabilul nu a declarat nimic defavorabil fugarului. Totuși, cei interesați să-l compromită au întreținut colportarea prin ambiguități repetate cu obstinație toată Săptămâna Mare. Mă stupefia perseverența lor mârșavă într-o Săptămână în care destinatarii colportărilor erau preocupați să se spovedească, să se împărtășească sau, măcar, să fie mai puțin răi. Parcă-i vedeam pe călăii de imagine răscrăcărați pe o cruce culcată la pământ, bocănind cu satisfacție piroanele, mândri de cât de netrebnici pot fi.

Prin ciudățenia coincidențelor, în aceleași zile aflam că administratorii Cimitirului Eternitatea s-au găsit să desființeze mormântul lui Cezar Ivănescu. Se pare că prin implicarea primarului ieșean impietatea culturală a fost evitată. Incidentul mi-a amintit că l-am cunoscut pe deosebitul poet tot în Săptămâna Mare, în urmă cu 17 ani. Era în ajunul morții sale neașteptate. De la mine a plecat spre Iași, cu oprire la clinica din Bacău pentru intervenția chirurgicală minoră de la care i s-a tras moartea. Era răscolit de netrebnicia reproșurilor publice că ar fi colaborat cu fosta Securitate. Nu era decât închipuirea cu rea-credință a unui rival la gloria literară, semn că și drumul spre Parnas poate fi flancat cu răstigniți, ca și drumul spre Palatul Cotroceni. I-am făgăduit asistența ca avocat, dar moartea imediată i-a închis dosarul.

Sabia cu două tăișuri a lustrației a fost destul de repede transformată de sistemul instituțional autohton în satâr de tocat carne. Aidoma zarafilor din Templu, unii dintre membrii Colegiului de conducere a CNSAS au transformat repede demnitatea lor bine plătită în șansă pentru traficarea de secrete ori de fabricare a unor ticluite dezvăluiri. Rivalul nefericitului Cezar Ivănescu a fost Mircea Dinescu, care a profitat de autoritatea de membru al Colegiului. Deși legislația deconspirării e foarte strictă în legătură cu protecția reputațiilor, colportorul n-a pățit nimic pentru minciunile proferate cu aplombul deținătorului oficial de secrete. Un alt membru al Colegiului, Florian Bichir, a terfelit reputația unui înalt cleric, omul de la CNSAS fiind implicat în disputa dintre Arhiepiscopia Romano-catolică de București și constructorii abuzivi ai megaconstrucției de lângă Catedrală. Inclusiv scotocirea după depoziția de martor a candidatului la Președinție și etalarea acesteia s-a făcut tot de către un membru sau membră a colegiului, a cărui identitate CNSAS se străduiește să nu o afle.

Inițiate de regretatul luptător anticomunist Ticu Dumitrescu, procedura deconspirării și organismul care o gestionează aveau menirea să marcheze un nou început pentru curățenia sufletească a românilor. S-a întâmplat exact invers. Plăcerea de a răstigni se dovedește mai puternică decât setea de adevăr.