Autor: MIRCEA ELIADE
Articol apărut în CERTITUNEA Nr. 141
Cred că foarte puțini dintre cei care se ocupă de istoria naționalităților europene și de originea „conștiinței naționale” pe continent știu că abatele Gioacchino da Fiore (sfîrșitul sec[olului] al Xll-lea, începutul sec[olului] al XlII-lea) a fost primul patriot italian. El cel dintîi își mărturisește nădejdea în unitatea Italiei. Pentru el, dușmanii națiunii italiene, ai lui populus latinus, sînt dușmanii „poporului ales”. Toți năvălitorii barbari de la nord – lombarzii, francii, normanzii, germanii – joacă același rol pe care l-au avut asirienii în istoria celuilalt „popor ales”, evreii.
Ei vin să „pedepsească”, să împlineasca porunca Domnului; italienii suferă de pe urmă năvălirilor barbare întocmai așa cum au suferit și evreii de la babilonieni și asirieni: pentru că n-au fost vrednici să păstreze curată Legea Nouă pe care Dumnezeu le-o dăduse prin Isus Cristos. Italienii sînt cel din urmă „popor ales” – după evrei și după greci – și sînt cu atît mai venerabili; căci nu s-a spus: „Cei de pe urmă vor fi cei dintîi”? […].
Este drept că la originea oricărei „conștiințe naționale” stă un anumit profetism. Să ne amintim cum am dobîndit noi, românii, conștiința națională – și vom înțelege cît de organic este legat „profetismul” de „patriotism”. Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea au cunoscut însa o „conștiință socială” luminată și fructificată mai ales de profetisme sociale, cu structura laică, iluministă. În Apus, și mai cu seama în Franța și Italia, acest „profetism”, social și patriotic în același timp, atacă vehement Biserica romano-catolică. Pe de o parte, pentru rolul ei secular – pe de altă parte, pentru „universalismul” ei, pentru ecumenicitatea ei.
Revoluția Franceză – izvorul tuturor „patriotismelor” – a fost cea dintîi mișcare care a pus în circulație ideea de „rasă” (nobilii erau urîti pentru că erau „germani”, năvălitori, „străini”) și ideea de „valori naționale”, de „creații etnice” (Zeița Rațiunii este zeiță franceză etc) […].
Profesorul Nae Ionescu, în două articole din revista de critică teologică Predania, ortodoxiile pot fi naționale – dar catolicismul nu poate fi decît supranațional. Și este firesc ca cel mai original mistic și profet al catolicismului, Gioacchino, pe care Roma nu l-a putut sanctifica, este firesc ca starețul calabrez alimentat de idei și viziuni răsăritene să aibă, cel dintîi, intuiția patriotismului.
Dar observați bine că un asemenea „patriotism”, crescut din conștiința apartenenței la un „popor ales”, străbătut de idei mesianice și fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întîlnește în istoria modernă decît la ruși, popor prin excelență „ortodox”. Celelalte patriotisme s-au născut în afara creștinismului. Patriotismul-tip – cel francez – este laic și anticlerical prin excelență.
La noi, pașoptiștii au introdus un patriotism profetic și social – dar (chiar atunci cînd era „biblic”, ca la Heliade Rădulescu) fără nici un contact viu cu Biserica. Pașoptiștii români imitau anticlericalismul francez. Și pe jumatate aveau dreptate; căci, deși ortodoxia nu se amestecase în politică și economie, cum se amestecă de la începutul ei Biserica romano-catolică, totuși, o dată cu fanariotismul, ortodoxia se înstrăinase (grecii) și se amesteca prea mult în treburile lumești. (Deși acest amestec era oarecum pasiv; preoții și călugării greci se îmbogățeau și asupreau – nu aveau destulă vitalitate ca să domine politic o țară.) Atitudinea anticlericală a pașoptiștilor români corespunde întru totul atitudinii anticatolice a francezilor. Căci Biserica ortodoxă era atunci străină, și averile ei plecau dincolo de granițele țării, de unde îi venea și puterea seculară (compară cu Roma).
Cînd ortodoxia româneasca a devenit din nou naționala, ea nu mai putea fi în conflict cu „patriotismul”.
Astăzi, toate semnele ne vestesc o nouă intervenție a creștinismului răsăritean, ortodox, în istoria româneasca. O asemenea apropiere a ortodoxiei de istorie nu poate fructifica însă decît angrenată într-o filozofie creștină a istoriei (ca a lui Gioacchino da Fiore, de pildă) care să țină seama de „popoare alese”.
Justificarea interesului ortodoxiei pentru istorie nu poate fi validată decît la nivelul concepției despre „poporul ales”. Acum e timpul „profeților” și al „filozofilor istoriei” care să continue pe Gioacchino da Fiore. Mai exact, să fructifice învățătura lui, care a ratat în Apus – deși pornea de prin părțile noastre, ale Răsăritului.
Titlul original al eseului: „Nota de patriotism” (extras)
Sursă: Mircea Eliade, „FRAGMENTARIUM”, Editura Humanitas, 1994
[…] Credit foto: Certitudinea, nr. 141 […]
„Voi, acei care veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii“ – C.Z.C.
Textul lui Mircea Eliade explică de ce Corneliu Zelea Codreanu a introdus în Ortodoxia naţională tema jertfirii de bună voie și din dragoste pentru Neam precum și tema acceptării „botezului morţii“ pentru Neam ca o garanţie a dobândirii nemuririi zalmoxiene. Codreanu le-a spus legionarilor că sunt aleșii lui Dumnezeu numai în sensul asumării jerfirii pentru păcatele Neamului românesc așa cum Iisus Hristos s-a jertfit pe Cruce pentru păcatele poporul iudeu-evreu. Ulterior, Pavel a interpretat jertfa lui Hristos ca fiind pentru păcatele întregii lumi.
Corneliu Zelea Codreanu se adresa camarazilor săi legionari, în prefaţa cărţii Pentru legionari:
„Carmen Sylva, 6 decembrie 1935,
LEGIONARI,
Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toţi legionarii: din sat, din fabrică şi din universitate. Nu ţin seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărţi. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi. (…)
Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară şi nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume. Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii. Şi la voi, acei ce veţi trebui să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor. “
Mișcarea Legionară NU a pus bazele unei noi credinţe religioase, cu influenţe necanonice păgâne, chiar dacă capitanul Zelea-Codreanu a evocat vreodată – pilduitor – spiritul de sacrificiu din luptă al tracilor. Mircea Eliade nu a introdus nici el elemente daco-zalmoxiene în vreo nouă credinţă legionară, detaşată de Biserica Ortodoxă, cum s-a mai scris în Certitudinea, fără nici un fundament, cum că Eliade ar prezenta „mișcarea Legiunii ca promotoare a unei noi religii a misterelor“ bazată pe zalmoxianism.
–
Dovada e articolul „Biserica în Statul Legionar“, publicat în primul număr al ziarului interbelic Cuvântul – „Serie nouă“, din 14 octombrie 1940, ziar aflat sub tutela spirituală a filozofului Nae Ionescu:
–
« Biserica în Statul Legionar
Dumnezeu a fost cu noi, cu „nebunii pentru Hristos“. Sfântul Arhanghel Mihail ne-a ocrotit… Numai pământul, cu pământenii şi „pământeştii“ lui, ne-a fost protivnic. Am biruit şi din această pricină.
Acum, dacă starea lucrurilor după pământeasca socoteală s-a răsturnat, se întreabă „lumea“, adică pământenii: ce au de gând să facă Legionarii?
Se întreabă mai ales unii prea „pământeşti“ slujitori ai Bisericii: Ce va face Statul Legionar cu Biserica?
Întrebarea este vicleană pentru că este pusă pieziş. Este pusă aşa, nu de Preoţii Legionari, precum nici de adevăraţii slujitori ai Bisericii, chiar nelegionari, – ci este pusă de un anumit fel de „slujitori“ ai Sfintelor Altare, cari au confundat şi confundă încă socoteala lor pământească cu divina chemare a Sfintei Preoţii. Şi atunci, grija lor cea mare nu este alipită chiar de rânduiala şi binele pe care trebue să-l dea „lumii“ Biserica. Ci grija lor este de felul cum li se vor încurca prea pământeştile lor socoteli. Pentrucă aceste socoteli, ale acelora cari nu sunt călăuziţi de Duhul lui Hristos, într’adevăr se încurcă.
Se încurcă, nu prentrucă Statul Legionar este împotriva cuiva – Doamne fereşte! Nu este împotriva niciunui om cumsecade: Cu atât mai mult: nu este nicidecum împotriva Bisericii şi a sfinţilor Ei slujitori !
Dar, este acest Stat Legionar duşmanul cel mai hotărât al minciunii şi nerânduelii!
Statul legionar este cel mai mare iubitor al adevărului, dreptăţii şi ordinei!
Şi ordine trebuie făcută şi în Biserică. Şi este foarte uşor de făcut. Cum?
Simplu: Statul Legionar vrea să-şi statornicească rostul pe slava lui Dumnezeu. Şi aceasta se dă numai celor ce trăesc şi luptă pentru Biserica Lui. Aşa cum au făcut martirii legionari, în frunte cu Căpitanul.
Iar cei vii, cei rămaşi, vor putea-o face prin înstăpânirea din nou, în România Legionară, a respectului deplin şi împlinirii totale a Sfintelor Canoane şi a Legiuirilor Bisericii. Nimic altceva mai mult. Dar, atâta este de ajuns. Atâta este totul.
Va fi cea mai mare faptă a Statului Legionar. Sunt „pământeni“ cari sunt certaţi cu Rânduiala şi Legile Bisericii?
Nu va fi vina Statului Legionar dacă îi va obliga să tragă consecinţele pe toţi protivnicii Bisericii. Oricine ar fi ei. Pentru Statul Legionar stă, mai presus de orice: Biserica.»
– – – – – – –
Deşi articolul este semnat de părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine curate, subiectul, sub acelaşi titlu, a fost în prealabil dezbătut în cadrul cuibului legionar Axa, din Bucureşti şi reprezintă astfel poziţia Mişcării Legionare faţă de Biserică, şi înainte şi după înfiinţarea statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 – 14 februarie 1941). Cuibului Axa îi sunt asociate nume celebre, ca lideri sau participanţi, precum Mihail Polihroniade, Ion Moţa şi Mircea Eliade.
La „Cuvântul“ scriau Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Lucian Blaga, Adrian Maniu ş.a.
————————-
Mişcarea Legionară recunoştea o singură Biserică, o singură Credinţă, deci, cea creştin ortodoxă, punând insistent, cum se vede, accentul pe respectarea canoanelor ei. Referirea căpitanului Zelea-Codreanu la traci este, evident, numai o pildă privind vitejia celebră în antichitate a strămoşilor neamului românesc, vitejii traci (care se întindeau până în Anatolia de azi, unde era cetatea tracă Troia), nu o întoarcere la religia geto-dacilor (care erau doar o parte din marele neam al tracilor).
Dacii sacrificau ritualic (ucideau) „soli“ pentru a-i trimite la Zalmoxe, dacă este să-i credem pe detractorii greci antici, căci de fapt dacii nu ne-au lăsat mărturii ale unei asemenea „spiritualităţi“. Cum să construieşti azi o nouă credinţă, îndreptată de fapt împotriva Bisericii, bazată pe mărturiile indirecte (detractoare adesea) ale grecilor despre credinţele dacilor?
Iată părerea oficială a Bisericii Ortodoxe Române despre Mișcarea Legionară exprimată de Bartolomeu Anania
Raportul colonelului Crăciun către Ministerul de Interne la încheierea reeducării finale de la Aiud din anii 1962-1964 conţine o referire și la declaraţia scrisă a deţinutului Valeriu Anania – Bartolomeu – viitorul mitropolit al Clujului.
„Anania Valeriu, preot călugăr, fost bibliotecarul Mitropoliei Bucureşti, fost şef de grup FDC (Frătie de Cruce) a spus: «C.Z.Codreanu şi-a început cariera politică printr-o crimă, el a generat, a încurajat un adevărat curent criminal legionar. Horia Sima a desăvârşit acest curent, pe care-l conduce şi astăzi prin activitatea lui trădătoare de peste graniţă.
Încercările legionarilor de a justifica crimele prin texte biblice, se întemeiază pe deformări şi interpretări false ale citatelor. Încercarea lui C.Z.Codreanu de a imprima crimelor caracter de jertfă, nu are nici un temei. Cei care am slujit biserica am acţionat din plin, unii la început, alţii şi acum, pentru menţinerea mitului legionar, am participat – unii direct la crime şi jafuri – alături de legionari, cei mai mari criminali din istoria poporului român.»“. (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud: peisaj lăuntric memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, pp.238-239)
Valeriu Anania avea posibilitatea, în Memoriile sale, să se dezică de declaraţia scrisă, dată în faţa colonelului Crăciun. Părerea din închisoare a lui Anania – întărită într-o discuţie personală din cabinetul său de mitropolit la Cluj – este împărtășită de majoritatea ierarhilor actuali ai BOR, inclusiv de patriarhul Daniel și de mitropolitul Teofan.
La Aiud, de unde raporta colonelul Crăciun despre ce declara Bartolomeu Anania despre mişcarea legionară, acesta era supus unui groaznic regim de „reeducare“.
Citatul provine probabil de la pagina 165 a lucrării „Bartolomeu Valeriu Anania si reeducarea de la Aiud. Noi contribuţii documentare: dosarele Securităţii“.
Dar e rupt din context dacă nu se arată că autorul lucrării – doctorul în istorie Dragoş Ursu – demonstrează teroarea la care au fost supuşi cei „reeducaţi“ pentru a se ajunge la asemenea declaraţii forţate cu care se lăuda Crăciun, neexistând totuşi un document semnat de Anania în acest sens, de incriminare a mişcării legionare cu acele cuvinte.
–
În plus, nu li se pot atribui „inclusiv“ patriarhului Daniel și mitropolitului Teofan (cu care V. M. are răfuieli personale, afirmate în mod repetat), lucruri pe care nu le-au spus vreodată, doar din dorinţa personală a unora de a promova o ură sau o falie cât mai adâncă între Biserică şi Mişcarea Legionară.
Câtă rătăcire rătăcitoare!
Căci, dimpotrivă, Bartolomeu Anania chiar a „dezminţit“ toate aceste asemenea declaraţii date sau ajunse la Securitate.
Atfel, Bartolomeu Anania s-a dezis de ceea ce a turnat la Securitate, arătând în Jurnal că fusese drogat (cu scopolamină) când a făcut turnătoriile şi descrie efectul drogului asupra sa
În articolul „Testamentul şi Dosarul de Securitate al Părintelui Bartolomeu Anania“ (publicat de către cercatătoarea Ioana Diaconescu pe Marturisitorii ) se arată că părintele Anania „fusese drogat cu scopolamină, substanţă halucinogenă folosită frecvent în închisorile comuniste pentru a dezlega limba deţinuţilor politici. Oroarea se petrecuse în arestul Securităţii din Ploieşti, unde era comandant Mauriciu Ştrul“, un evreu comunist.
—
Iată, deci, cum relata Bartolomeu Anania în Jurnal efectul drogurilor asupra, cum „serul adevărului“ (al diavolului, mai corect) îl împingea să facă denunţuri false pentru Securitate:
„[…] pe măsură ce scriam, creştea în mine un fel de poftă de a spune, de a mărturisi, de a-mi descărca sufletul şi năduful, de a denunţa, de a nu lăsa să-mi scape nici un amănunt. Mai mult, îmi răsturnasem perspective şi, de unde pînă unde aici mă dominase tendinţa de a-mi apăra prietenii şi a pune cît mai puţin pe seama lor, acum simţeam un fel de voluptate să le descopăr fapta şi atitudini care-i calificau drept adversar ai regimului. Pornirea aceasta – căci era pornire – m-a stăpînit şi în ziua următoare, şi-mi aminteam nu numai de Firmilian şi Valerian Zaharia, foşti legionari şi deveniţi arhierei ai Sinodului –, ci şi – cu mai multă mîhnire – de mitropolitul Tit Simedrea, fost al Bucovinei, om care nu făcuse politică, dar, în spusele mele, era autorul unor ectenii speciale antisovietice, pe care le difuzase în timpul războiului din Răsărit […] Pe episcopul Teoctist Arăpaş îl văzusem odată plîngînd la mormîntul lui Ştefan cel Mare şi-i denunţam acum lacrimile ca pe o mărturie a sentimentelor lui naţionaliste şi reacţionare. Scriam, scriam şi nu mă opream şi mă miram de mine şi continuam să scriu, prins de un fel de furie împotriva tuturor celor ce erau atunci liberi, în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău. Eram, pînă la un punct, conştient de ceea ce făceam, dar simţeam o plăcere dureroasă de a-mi biciui, astfel, conştiinţa şi de a săvîrşi o nelegiuire împotriva propriei mele naturi. În noaptea aceea nu puteam dormi, mă gîndeam la ceea ce aş putea scrie în ziua următoare. Deodată m-a săgetat o întrebare: Ce se întîmplă cu tine? […] De ce te repezi cu atîta furie împotriva unor oameni pe care-i stimezi şi-i iubeşti? […] O umbră mi s-a luat de pe ochi; descopeream că întotdeauna fusesem scos din celulă foarte devreme dimineaţa şi întotdeauna mi se adusese cafeaua în camera de anchetă […] Auzisem fără să cred prea mult – că Securitatea obişnuieşte să pună, în mîncare, unor deţinuţi, droguri de «sinceritate» care îi face să-şi schimbe psihologia şi să declare tot ce ştiu. […] În ziua următoare am început să-mi amintesc lucid ceea ce scrisesem mai înainte; mă prindea mirarea, ruşinea şi scîrba de mine însumi – aveam mustrări de conştiinţă. […]”.
–
Apoi e o perfidie nebunească, evidentă, să spui că declaraţia luată sub drogarea în puşcărie a părintelui Anania de către torţionarul Mauriciu Ştrul – general maior evreu de Securitate – e „părerea oficială a Bisericii Ortodoxe Române despre Mișcarea Legionară exprimată de Bartolomeu Anania“. Cum e posibil aşa ceva?
–
Metodele lui Mauriciu Ştrul, conform declarațiilor date mai târziu de foștii deținuții politici, erau de o perfidie si o cruzime deosebite față de cei arestați și anchetați. Când de la sediul Securității din Focșani a condus reprimarea revoltelor țărănești din Vrancea din 1950 – 1951, securiștii aflați sub ordinele sale îi legau cu sârmă ghimpată pe cei prinși, după care aceștia erau umiliți și scuipați, înainte de a fi ucişi.
Legionarul Grigore Caraza (21 ani de temniţă) consemnează despre trădătorul Valeriu Anania – care a participat activ la Reeducarea finală de la Aiud – în cartea sa de memorii Aiud însângerat:
„Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa zisa cultularizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri. Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mîinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. … – Auziţi, voi cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o şoaptă, frate drag, ce zici?“.
Aceste cuvinte erau menite să-i determine pe deţinuţi să accepte semnarea unei declaraţii de reeducat.
Minciunile REEDUCATORULUI VALERIU ANANIA demascate de Grigore Caraza și Nistor Chioreanu.
În Morminte vii, memorialistul Nistor Chioreanu prezintă şi el un episod legat de viitorul mitropolit: „A doua zi când am venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea…Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul VALERIU ANANIA, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. NUMAI A CĂLUGĂR NU ARĂTA. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine. Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm…“.
Grigore Caraza afirmă: „Prin excelenţă, CARTEA CU PRICINA ESTE OPERA CĂLUGĂRULUI NOSTRU VALERIU ANANIA. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor activităţi cultural-educative. Acele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că PRIMUL DINTRE CEI 64 ESTE VALERIU ANANIA, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.“.
Citatele sunt din cartea Aiud însângerat dăruită, cu o dedicaţie specială și personală, de monumentul de dârzenie Grigore Caraza
Trăirile subiective ale celor deţinuţi şi supuşi de torţionarii lor celor mai diabolice metode de reeducare impuse de către ocupanţii României – droguri, bătăi, înfometare etc.-, ca şi faptele şi gândurile lor, nu pot fi reţinute ca opinii şi model de gândire şi nici ca vinovăţii.
Aceasta este şi raţiunea pentru care informatorii din detenţie sunt o categorie exceptată de la legea CNSAS ca fiind colaboratori ai poliţiei politice.
Toţi cei închişi erau victimele poliţiei politice.
Părintele Anania nu a fost important în detenţia de la Aiud.
Aceasta e una din concluziile cercetătorului Dragoş Ursu, cel care a şi scos la lumină documentele CNSAS referitor la părinte în lucrarea sa „Bartolomeu Valeriu Anania si reeducarea de la Aiud“, el arătând clar că:
„Pentru conducerea Grupului Operativ Aiud, organismul de Securitate care coordona reeducarea, Bartolomeu Anania nu a fost o miză «principală» în procesul reeducării, colonelul Crăciun şi ofiţerii săi concentrându-se asupra deţinuţilor cu grade şi funcţii în organizaţia legionară.“
Iar altă observaţie importantă a cercetătorului istoric este aceea că securiştii delegaţi în Grupul Operativ de „reeducare“ de la Aiud, în frunte cu colonelul Crăciun (care s-a ocupat de părintele Anania) voiau să se laude cu rezultatele „muncii“ lor la Ministerul de Interne şi de aceea raportau exagerându-şi aceste rezultate („«medalia victoriei» pentru Grupul Operativ, care
putea ilustra conducerii Ministerului de Interne şi Partidului
succesul reeducării“). Cele ce le-ar fi spus părintele Bartolomeu Anania de rău despre mişcarea legionară fac parte dintr-un asemenea raport scris de Crăciun şi putem foarte bine să ne gândim că erau mai mult o bravadă a securistului decât vorbele adevărate ale părintelui.
Dacă vrem să gândim nu numai în rău, avizi de rău, ci şi logic şi echidistant.
—
Între concluziile cercetătorului mai este şi aceea că Grupul Operativ al Securităţii a cultivat şi învrăjbirea între deţinuţii de la Aiud pentru ca aceştia, odată eliberaţi, să se urască şi să nu mai fie capabili să se reorganizeze. Ceea ce se vede că au reuşit din aşa-zisa „memorialistică din închisori“. „Tocmai de aceea – zice cercetătorul Dragoş Ursu -, efortul de a utiliza memorialistica ca pe o sursă unitară de reconstituire a reeducării e plină de pericole.
Încercarea de a extrage din fiecare mărturie câte ceva pentru a
finaliza puzzle-ul şi de a «împăca» mărturii contradictorii, se poate dovedi falimentară.“
Faptul că se trezesc unii acum să fabrice noi credinţe sau religii – opuse Bisericii – în care să se întemeieze, prin extrageri de texte, pe ce ar fi spus unii sau alţii în sau din închisorile politice, împotriva sau despre mişcarea legionară, pe când erau supuşi metodelor sofisticate de reeducare prin teroare, nu e o cale spre rătăcire? Să întemeiezi o nouă credinţă pe asemenea alegaţii nu înseamnă ca peste veac să dai câştig lucrăturii Securităţii, care doar a lăsat sămânţa diversiunii să încolţească?
Valeriu Anania a explicat motivul dezicerii de Mișcarea Legionară (ML) .
„Mă hotărâsem să mă aşez pe poziţia nu a omului politic ci a teologului, şi să-mi motivez neaderenţa la ML prin incompatibilitatea dintre ideologia şi faptele ei, pe de o parte, şi învăţătura creştină, pe de alta. O asemenea paralelă nu se putea
face fără ample incursiuni în Biblie şi în Sfinţii Părinţi. Grigorescu părea
interesat, dar asesorii au obiectat – iritaţi că la adăpostul autoanalizei propagam
religia în penitenciar. Terminasem ce avusesem de spus – din toată treaba aceea – care a durat vreo trei zile – numai exorcismele mi-au fost penibile şi le-am făcut a contre-coeur – cu inima neîmpăcată -să faci fără să ai chef – am revenit la treburile mele.”, Valeriu Anania, Memorii, p. 328-329.
[…] Via Certitudinea: […]
[…] Autor: MIRCEA ELIADESursă: Certitudinea.coma […]
Pe scurt, într-un fel părintele Anania a vrut să joace şi Grupul Operativ al Securităţii, cel detaşat să facă reeducarea la Aiud.
A rămas ostil regimului comunist adus de tancurile sovietice, încercând, sub acoperirea „criticii“ legionarismului (critică care nu mai putea face rău cuiva acolo, atunci), să propage creştinismul ca formă de rezistenţă în faţa ateismului ofensiv al ocupantului străin. Asta era, o formă de rezistenţă şi de opunere – cum zice chiar el – ceea ce prezenta ca „motivare a neaderenţei la Mişcare Legionară“.
Iar colonelul Crăciun – cu care se cunoscuse de la prima arestare a lui Anania de către comuniştii iudei – a şi menţionat că Bartolomeu Anania era tot ostil, chiar şi când a scris certificatul de eliberare al acestuia din detenţia de la Aiud, din august 1964:
„În detenţie până în 1963 s-a menţinut pe o poziţie de ostilitate faţă de regimul nostru, iar în munca cultural-educativă a avut rezerve. Începând din 1963 şi-a schimbat atitudinea devenind un element combativ în demascarea activităţii organizaţiei legionare şi a şefilor ei. În prezent este folosit la
munci interioare unde depune un interes deosebit. TBC pulmonar stabilizat“.
—-
Dar tot ce semna Crăciun era adevărat? El spunea la minister, ca să susţină eliberarea lui Anania, că acesta condamnase legionarismul etc. Dar cei doi aveau şi o relaţie secretă, în care Crăciun îşi cam trăda superiorii din ministerul de Interne, făcând ce credea el că e bine pentru Anania.
În Memoriile sale, părintele Anania zice despre Gheorghe Crăciun că în pieptul acestuia bătea o inimă românească (care şi ţinea, minimal, cât de cât, sărbătorile creştine) şi că i-a fost fel de apărător secret încă de la prima sa arestare de după instalarea comunsimului, la vremea grevei studenţeşti din Cluj, organizată de Anania, când Crăciun era chestor de Poliţie la Cluj şi i-a spus într-o discuţie de taină că va găsi o metodă să-l elibereze cât mai repede, în câteva zile, ceea ce a şi făcut.
„Ai fost arestat nu de mine – îi zicea Crăciun lui Anania în discuţia secretă, neoficială -, ci din ordinul inspectorului Mihai Patricu, om care nu vede dincolo de vârful nasului. Eu îţi sunt numai custode.“ Şi Crăciun chiar l-a eliberat cât mai repede atunci.
Cel care ceruse în minister arestarea părintelui Anania, adică „Mihai Patriciu“, era de fapt un iudeu clandestin, care înainte de clandestinizare purtase numele de Weiss şi Grünsperger, „unul dintre cei mai mari criminali ai Securității genocidare“, supranumit şi „călăul criminal al Clujului“.
În continuare, părintele Anania îşi aducea aminte în Memorii:
„Despre chestorul Crăciun aveam să mai au în anii următori; devenise colonel şi comandant se Securitate la Sibiu şi Braşov; şi avea să-mi fie «custode» în temniţa de la Aiud, al cărei comandant era în 1960, când am ajuns eu acolo. Dar despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească“.
Zice Militaru că l-aş „diaboliza“ pe Mugur Isărescu. Asta înseamnă să inventezi păcate unuia care nu are. Chiar aşa? Nu are „păcate“ grele Mugur Isărescu?
Adică vreau eu să-l fac să pară păcătos (căci acestea e sensul diabolizării) pe Isrăescu şi de aceea am prezentat contextul ascensiunii lui, când unchi îi era „patriarhul roşu“ al României?
Adesea prezint informaţii aproape necunoscute, în acest caz asumate chiar de Isrărescu, nu îl detractez sau „diabolizez“, nu calomniez şi nu fabric „adevăruri“, cum fac alţii de pe aici.
Am prezentat informaţii verificabile, dar care sunt în general ascunse sau nemediatizate.
Isărescu este cel care într-un interviu prezentat doar în forma tipărită a unei publicaţii culturale a relatat cum a „înţeles“ el, chiar atunci, în 1989, că România a pierdut un război economic cu Vestul, aşa că, oportunist şi carierist, s-a dus în SUA să negocieze termenii predării României, pentru ca învingătorii să îşi ia prada (să îşi ia „dividendele“ victoriei, zicea Isărescu).
Restul sunt detalii.
„Patriarhul roşu“ Iustinian Marina o fi avut şi bune şi rele, dar se vede că cei ca el au fost mai interesaţi de salvarea şi de supravieţuirea Bisericii, nu de politică. Nepotul Isărescu a fost însă interesat de propăşirea personală şi de bani, făcându-se sluga străinilor.
–
Însuşi Militaru arată mai sus că eu am citat opinia americanului Christopher Hitchens cum că patriarhul Iustinian era „o unealtă a sistemului comunist“, pentru ca imediat, mai jos, să spună că asta e opinia mea. Păi nu e a americanului pe care l-am citat? (Oricum, Militaru indică numere de pagini de carte inexistente, luând de bună numerotarea automată a postării pirat a cărţii mele – ediţia I-a -, scanată, ocerizată şi rearanjată de piraţi, dar cu un text alterat şi incomplet.)
Nici când am prezentat viziunea stângisto-comunistă a patriarhului Marina despre creştinism nu am făcut aprecieri personale că e „bună“ sau „greşită“. Ceea ce prezint de regulă sunt informaţii reale mai puţin vizibile pentru publicul larg, inclusiv ca opinii a diverşi autori şi analişti, pe care le găsesc interesante în contrast cu ce se impune în media largă sau „oficial“.
Fiecare pricepe, însă, cât poate.
Superficialii, care pricep doar cât pot sau cât vor, ar zice că la capitolul de început al cărţii mele „«Societatea Civilă» de sub ONG-urile Internaţionale – Organizaţii şi servicii secrete din umbră“, eu fac apologia creştinismului comunist – de data aceasta -, contrar a ceea ce aş fi susţinut în „Armaghedonul Templului lui Solomon“, deşi nu fac decât să prezint cum despre CIA există informaţii serioase şi credibile, despre implicarea în lichidarea papilor „comunişti“ de la Vatican, apropiaţi de Uniunea Sovietică în viziunea lor de ajutorare a săracilor lumii.
–
Sunt eu cumva comunist – şi de data aceasta – când scriu că „Evreii au dat anul jubileului pentru sacrificiul holocaustic de şase (milioane)“, în articolul „Nebunia lui șase milioane de evrei“, din februarie 2022 ?
Asta ar fi concluzia unui diversionist sau a unui superficial.
Căci pare să critic stricarea de către rabinii proto-sionişti şi proto-holocaustologi a sărbătorii din cartea Leviticul, din Tora (la noi în Vechiul Testament), capitolul 25 versul 10, unde stă scris că „…fiecare dintre voi se va întoarce la moşia lui şi fiecare dintre voi se va întoarce în familia lui“, fiind vorba, în trecut doar, la iudei, de întoarcerea în anul jubiliar (o dată la 50 de ani) la ordinea firească a lucrurilor, dar re-interpretatorii evrei ai acestui text nu numai că au înlăturat directiva de etică socială din text (care, în context, arăta şi iertarea datornicilor şi eliberarea sclavilor: „să întoarceţi înapoi pe fiecare om la familia lui“), dar au văzut altceva, rabinii evrei răstălmăcind această poruncă primită de Moise şi îngropând totodată, definitiv, şi dreptatea divină primordială, care, prin acest capitol din Levitic, restabilea egalitatea israeliţilor o dată la o generaţie (la 50 de ani), astfel ca cei săraci, cei îndatoraţi sau dependenţi şi fără pământ, să aibă un nou început, o nouă şansă. Se vede că atât de tare nu le-a plăcut iudeilor bogaţi această poruncă, încât nu numai că nu au respectat-o (nemaţinând datina jubileului), dar i-au dat, prin rabinii lor, şi un cu totul alt înţeles, asociindu-o absurd unei mistici a Holocaustului ce va fi (iar acum care a fost).
Iudeii Charles Kremer, Moses Rosen, Seymour Halpern ori Pacepa, plus organizaţiile iudaice americane, l-au distrus pe părintele Valerian Trifa în America, nu Biserica Ortodoxă Română.
–
Nici Bartolomeu Anania şi nici Biserica Ortodoxă Română nu au demarat în anii 60 ai secolului trecut „înlăturarea“ episcopului Valerian (Viorel) Trifa din SUA (cum susţine Vasilică Militaru, „împotriva“ mea sau a părintelui Anania, preluând şi exagerând unele alegaţii şi dezinformări provocatoare, cu origini securistice plecate de la generalul Mihai Pacepa, privind activitatea părintelui Valeriu Anania în SUA).
Este absolut falsă (ca de obicei?), fără regăsirea în realitatea evenimentelor, afirmaţia făcută aici de V.M. că părintele Anania ar fi „reușit să-l înlăture pe fostul comandant legionar Viorel Trifa, ajuns episcopul Valerian al diasporei rămânești din SUA și Canada. Anania și-a îndeplinit misiunea comuniștilor trecând Episcopia din America sub controlul patriarhului roșu Iustinian Marina“.
Pe părinţii Anania şi Trifa îi lega trecutul lor legionar şi nu erau duşmani.
Ca dovadă, EORA (Episcopia Ortodoxă Română din America, membră a Bisericii Ortodoxe a Americii) este şi în prezent autonomă, nefiind absolut niciodată pusă (de părintele Anania) „sub controlul patriarhului roșu Iustinian Marina“ (sau al BOR), cum susţine mereu nedocumentat şi pe lângă subiect Vasilică Militaru, căruia îi este evident mai uşor să improvizeze şi să denigreze în stânga şi în dreapta, decât să caute şi să prezinte nepartizan adevărul.
Aparenta rivalitate sau distanţarea dintre BOR şi episcopia ortodoxă română din SUA a existat, din cauze obiective, poate, din vremea celui de AL Doilea Război Mondial, când SUA şi România erau inamici, având cauze independente sau străine de preoţii români, după ce la începutul anilor 1930, parohiile românești din Statele Unite, auto-organizate într-un episcopat ortodox românesc, au primit chiar recunoașterea de către Biserica Ortodoxă Română, care în 1935 l-a trimis în SUA ca prim lider al episcopatului pe arhimandritul Policarp Morușca. Parohiile creştin ortodoxe româneşti din America existau de la începutul secolului, iar la organizarea lor a participat şi Biserica din ţară (această structură e consemnată în analele istorice ca EORA, Episcopatul Ortodox Român din America, spre deosebire de EMORA, Episcopatul Misionar Ortodox Român din America, creată în 1950 de Biserica Ortodoxă din ţară).
Reîntors în România în 1939, la o şedinţă a Sinodului, episcopul Policarp a fost reţinut în condiţii misterioase în timpul regimului regelui Carol al II-lea, a venit apoi războiul, iar după 1944, odată cu venirea comuniştilor la guvernare şi cu armata sovietică ocupantă prezentă în ţară, nu i s-a mai dat drumul să plece. Biserica s-a văzut nevoită să abandoneze episcopatul din America, în sensul tăierii lui de la bugetarea din ţară de către guvernanţi. Pentru a înţelege fenomenul, nu trebuie să înlăturăm informaţia că ortodocşii români din America erau structural şi sufleteşte alipiţi de cei ruşi „albi“ (anticomunişti, duşmăniţi de Uniunea Sovietică), în timp ce în România tocmai se instala încă o dictatură, cea sovietico-comunistă, Biserica trebuind să reziste intern sub un nou cezar despotic.
Nu Biserica, ci guvernul filo-sovietic al lui Petru Groza a rupt, prin decretul lege 166 din 1947, luându-şi singur această putere, episcopia din America de Biserica Ortodoxă din România, legea stabilind „dizolvarea“ episcopiei şi trecerea la pensie a episcopului Policarp Morușca. În acelaşi an, cu aceleaşi metode, acelaşi guvern îl obliga şi pe regele Mihai I să abdice de pe tronul României.
După emiterea decretului lege 166 din 1947, ce prevedea de fapt îndepărtarea ierarhilor bisericeşti în care regimul comunist nu avea încredere, din anul următor, 1948, „regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii «mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mânăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu». Erau acei aşa-numiţi „inspectori de culte“ din cadrul Ministerului de Culte – devenit Departament al Cultelor în 1958…“ (după pr. prof. dr. Ioan Dură, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981“)
În 1949, o altă lege a regimului de ocupaţie sovietică a impus ca liderii numiţi de Patriarhia Română pentru comunităţile ortodoxe române din alte ţări să fie aprobaţi de guvern, dar majoritatea românilor ortodocşi din America nu au acceptat această impunere şi, ca atare, nu au mai vrut nici un conducător bisericesc venit din România ocupată, chiar şi dacă acesta era cunoscut ca o persoană meritorie.
În aceste condiţii, pentru a nu-şi înceta prezenţa în SUA, Biserica a apelat la soluţia înfiinţării în 1950, printr-o decizie a Sfântului Sinod, a încă unei structuri, „Episcopatul Misionar Ortodox Român din America“ (EMORA), în fruntea căreia l-a numit pe părintele Andrei Moldovan, preot misionar în mai multe parohii româneşti din Statele Unite, cu începere din anul 1923, dar hirotonit canonic în cadrul BOR abia în 1950. El a condus episcopatul BOR din SUA până în 1963, când a murit, fiind succedat din 1965 de episcopul Victorin Ursache, şi el stabilit în America din 1956, unde a fost chemat de la Patriarhia Ierusalimului de către părintele episcop Moldovan, ca să fie profesor de teologie dogmatică, morală și pastorală la Seminarul teologic din South Canaan, Pennsylvania. Şi la Ierusalim, părintele Ursache reprezentase Biserica Ortodoxă Română.
Fiind practic prea puţin cunoscut Sinodului de la Bucureşti, Biserica l-a trimis pe părintele Anania în SUA ca să-l cunoască pe părintele Ursache. Astfel a rămas arhidiaconul Bartolomeu (Valeriu) Anania în SUA, nu ca şef al episcopiei BOR, ci mai degrabă ca un secretar şi ca reprezentant al Sinodului pe lângă noul episcop.
–
Atacul la părintele Viorel Trifa, şeful cu trecut legionar al structurii episcopale ortodoxe româneşti paralele, l-au iniţiat public nişte lideri iudei în 1961, pe când Bartolomeu Anania era încă închis în România, fiind arestat din anul 1958. Deci Anania nu avea cum să facă aceasta.
În America, acţiunea învinovăţirii ulterioare a lui Trifa a început chiar mai devreme, în 1952, când un doctor iudeu din New York, cu origini în România, pe nume Charles Kremer, a început să facă investigații şi să lanseze acuze, sesizând împotriva ierarhului român guvernul american (Casă Albă), Procurorul General al SUA, Oficiul de Imigrării și Congresul American.
Kremer era ajutat de numeroase organizații iudaice care „adunau numeroase probe care îl incriminau pe Trifa“.
Astfel, în 1961, şi rabinul Moses Rosen, venit din România şi aflat în vizită în SUA, „l-a demascat“ pe Trifa ca fiind chipurile unul dintre capii „Pogromului de la București“ din ianuarie 1941. Astfel că Trifa a fost acționat în justiție la presiunile congresmanului iudeu american Seymour Halpern (pe larg în Rochelle G. Saidel, „The Outraged Conscience. Seekers of Justice for Nazi War Criminals in America“ – la paginile 47-48 ale cărţii apare declaraţia lui Seymour Halpern, care detalia cum s-a înhămat din 1962 la distrugerea lui Trifa).
Dar avocatul lui Trifa l-a întrebat pe rabinul Rosen la proces: „L-ați văzut pe episcopul Trifa omorând evrei?” la care rabinul a replicat: „Nu, dar nu l-am văzut nici pe Hitler omorând evrei.“ Asta spune multe despre lipsa de obiectivitate a acuzelor iudaice privind „Holocaustul“ europenilor împotriva iudeilor.
Odată intrat însă în maşinăria ADL („ghestapoul evreiesc“), părintele Viorel Trifa era ca şi condamnat.
–
În falsele sale memorii „Orizonturi roşii”, generalul de Securitate Ioan Mihai Pacepa – care avea şi el origini iudaico-evreieşti – este cel care a declanşat alegaţiile că subminarea lui Trifa ar fi venit de la Securitate, care doar s-ar fi folosit de organizaţiile evreieşti influente. Pacepa spunea orice ca să lovească în regimul din care fugise şi pe care îl ura, căci regimul îl prinsese cu afaceri personale şi furturi, făcute prin Securitate, pe care o conducea. Aşadar Pacepa este cel care a lansat provocator dezinformarea că „în operaţiunea Securităţii împotriva lui Valerian Trifa, unul dintre agenţii serviciului secret comunist a fost călugărul Valeriu Anania“, care ar fi avut gradul de colonel de Securitate. Părintele Anania a negat tot timpul aceste alegaţii şi avea să fie confirmat, în timp, şi de CNSAS, care nu a găsit asemenea activităţi în dosarele lui Bartolomeu Anania, care nu a fost nici ofiţer de Securitate.
Ceea ce spune despre România fostul general Pacepa, „transfug politic“ în SUA (un trădător), sunt aproape numai minciuni răuvoitoare, fapt bine ştiut, în general. De remarcat şi că el spune în carte că iranieni sunt arabi, ceea ce este fals, dar denotă neseriozitatea sa.
–
Valeriu (Bartolomeu) Anania ajungea în SUA abia în 1966, deci.
În SUA, Anania nu îl „înlătură“ pe Trifa, cum pretind unii, care era în continuare lucrat de iudei, ci este delegat la o altă structură bisericească decât acesta.
Anania era detaşat în SUA la arhiepiscopia aparţinând de Biserica Ortodoxă Română, în timp ce în Trifa conducea, tot în SUA, „Episcopia Ortodoxă Română din America“, entitatea autonomă faţă de BOR, fiind integrată ca una dintre cele trei eparhii etnice ale „Bisericii Ortodoxe din America“, în care ruşii şi grecii sunt cei mai numeroşi.
Deci nu este deloc cum spune aici, pe Certitudinea, Vasilică Militaru, că Anania „a reușit să-l înlăture pe fostul comandant legionar Viorel Trifa“. Ei au funcţionat într-o veche aparentă rivalitate a celor două episcopii, declanşată de reţinerea misterioasă din 1939 a şefului episopieie din America în România (expusă şi în Memoriile lui Bartolomeu Anania şi în articolul – favorabil doar lui Trifu – al lui Ionuţ Ţene: „Episcopia Ortodoxă de Vatra, eparhie românească neinfestată de comunism pe pământ american“), rivalitate anterioară venirii comunismului în România şi mult anterioară sosirii părintelui Anania în SUA.
Bartolomeu Anania s-a reîntors în ţară din SUA în anul 1976.
Valerian Trifa a rămas în funcţia de arhiepiscop ortodox în SUA până în 1984 (nefiind deci „înlăturat“ de Anania), când, retrăgându-se urmare proceselor făcute de autorităţile americane instigate de iudei, a plecat din America în Portugalia, fiind înlocuit de arhiepiscopul ortodox român Nathaniel Popp, în funcţie şi acum, în vârstă de 83 de ani.
Sunt mulţi ani între plecarea lui Anania din SUA şi ulterioara retragere din funcţie a lui Trifa şi expulzarea lui din SUA la cererea iudeilor.
În 1973, ziarul evreiesc american The New York Times publicase un articol de investigație legat de Valerian Trifa, în care acesta recunoștea că a îmbrăcat uniformă verde a Gărzii de Fierm, dar că nu are de ce să îi fie rușine de trecutul său. În urma acestor campanii iudaice, la 25 august 1980, un tribunal american i-a retras cetățenia americană lui Trifa, iar pe 13 august 1984, el era deportat din SUA, după un lung proces cu statul american, care a durat aproximativ 9 ani de zile.
–
Adevărul nu este deloc prezentat sau „spus“ ascunzându-se realitatea că organizaţiile iudaice l-au atacat şi distrus pe părintele Valerian Trifa, şi susţinând alte false realităţi privind pretinsa „înlăturare“ a acestuia de către părintele Anania, cum afirmă pe aici acuzatorul permanent al Bisericii. Dimpotrivă!
–
Răuvoitorii invocă trunchiat Memoriile părintelui Anania ca să susţină că ar fi existat o ură între aceştia, pe baza unor critici ale lui Anania. Dar această susţinere a fost dezminţită din 2011 chiar de către episcopia autonomă din America, prin vocea părintelui Remus Grama, consilier pentru Relaţii Externe al Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Chiar dacă Anania îi mai zicea lui Trifa „păstorul rătăcit“ (nefiind preoţit regulamentar în cadrul BOR), iar Valerian Trifa îl mai cataloga pe Anania drept „oaia cea pierdută“, aceştia au avut în acelaşi timp şi o amiciţie necunoscută public, cum arată părintele Grama:
„Aceste altercaţii nu trebuie înţelese astăzi decât ca persiflări personale, pe care cei doi clerici şi le permiteau unul faţă de altul, în contextul intim al ceasurilor de relaxare dintre lungile conferinţe teologice de la Uppsala. Aş zice că ele sunt un fel de umor diplomatic, oarecum cu dinţi, cum se obişnuia în acei ani. Totuşi nu trebuie uitat că acelaşi mitropolit, Anania, n-a ezitat sa-l descrie pe Valerian, pe aceaşi pagină, ca pe un «episcop tânăr, cult, inteligent, întreprinzător, ambiţios, bun organizator şi bun orator…» (Anania, Memorii, p. 361). Extras din context, acest dialog poate fi uşor răstălmăcit.“ (Remus Grama, „De Mortuis Nihil Nisi Bonum“, articol postat pe site-ul episcopiei din SUA, orthodoxws.com)
Privind faptul că episcopul Trifa nu ar fi fost preoţit canonic, părintele Grama precizează că în anul 1964, moment la care se referă memoriile ierarhului clujean Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Valerian Trifa „era deja membru al Sfântului Sinod al Mitropoliei Ruseşti din America, fiind aşadar ierarh al acestei Biserici canonice…“.