Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 181

Libertatea prin exod. Ne pasă de acest mod dureros și riscant,  de a pleca dintr-un sistem care anula total libertatea de a gândi? Exodul cumplit de după 1945 nu-i comentat destul;  autoexilul e chiar recomandat de un președinte ca Băsescu, iar victime sunt tot tinerii care n-au loc în țara lor și-și iau lumea-n cap ca să iasă dintr-un stat unde ierarhizarea pe merit profesional a rămas iluzie. Cei care au rămas se pregătesc pentru exodul interior.

Christian W. Schenk întreabă repetat de ce nu avem o secție de traducere și de promovare a literaturii autohtone. Invers, există. Doctorul știe bine că, dacă nu ești tradus, n-ai cum să câștigi notorietate. Câștigă Solenoid. Iar Institutul „Wiesel”, subvenționat de stat, vrea să creeze un antisemitism artificial, dacă Stăniloae e blasfemiat, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Nichifor Crainic. La fel Edgar Papu, folosit de propagandiștii socialezi. Intenția sa protocronistă, stimabilă, a fost răstălmăcită, întoarsă pe dos de propagandiștii actuali, de „defectologii” care n-ar crede nicicum în întâietatea românilor niciunde.

Varujan Vosganian, scriind ce-a fost, cum a fost, nu s-a prefăcut: m-a convins că n-a știut ce se va întâmpla cu cei care au făcut pasul spre libertatea colectivă, printre care se afla. În momentul de față, cei cărora le e frică să nu-și piardă libertatea individuală se opun celor care abuzează de libertate, prin abuz de putere, disprețuind legislația. Ca ilegalistul de la Cotroceni. Nici eu nu știu ce va urma, dar semne bune nu sunt. Și de ce trebuie aprobare de la poliție pentru un miting stradal? Revoluția din ’89 a avut nevoie de aprobarea miliției? Chiar a avut-o, dar de la o parte a Securității. Canale pro-guvernamentale vorbesc de violențe la mitingul de duminică,12 ianuarie. N-au fost. În seara zilei de 20 decembrie, Ceaușescu vorbise gâjâit, la televizor, despre revoluționarii Timișoarei ca „fasciști”, atacatori de unități militare, vandalizatori de magazine.Vă sună cunoscut?

În agenda ministerială era trecută și susținerea presei. Cea „emancipată”. Numai că gazetarii independenți au intrat în gaura (din steag); au devenit dependenți de publicitate și de câștigat au câștigat comozii, fără măduvă spinală. Difuzarea presei a fost vândută unui arab, s-au privatizat și ziarele. Adevărul, a cărui poluare e maximă din cauza știrilor false, a rămas doar titlu de ziar, cumpărat de Dinu Patriciu în 2006, pentru „operațiuni media”, apoi, în 2012, de Cristian Burci, acuzat de infracțiuni economice. Cum spune sentința populară? „De vrei să nu te creadă, spune adevărul”.

Editurile performante, ca Minerva sau Univers,  au fost privatizate și ele. Avem case editoriale cu nume fălos: Ars Longa, Ambra, Arthur, Demiurg, Gama, Noapte Albă, Pisica Neagră, Seven Stars… Redactori de carte avizați, o, asta-i  mai greu de găsit.

 Opere complete Mircea Eliade? Dacă ne dă voie Norman Manea. Cât despre Cioran, ar fi de acord Marta Petreu, prefațată de același Manea, autorul volumului Anii de ucenicie ai lui August prostul, să se tipărească seria de autor Cioran? Cum, când filosoafa de la Cluj, membru al Academiei, îl vede fascist  și-și republică în SUA, la Chicago, în 2005, lucrarea de tinerețe, cu prefața lui Norman Manea? Să știe America toată  ce trecut „deocheat” a avut Cioran,vârful eseisticii franceze: An infamous Past: E.M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania

În schimb, în primul număr postsocialist al „României literare”, despre care am făcut vorbire, opera proletcultistului V.M. Galan era propusă de un cronicar ca „prima reconsiderare necesară”. A cincea roată la căruță, antologia prea generosului  Alex. Ștefănescu, apăruse la țanc din teascul  Cărții Românești. Deșliu, autor de poezie deformantă, ca Lazăr de la Rusca, pe care ne-au silit, ca elevi, s-o știm pe de rost și s-o recităm la serbări școlare,  revenise în prim plan, ca disident. Și câți disidenți închipuiți n-au ieșit pe strada noastră!

Ministrul Culturii l-a salutat pe primul reprezentant al clerului în CPUN: „un om care prezintă toate garanțiile, pastorul Tökes”. Ortodoxia lipsea. Femei „de bine”, deghizate în măicuțe, tulburau liturghia urlând: „Teoctist antihrist!”. Ei, mi-am zis: mai greșește și angelologul Pleșu.

A urmat (per)versiunea memoriilor. Victimele comunismului au rămas victime, cobaii au fost scuzați. Bogdan Teodorescu, de la revista „Convingeri comuniste”, s-a culcat convins de Marx-Engels-Stalin și s-a sculat țărănist. Din aceleași convingeri, turna – zice presa – la Securitate. Culmea e că scriitorii-activiști (sunt mulți și au indemnizații de merit) au încălecat cai mari și după acel Decembrie. Ca Mircea Radu Iacoban, al cărui portret de „scriitor-activist legat ombilical de PCR-Securitate, compromis”  îl face, în revista „Scriptor” de octombrie, 2024, Liviu Ioan Stoiciu, întrebându-se și întrebând: „de ce nu e condamnat de scriitorii ieșeni măcar pentru imoralitatea publică de care a dat dovadă până la Revoluție?”. Și LIS, căruia Iacoban, ca președinte perpetuu al Filialei Iași a USR, i-a blocat „cu orice preț primirea în Uniunea Scriitorilor”, continuă: „deși nu mă mai surprinde nimic, există o complicitate, în general, în sânul scriitorimii române cu toți cei care au colaborat cu PCR-Securitate”. Așa se face că nu s-a ținut seamă de „Lista rușinii”, făcută de Monica Lovinescu. De ce? Pentru că Revoluția a fost confiscată de vulpoiul Iliescu și ai lui, care n-au primit pedeapsă pentru „infracțiune de genocid” după căderea perechii Ceaușescu. Cifrele-dovezi date de Varujan Vosganian: „au murit 1.166 de persoane, cea mai mare parte tineri. Ciudat e că aproape o mie au fost uciși după fuga cuplului Ceaușescu, iar peste o sută chiar după ce fugarii fuseseră executați la gardul unei unități militare din Târgoviște.” (lucr. cit., pag. 97). Eu cred că numărătoarea morților nu s-a încheiat, iar numele călăilor vor rămâne necunoscute multă vreme. În cuvintele lui Varujan Vosganian, de la pag. 98: „numele victimelor, stânjenitoare pentru cei care le-au supraviețuit, au fost uitate”, în loc ca moartea lor să fie un mandat divin pentru noi, supraviețuitorii.

În dialogul Paler-Pleșu se spunea că nu se vrea plătiri de polițe. Dar s-au  plătit tot victimelor, prin alte tehnici și mijloace. Ia să vorbești despre țară sau despre statul paralel, că Mândruță a lu’ Brucan te face extremist.

Este în cartea (de data asta, nu a șoaptelor, ci a strigătelor pe hârtie) un pasaj care m-a copleșit, mi-a cauzat o emoție puternică, pură.

Un grup de răzvrătiți ocupase bulevardul din Piața Universității. Cum să facă față TAB-urilor, trupelor de asalt anti-tero cu aspect de coleoptere, scutierilor înarmați până-n dinți?

„Și atunci am făcut singurul lucru care ne stătea la îndemână, nu prea convinși la început, unii chiar descumpăniți, dacă nu de-a dreptul stânjeniți, urmându-ne unii altora pilda: am îngenuncheat în fața lor”.

 A urmat uruitul șenilelor, clefăind ca niște fălci enorme de monștri. „Se auzeau roțile lumii scrâșnind”. O mașină blindată ajunsese „la zece metri, nouă, opt”. Și atunci „cineva a avut ideea să se întindă pe pavaj, cu brațele în lături, în fața mașinii blindate care se apropia”. Răstignire pe crucea asfaltului? A fost tras într-o parte, în ultima clipă, de altcineva din grup. „Jertfa a fost amânată”, la patru după-amiază în București și tot atunci, la aceeași oră, la Timișoara, se trăgea în plin în manifestanți.

Mi-e greu să comentez altfel decât prin vorbele lui Rumi: „Când lumea te împinge în genunchi, ești în poziția perfectă pentru a te ruga”.

La închiderea acestor pagini, mi-am repetat principiul călăuzitor: să nu-mi pierd voința de a gândi liber. Și, da, Domnule Varujan Vosganian: „avem multe lucruri de gândit, dar și de făcut”.

Titlul original: „Dimensiunile libertății” (extras)