Autor: SEVER BOCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 185

Nu cred ca prezenţa mea la acel congres să fi deservit cauza alianţei cu Iugoslavia. Dimpotrivă. Simpla împrejurare de a fi putut atrage atenţia guvernului din Belgrad asupra primejdiei ce ameninţă relaţiile dintre cele două ţări, mi se pare un rezultat pe care dacă l-aş fi obţinut m’aş felicita. Demersurile amicale ale miniştrilor noştri de externe, în tot cazul, au lăsat zece ani în suferinţă aceste relaţii româno-sârbe.

Pe de altă parte, participarea mea a dat discuţiunilor din congres un caracter de obiectivitate. Am salvat cat s’a putut din aparenţe. N’au fost atacuri la adresa Iugoslaviei. Oratorii au rămas între marginile criticei permise între „aliaţi”. Despre aceasta organizatorii mă asiguraseră de altfel prealabil şi s’au ţinut de cuvânt. Din acest punct de vedere, departe de a fi încurajat, am împiedecat mai curând o demonstraţie regretabilă. La acest Congres au participat toate partidele şi cei mai de seamă oameni. Printre alţii, preşedintele societăţii noastre culturale „Astra”. Nu puteam să mă sustrag unui asemenea curent de opinie publică. Eu nu pot face aici pe micul dictator. Guvernez sprijinit pe opinia publică. Din punct de vedere local aceste relaţii româno-sârbe sunt, din nenorocire) destul de înveninate. Când s’a ajuns până la Congrese pentru regularea diferendelor dintre cele două ţări, e greu de a nu scrie satiră la adresa alianţelor.

O alianţă este un act bilateral, afacere între doi, bazată pe reciprocitate. Ori, Sârbii resping orice reciprocitate. Noi am acordat şi acordăm, minorităţii noastre sârbe, cele mai largi drepturi, toate drepturile la afirmarea culturei şi naţionalităţei lor. În schimbul acestei atitudini avem în regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor cea mai dureroasă asuprire a naţionalităţii româneşti.

Noi am reuşit să tranşăm toate diferendele noastre cu vecinii: cu Polonii, Cehoslovacii, cu foştii inamici, Bulgarii și Ungurii. Numai Belgradul n-are soluţiuni în chestia românească, sau dacă le are sunt soluţiuni cari nu se mai aplică azi în Europa faţă de nicio naţionalitate.

Minoritatea românească din Iugoslavia este cea mai asuprită minoritate din Europa. Numai ea nu îndrăzneşte nici să se prezinte în Gongresele europene. Reprezentantul ei care s’ar înfăţişa la un asemenea congres nu s’ar mai putea reîntoarce în patria sa. Când aceasta este realitatea, se mai poate vorbi de relaţii româno-sârbe? Curios, cum popoarele pot să uite! Între România şi Austro-Ungaria a existat o alianţă, mai bine de treizeci de ani, totdeauna „excelentă”, „sinceră”. Sfârşitul ei se cunoaşte. Alianţa româno-jugoslavă n’a ezitat să aleagă totuşi acelaş drum, al sincerităţii, neţinând seama de acea lecţie relativ recentă. Iritaţia mereu crescândă a spiritului public, n’au făcut imposibile, nici atunci, cele mai perfecte relaţii diplomatice. Diplomaţia e doar una, politica alta. Miniştrii de externe îşi pot reînoi mereu bunele relaţii, excelentele relaţii, dar ce valoare pot să aibă acestea, când sunt întemeiate pe sincere, pe nici măcar falsificate, ori reciproce.

Am fost întrebat: de ce am luat parte la un congres [n.r. Congresului românilor refugiaţi din Banatul iugoslav, Timişoara, 1 iunie 1930] îndreptat contra unui stat nouă aliat? Nu fac nicio taină din răspunsul pe care l-am dat, în esenţă următorul: 

Poporul român nu e animat de sentimente de ură faţă de Sârbi, dar sentimentele au si ele o logică a lor. Delà încheierea păcii s’au instituit zeci de comisii româno-iugoslave, fără să fi putut avansa nici cu o iotă cauza înţelegerii. Sârbii nu au nici un desagrament din aceasta. Dar Românii privesc cu mâhnire persecuţia elementului băştinaş din Banatul Iugoslav. Preoţii, învăţătorii au fost aproape toţi isgoniţi din puternicile şi înfloritoarele sate româneşti de altădată, tot de subt asuprire, dar de subt o asuprire incomparabil mai suportabilă ca asuprirea sârbească.

Din şcoale sunt isgonite în curând ultimele cărţi româneşti. În timpul din urmă s’a mers până la o gravă călcare a autonomiei bisericeşti a lui Şaguna, de care Ungurii niciodată nu s’au atins, ordonându-se comunelor bisericeşti româneşti să extrădeze extrasele matriculare în limba sârbă. Şi altele, şi altele. D. Mironescu şi Marincovici îşi pot strânge frecvent mâinile în asemenea situaţie, dar pe înfloritoarele plaiuri ale Văii Timişului şi  Begheiului s’a înstăpânit jalea, se joacă o tragedie, cu triste repercusiuni într’o zi, pentru pacea dintre cele două neamuri.

(Sever Bocu, „Congresul bănăţenilor refugiaţi”, revista BANATUL, 1930)

Cine a fost Sever Bocu

Sever Bocu (1874-1951) a fost un politician român, economist, ziarist, redactor la ziarul „Tribuna” din Arad, unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român, ulterior Partidul Naţional Ţărănesc, deputat reprezentant al Banatului, apoi ministru în guvernul lui Iuliu Maniu.

Aparţinea unei familii în care morala creştină şi credinţa în Dumnezeu s-au contopit într-o Religie a Libertăţii naţiunii române. Străbunul, Pavel Bocu, a fost tras pe roată în răscoala lui Horea de la 1784, iar tatăl său, învăţătorul Gheorghe Bocu, a fost şi el întemniţat datorită răspândirii Doinei lui Lucaciu în lumea satelor arădene şi bănăţene.

Sever Bocu a participat, ca jurnalist, la mişcarea politică din Transilvania şi Banat până la primul război mondial, fiind condamnat la închisoare, de justiţia maghiară, pentru curajul de a spune adevărul şi de a incrimina opresiunea naţională din monarhia austro-ungară. Privaţiunile şi temniţa nu i-au zdruncinat voinţa de a lupta cu toată puterea minţii pentru eliberarea provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea străină.

În 1916, la vârsta de 42 de ani, s-a înrolat voluntar în Armata Română, participând efectiv la campania miliară. Din însărcinarea guvernului român, a avut o contribuţie majoră la organizarea „Corpului voluntarilor români” din rândurile prizonierilor bănăţeni, ardeleni şi bucovineni internaţi în lagărele din Rusia. Pentru atitudinea din timpul războiului, justiţia din Ungaria l-a condamnat pe Sever Bocu, în contumacie, la pedeapsa capitală. Aceeaşi credinţă în biruinţa idealului unităţii românilor l-a determinat să plece la Paris, în toamna anului 1918, pentru a se alătura importantului grup de oameni politici şi apoi delegaţiei române la Conferinţa de Pace, în susţinerea recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri. Cu argumente istorice, geografice, economice, demografice, a militat aici pentru menţinerea integrităţii Banatului istoric şi unirea acestuia cu Regatul României.

În 1917 a editat, pentru prizonierii de război români din armata austro-ungară deportați în lagărele rusești, un ziar numit „România Mare”, cu un tiraj de 5.000 de exemplare. Editorialul primului număr a fost scris de către Octavian Goga.

Ziarul a fost trimis atât voluntarilor din Corpul de la Darnița (Ucraina), cât și, ulterior, celor din Siberia, fiind difuzat în lagăre pe grupuri (10-20 de exemplare la 100-200 de oameni).

El a fost trimis și unor personalităţi române aflate pe teritoriul rus, precum şi la Iaşi, membrilor guvernului, conducătorilor armatei, diferitelor personalităţi politice şi cultural-ştiinţifice, precum şi liderilor refugiaţilor ardeleni şi bucovineni.

După Primul Război Mondial a devenit unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român, ulterior ai Partidului Naţional Ţărănesc. A fost preşedintele organizaţiei din judeţul Timiş-Torontal a PNŢ.

În 1921 a fost ales deputat din partea acestui partid. „Directoratul Banatului” s-a aflat sub conducerea sa, fiind numit, în anul 1929, în fruntea Directoratului Ministerial VII Teritorial cu sediul la Timişoara. La alegerile din 1946 a fost ales, pentru ultima oară, deputat de Timiş-Torontal. Însă autorităţile comuniste de la Bucureşti şi ocupantul sovietic n-au mai permis deputaţilor Partidului Naţional Ţărănesc participarea la lucrările Camerei.

A fost arestat în noaptea de 5/6 Mai 1950 („Noaptea demnitarilor”), ca „lacheu al claselor exploatatoare din regimul burghezo-moşieresc” și trimis în închisoarea de la Sighet. Torturat de anchetatorii staliniști, a încetat din viaţă în data de 21 ianuarie 1951. Între temniţa maghiară de la începutul veacului al XX-lea şi închisoarea comunistă de la Sighet, viaţa şi activitatea lui Sever Bocu a fost o flacără nestinsă, care s-a mistuit fără reţinere pentru marile idealuri ale poporului român şi pentru propăşirea materială şi spirituală a provinciei sale de suflet: Banatul.