Autor: Nagy Attila-Mihai

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 115

La meciul de Cupa României la fotbal, între Sepsi și Voluntari, unii suporteri de la Sepsi s-au întors cu spatele la corul care cânta Imnul României. Gestul exprimă respingerea românilor, sentiment care domină conștiința colectivă a minorității secuiești și maghiare. Există, bineînțeles și excepții, mai ales în diaspora.

Acest refuz dovedește că unii români au dreptate atunci când vorbesc și condamnă refuzul ungurilor/secuilor față de români! De pildă scriitorul Ovidiu Hurduzeu îmi spunea că „singurul lucru care îi doare pe români din partea ungurilor este respingerea, în timp ce ei, românii, sunt primitori”.

Sau un fost ofițer de la Bodoc, lângă Sfântu Gheorghe, pentru că nu mai suportă în acea zona majoritar secuiască, „ura față de tot ce este românesc”, după 1989 s-a întors în Moldova natală.

Refuzul general a secuilor și ungurilor față de români se focalizează pe principalele simboluri ale românilor, ale autorității  statului român, imnul și drapelul, care exprimă în mod simbolic integritatea teritorială a României, apartenența organică a Transilvaniei la România. Respingerea acestor simboluri de către minoritatea maghiară înseamnă contestarea Trianonului și apartenența Ardealului la România.

Or, contestarea unor simboluri ale autorității, produce anti-simboluri, ale unei „autorități” contestatoare: Harta Ungariei Mari, Imnul Maghiar, imnul secuiesc, drapelul maghiar, drapelul secuiesc. În cazul drapelului maghiar, se creează diversiunea că e drapelul tuturor ungurilor.

Ca să ne explicăm de ce sunt folosite aceste simboluri ale anti-autorității, trebuie să coborâm din conștiința minorității maghiare/secuiești, la nivelul vieții sentimentale, personale și colective. Aceste anti-simboluri minoritare produc în sufletul ungurului/secuiului, când cânta imnul secuiesc sau când arborează drapelul secuiesc/maghiar, sentimentul dominării. Popular, s-ar traduce prin: „hai să le arătăm noi românilor”! Este dornța dominării unui alt grup, al românilor!

Acest sentiment „solemn” are o singură slăbiciune: e lipsit de temelia realității, e o iluzie sentimentală, care aduce după sine rolul compensator. Dar ce să compenseze? Această nevoie de dominare?

Un alt aspect al vieții sentimentale colective a maghiarimii e sentimentul pierderii, care a traumatizat maghiarimea în urma Trianonului. Sentimentul pierderii – și putem zice că e vorba și de sentimentul inferiorității față de români, datorită Trianonului – se compensează cu sentimentul dominării. Care este o iluzie, evident, căci compensarea unui eșec istoric e întotdeauna iluzorie, ireală, și  nu aduce nimic bun, doar conflicte!

Din cauza acestor iluzii, minoritatea maghiară/secuiască nu s-a integrat niciodată între români, în România, mai ales pe plan sentimental.

Marea problema a vieții sentimentale e că sentimentele sunt tentate să nu asculte de rațiune, ci de impulsurile oarbe ale inconștientului colectiv și personal. În situații conflictuale, acest plan sentimental devine violent prin orbire, fiind dominat de inconștient și foarte influențabil, prin manipulări, de interese străine.

În final, răspund și întrebării din titlu: se cântă imnul secuiesc din cauza acestui sentiment al dominării iluzorii, de a contesta autoritatea statului român asupra Ardealului. Pe fondul acestui sentiment a fost cântat imnul secuiesc la Liubiana, unde, de fapt, jucătorii secui reprezentau România. Și astfel s-au contestat pe ei înșiși, ca reprezentanți ale României.