Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 111

În mai 1848, se năștea, la Budapesta, Bonifaciu Florescu, fiul lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu din Țara Românească. Copilul nu a fost recunoscut de familia Luxiței, fiind adoptat de către propria sa mamă abia în 1858.

Absolvent al Facultății de Litere la Academia din Rennes (Franța), Bonifaciu Florescu obține licența în 1872, când se și căsătorește cu Rose-Henriette Le Roho d’Alcobia, tânăra urmașă a unei familii anglo-francezo-portugheze. Vine apoi în România și predă pentru scurt timp la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași. Intră însă în conflict cu Titu Maiorescu, care îl destituie în 1874, Bonifaciu fiind nevoit să se mute la București. Aici devine o prezență boemă și bizară a sfârșitului de veac XIX, remarcându-se ca poet, jurnalist și traducător.

Nașterea la Budapesta a fiului lui Nicolae Bălcescu nu are, bineînțeles, decât o relevanță simbolică privind subiectul abordat, faptul în sine neavând consecințe sociale sau culturale. El ilustrează însă o anumită „cursivitate” a relațiilor dintre Țările Române și Ungaria (inițial habsburgică și apoi austro-ungară), relații induse și de dominanta etnică românească a Transilvaniei confiscate de unguri.

Scandalul „FEDERAȚIUNEA” și textele lui Eminescu

„Istoria românească a Budapestei” are două aspecte. Unul este conflictual și se referă la personalități românești care, la Buda sau la Pesta, au luptat exclusiv pentru ideea de românism, celălalt fiind istoricește contribuabil masiv la dezvoltarea culturală, edilitară și economică a Budapestei și Ungariei.

Primul aspect este marcat, ca vârf de lance al unor relații încordate româno-maghiare, prin scandalul din 1870 de la revista „FEDERAȚIUNEA” din Pesta, provocat de publicarea celor trei articole fulminante ale lui Eminescu: „Să facem un Congres”, „În unire e tăria” și „Echilibrul”. În aceste articole, Eminescu (care semnase cu pseudonimul „Varro”) cerea autonomia Transilvaniei, unirea şi solidaritatea românilor, eliberarea naţiunilor de jugul asupritor austro-ungar, sfărâmarea dualismului, „dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ, pentru formularea acestor voinţe”.

„FEDERAȚIUNEA” era un „Jurnal politic, literar, comercial și economic”, apărut la Pesta cu începere de la 3/15 ianuarie 1868 și avându-l ca proprietar pe Alexandru Roman. Încă de la primul număr, „Federațiunea” s-a dovedit a fi un eficient instrument de luptă politică a românilor din Austro-Ungaria, proprietarul său reușind să-i imprime „un program național și social radical, capabil să opună rezistență fermă oprimării regimului dualist: cu puterea condeiului să apărăm drepturile noastre, să combatem nedreptatea și absolutismul îmbrăcat în zdrențe constituționale, să deșteptăm conștiința națională a confraților noștri”. 

În urma apariției celor trei articole semnate „Varro”, „Directorul cauzelor regești, ca procuror general în afacerile de presă” intentează proces conducerii ziarului pentru „delict de presă”. Eminescu însuși a fost supus unui interogatoriu, în ianuarie 1871. Intervenția revistei „Familia” de la Oradea în apărarea autorului și perspectiva unei revolte românești în imperiu au dus însă la tărăgănarea procesului și la prescrierea faptei, dosarul fiind închis fără să se pronunţe o sentinţă.

O listă sumară a personalităților române sau aromâne care au marcat (în ambele sensuri precizate) cultura, istoria și civilizația Budapestei în secolele XVIII și XIX îi include, obligatoriu, pe următorii, asupra cărora ne vom opri pe rând: Gheorghe Şincai, Atanasiu și Constantin Grabovsky, Gheorghe Simeon de Sina, Dimitrie Cozacovici, Dimitrie Lica, Emanuil Gojdu, Gheorghe Pomuţ, Alexandru Mocioni, Gheorghe Şerb, Dr. Iuliu Todorescu, Adalbert Cozmuța.

GHEORGHE ȘINCAI (1754-1916)

Gheorghe Şincai ajunge la Buda în luna octombrie 1803, stabilindu-se la Kovachich Márton care i-a asigurat casă şi masă în schimbul aranjării bibliotecii şi manuscriselor sale. Din 1804 lucrează la Tipografia din Buda, ca cenzor al acesteia. În 1806, încurajat de episcopul Samuil Vulcan din Oradea, Şincai începe a-şi tipări „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese”, ca supliment la „Calendarul de Buda”, cu o urmare în 1809. Publicarea Hronicii s-a întrerupt însă, fiind oprită de cenzură.
În anul 1812, simţindu-se marginalizat, Şincai şi-a dat demisia şi s-a mutat la familia Vass, la Sinea, unde a fost angajat ca perceptor. Aici i se crează condiţii prielnice continuării şi redactării operei sale. Hronica însă nu a putut vedea lumina tiparului în timpul vieţii autorului, fiind considerată de cenzură ca subversivă.
Şincai avea relaţii de specialitae şi personale cu mulţi scriitori maghiari, precum Kornidesz Dániel, Benkő József, Hadik Anrád, Pray György şi alţii. În locuinţa sa din Buda au poposit de mai multe ori prietenii săi maghiari pe care i-a vizitat la rîndul său. Prin lucrările sale de limbă, inclusiv prin colaborarea la „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”  (împreună cu Samuil Micu, Viena, 1780), Gh. Şincai a acţionat pentru temperarea etimologismului, simplificarea şi clarificarea definiţiilor, precizarea terminologiei.

ATANASIU și CONSTANTIN GRABOVSKY

Cei doi fraţi Atanasiu şi Constantin Grabovsky au venit din Mickolc şi s-au stabilit la Pesta, în jurul anului 1790. Amîndoi erau negustori de postavuri, dar afacerile le făceau separat. Atanasiu în 1806, iar Constantin în 1809 au devenit cetăţeni ai oraşului. În 1817, Constantin Grabovsky şi-a deschis un magazin mare şi renumit de postavuri care, în 1836, a fost strămutat în palatul său din piaţa Szinház (azi Vörösmarty), construit împreună cu renumitul (la vremea aceea) arhitect Hild József. Palatul l-a costat 33. 000 de florini. Casa lui a fost mereu deschisă unor personalități ca Moise Nicoară sau Dinicu Golescu. Aici s-a format prima societate a femeilor ortodoxe, şi tot aici a trăit și nepotul lui Atanasiu Grabovski, Andrei Şaguna. Mulţumită acestuia, din 1864 s-a reconstituit mitropolia ortodoxă română din Transilvania şi Ungaria.

GHEORGHE SIMEON DE SINA, cel mai bogat om din Imperiul Habsburgic, după familia ROTSCHILD

Pe data de 20 noiembrie 1782 s-a născut la Niş (Serbia) aromânul Gheorghe Simeon de Sina. A fost unul din cei mai renumiţi întreprinzători şi bancheri austrieci, membru al Camerei Magnaţilor Maghiari, precum şi consul general grec la Viena, în timpul Imperiului Habsburgic. A fost un susţinător al artelor şi al arhitecturii vieneze. A fost considerat cel mai bogat om din Austria, după familia Rothschild.

99 de domenii, însumând peste 240.000 de iugăre de pământ

Din averea adunată de tatăl său, a construit o prestigioasă bancă la Viena. Numele lui s-a păstrat pentru posteritate şi datorită faptului că a fost cel mai asiduu susţinător al proiectelor contelui Széchenyi. A purtat de grijă nu numai Academiei din Pesta, dar a construit o academie şi la Atena, pentru greci, cu un milion de forinţi, şi a cheltuit în jur de două sute de mii de forinţi pentru a dota şi a asigura funcţionarea Observatorului Astronomic din Atena. Găsim numele lui printre sponsorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai bazilicii Sfîntul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate, creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări din Pesta. I s-a decernat titlul de cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin. Numele său a rămas înscris şi în lumea literară şi ştiinţifică. Editarea ziarului „Budapesti Szemle”, redactat de Csengery Antal a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el a fost mecena şi abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena.
Cu timpul, Gheorghe Simeon Sina a ajuns să posede – în Ungaria, Austria, Cehia, Moravia şi în Principatele Dunărene – 99 de domenii cu peste 240.000 de iugăre, ce făceau concurenţă domeniilor conţilor de Eszterházy. În felul acesta a devenit nu numai bancherul cel mai bogat al imperiului, ci, totodată, şi unul dintre primii latifundiari ai Ungariei. A avut palate superbe în Ungaria, Austria, Grecia, Italia, Veneţia, Paris şi în toate capitalele Europei.
A fost în bune relaţii cu famillile aromâne din Pesta, precum și cu corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu Clain, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. De asemenea, a finanţat apariţia cărţilor româneşti la tipografia din Buda, înscriindu-se ca prenumerant al acestora.

Podul cu lanțuri din Budapesta

Cel care a avut ideea acestui pod, cunoscut simplu, în limbajul cotidian, ca „Podul cu lanțuri” (Lánchíd), a fost contele István Széchenyi care, datorită contribuției sale importante la dezvoltarea politică, culturală și economică a țării, a fost numit „cel mai mare ungur”. Finanțatorul principal al construcției a fost însă aromânul Gheorghe Simeon de Sina.
Suspendarea podului cu ajutorul lanţurilor s-a realizat în vara anului 1848, fiind inaugurată la 20 noiembrie 1849, ziua de naștere a lui Gheorghe Sina. Pe pilonul podului au fost încrustate cu litere de aur numele său și al conteluilui István Széchenyi. Deși legătura între cele două localități astfel realizată, Buda și Pesta s-au unit abia în 1873, devenind Budapesta.

Proprietarul al unei averi uriaşe, Gheorghe Simeon Sina a achiziționat şi nenumărate proprietăţi în toate ţările Europei, unde îşi desfăşura activitatea financiară. De cele mai multe ori, erau domenii ce aparţinuseră unor familii nobile, care scăpătaseră. Listă acestor domenii, care îi aparţineau în cadrul Imperiului, cuprinde aproape treizeci de proprietăţi. Menționăm cîteva din cele aflate în Transilvania: Bistriţa, Arad, Topliţa, precum şi domeniul Dudeşti, cumpărat de la familia Dudescu, în Muntenia.

La moartea sa, Imperiul Habsburgic îi datora 3 milioane florini

Sina a avut merite mari în înfiinţarea Institutului Politehnic (în prezent Universitatea Tehnică) din Viena. De asemenea, l-a însărcinat pe arhitectul Theophil Hansen cu construcţia observatorului din Atena (1845), precum și cu planificarea unei universităţi în capitala greacă.
Pentru extinderea Bisericii Ortodoxe din Viena l-a angajat tot pe arhitectul Teophil Hansen, care îşi desfăşura activitatea la Atena. Colaborarea fructuoasă cu Hansen l-a determinat pe acesta din urmă să se stabilească la Viena, unde a realizat proiectul clădirii Consiliului Imperial din Viena, actuala clădire a Parlamentului Austriei.

A murit la 18 mai 1856, în vîrstă de 74 de ani. A fost căsătorit cu Ecaterina Derra şi a avut un singur fiu, pe care îl boteză după obiceiul strămoşesc, cu numele bunicului, Simeon. Acestuia îi lăsă întreaga avere, evaluată la circa 80 milioane florini.
La moartea sa, Imperiul Habsburgic îi datora 3 milioane florini.

Întemeietorul Casei Sina, cea de-a doua putere financiară din Viena, după Banca Rotschild, Gheorghe Simeon de Sina, a servit ca model pentru personajul central din romanul „Omul de Aur” (Aranyaember) al lui Jókai Mór.

DIMITRIE COZACOVICI (1790-1868)

S-a născut la 1790 la Meţova, unde şi-a făcut studiile primare. A fost adoptat de unchiul său, Petre Cazacovici, negustor din Budapesta. Aici, Dimitrie Cazacovici urmează şcoala comercială şi se ocupă cu afacerile unchiului său. Dar, cu timpul şi cu vîrsta, tînărul Cazacovici începe să se preocupe de chestiuni străine de meseria lui. Se dedică total studiilor limbilor străine şi ajunge un adevărat poliglot. Are legături tot mai strînse cu Petru Maior, Gheorghe Şincai şi luptă pentru idealurile românești. El năzuieşte să trezească la conştiinţă naţională pe fraţii săi din Peninsula Balcanică. După moartea uchiului său, merge în România, unde se înrolează în armată și ajunge, sub domnia lui Alexandru Ghica (1834-1842) la gradul de căpitan şi de „aghiotant domnesc”. După ce demisionează din armată, se dedică deschiderii de şcoli româneşti în Macedonia.
A tipărit pe banii lui mai multe cărţi cu scop de a trezi sentimentul naţional şi a făcut din casa sa un loc de întîlnire pentru toţi aromânii din Bucureşti. În 1866 e membru fondator al Academiei Române. Şi-a pus capăt singur vieţii sale, pentru a nu cheltui din averea ce o destinase pentru întreţinerea unei şcoli româneşti din Macedonia. În testament a lăsat întreaga sa avere, de peste 100.000 florini, pentru şcoala românească din Gropeşi.

ALEXANDRU MOCIONI (1841-1901)

Fraţii de origine macedo-română Alexandru şi Eugen Mocioni făceau parte din elita Budapestei. Palatul impozant construit de ei în anii 1870 este şi astăzi celebru, poate şi pentru că se află pe una din cele mai cunoscute şi mai frecventate străzi din capitala ungară, Vaci, care este paralelă cu Dunărea. Alexandru Mocioni a fost şi un om de cultură. A fost pianist, compozitor de muzică clasică şi animator cultural.

În 1864, a compus Pansées Fugitives pentru pian (12 compoziții lirice cuprinse în două caiete cu câte șase piese și trei sonate). În 1893, pentru a veni în sprijinul politicii naţionale, a înfiinţat ziarul timişorean „Dreptatea”, avîndu-l pe Corneliu Daiconovici ca director şi pe Valeriu Branişte ca redactor responsabil.

În ultima parte a vieţii sale, Academia Română l-a înştiinţat că doreşte să-l primească în rîndurile sale, însă, bolnav fiind şi ştiind că nu va putea merge la Bucureşti pentru a participa la dezbateri, a refuzat propunerea.

DIMITRIE LICA

În apropiere de palatul fraţilor Mocioni, un alt aromân, Dimitrie Lica, şi-a construit locuinţa, care de altfel îi poartă numele. Cu o înălţime de trei etaje, Palatul Lica era cel mai înalt din piaţa de la capătul străzii Vaci. Dar Lica a participat şi la o altă investiţie, care este şi astăzi o clădire simbolică a Budapestei: Gerbeaud.

EMANUIL GOJDU

Emanuil Gojdu (1802 – 1870) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună. În 1824 s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege „pentru egala îndreptățire a naționalităților”.

Prin testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu și-a lăsat averea „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Acestă fundație, care a funcționat între 1870 și 1917, a acordat foarte multe burse studenților români, printre aceștia numărându-se: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

Iată ce scria, în 1913, în „Note despre întîmplările contemporane”, Ioan Cavaleriu de Pușcariu, prietenul lui Emanuil Gojdu, despre acest testament: „Gozsdu, neavînd descendenţi, şi bolnav de mai multe săptămîni, simţind apropierea morţii sale, făcu în 4 Noemvrie 1869 renumitul său testament, prin care se crea fundaţiunea a lui Gozsdu. El chema la sine ca martori testamentari pe colegii săi: Septemvirul Simeon Popovici, juzii curiali Aldulianu şi Puşcariu, secretarul ministerial Cimponeriu şi pe advocatul Florian Varga, cari subscrieră clauzula de atestare a testamentului – fără însă ca aceştia să cunoască cuprinsul lui.

Atunci zise Gozsdu cătră noi numai atîta, că ar vrea peste o sută de ani să se scoale din mormînt, ca să vadă ce s-a ales de testamentul lui? Apoi adause mai departe: „Măi! eu ca advocat am făcut sute de testamente pentru clienţii mei, dar nu le-au putut ataca nimenea, şi cred că nici testamentul meu nu-l va ataca nimenea!”.

Cînd colo – la deschiderea şi cetirea acestui testament [în ziua morţii lui Gojdu, la 3 februarie 1870], văzînd atîtea rezerve într-o parte şi în alta, cari toate puteau da şansă de procese, Aldulianu exclamă: „Să ştii măi Puşcariule, că din tot testamentul acesta şi din fundaţiunea lui Gozsdu nu se va alege nimica!”. Eu însă numai atîta putui reflecta: Vom căuta a le aplana toate! Şi într-adevăr defectele şi dubiozităţile testamentului erau multe, – adeverindu-se şi aici vechea zicală: că doctorul să nu se vindece el însuş pe sine.”

Dintre personalitățile care au contribuit la prestigiul orașului Budapesta, rămânând, în același timp loiali identității lor românești, îi mai amintim pe Gheorghe Şerb (1850-1915), deputat al partidului liberal și membru fondator a numeroase asociații, pe Dr. Iuliu Todorescu (1866-1919), donator al unui fond de carte de o valoare inestimabilă al Bibliotecii Széchényi, și Adalbert Cozmuța, excepționalul director al sanatoriului „Városmajor”.

GHEORGHE POMUȚ (1818 – 1882)

O personalitate fulgurantă a Budapestei, al cărei destin avea să se împlinească însă în Lumea Nouă, a fost Gheorghe Pomuț. Născut la data de 31 mai 1818, la Gyula, în Ungaria, într-o familie românească venită din Săcele (juețul Brașov), a urmat şcoala confesională ortodoxă din localitate, liceul la Kaposvár iar Facultatea de drept la Pesta. În calitate de procuror regal în capitala ungară, a sprijinit moral şi prin legăturile sale personale, cariera unor tineri români. În 1848, la vârsta de 30 de ani, participă la revoluția maghiară condusă de Layos Kossuth. În 1850 emigrează în Statele Unite unde, împreună cu un bănățean pe nume Dragoș și cu câțiva revoluționari maghiari, înființează, în statul Iowa, localitatea New Buda.

În anul 1861, Pomuț începe să promoveze, în America, ideea egalitarismului etnic, cerând Ungariei să aplice un tratament corect față românii din Transilvania şi sfătuindu-i pe aceştia din urmă să menţină legăturile cu fraţii lor din Principate. În 1861, după izbucnirea Războiului de Secesiune, se înrolează în armata nordistă, ca locotenent în Regimentul 15 Infanterie din Iowa. Remarcându-se prin vitejia și inteligența sa, avansează rapid în toate gradele și funcțiile militare, iar la sfârșitul războiului Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă. 

Spre sfîrşitul anului 1866, Pomuţ e numit reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Petersburg, pe lîngă ţarul Rusiei (Alexandru al II-lea). Se implică direct în „afacerea Alaska” reușind, cu inteligenţă şi abilitate, să-l convingă pe ţarul Alexandru al II-lea să vândă Alaska americanilor, invocând argumente diverse, precum lipsa de vegetaţie, condiţiile atmosferice nefavorabile, nepopularea etc. În final, la 30 martie 1867, Alaska a fost vândută contra sumei derizorii de 7.200.000 de dolari.   

A murit la12 octombrie 1882, la Petersburg, în condiții misterioase. Nu au fost elucidate încă împrejurările suspecte ale morţii sale, nici cuantumul şi soarta averii pe care o poseda. Se ştie doar că urmaşul său la conducerea misiunii diplomatice americane ar fi expediat peste Ocean averea, a cărei urmă s-a pierdut cu totul.

Surse: http://romanintezet.hu,  http://www.mariaberenyi.hu, digi24.ro, cunoastelumea.ro, daniel-roxin.ro, gandaculdecolorado.com, wikipedia.org

Autori consultați: Maria Berényi (Directorul Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria), Ana Borbély, Elena Csobai, Tibor Hergyán, Emilia Martin, Stella Nikula